MAI

5 mai 2008 - au citit: Radu Vancu (poezie);
Ioan Radu Văcărescu (proză)


Radu Vancu

Summa ethilica

Pe vremuri îmi doream din toată inima, religios aproape,
să ajung un straşnic băutor de vodcă.
Mi-aş fi dat poate chiar sufletul pentru asta.

Sigur, aşa cum se cuvine, alcoolismul meu novice
se hrănea din cele mai respectabile surse culturale.
Însă fiecare pahar de vodcă mă făcea să mă gândesc,
înainte de toate, la Toma din Aquino:
lumina irizând iadul lichid de 40 de grade
mă făcea să înţeleg fizic ce înseamnă
integritas, consonantia, claritas.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Cami, tu, dureros de antialcoolică.
Misionarismul tău mă converti la monoteismul hameiului.
Alcoolul urma să aibă mai mereu doar 5 grade;
am acceptat resemnat glaciaţiunea asta etilică,
nu doar pentru că ecstazele blânde au şi ele şarmul lor,
însă iubirea noastră preferă proletarul nisip la uretră,
cultivând în schimb ura de clasă pentru aristocratica ciroză.
E singurul accent marxist al unei iubiri mistice.

De Toma din Aquino îmi mai aminteşte
numai burta mea în expansiune continuă,
rivalizând tot mai serios cu a Doctorului Angelic.
Însă accept liniştit şi asta,
pentru că am ajuns să îmi doresc
să fiu un om bun, nu unul interesant.
Pentru asta, acum, sigur mi-aş da sufletul.


Kapital

Paişpe beri e rău, paişpe beri plus o jumate de vodcă e bine.
E limpede, Marx a avut dreptate:
500 de ml sunt demonstraţia ideală
că, de la un punct încolo,
cantitatea se transformă în calitate.
Cei ce beau îl au pe Marx în suflet,

fie că ştiu, fie că nu.
De aia discuţiile din crâşmele din România
seamănă cu discuţiile din „Posedaţii” lui Dosto,
şi tot de aia beţivii adevăraţi sunt anticomunişti –
pentru că orice ateu socialist care bea cu nădejde
se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic.

Când ai curaj să nu mai bei, s-a terminat.
Ai ajuns la capăt, la borna de unde nici o cantitate
nu se mai poate transforma în calitate.
Eşti deja, după toate probabilităţile, un mistic desăvârşit,
cu setul corespunzător de vinovăţii la îndemână.
Ce rău e să nu ai curaj. Şi ce bine e, după prima sută de vodcă.


Viaţa de proximitate. Seara

Citesc la lumina de pe displayul Philipsului
numele de pe cruci, ca s-o găsesc pe a tatălui meu
(n-am mai fost de aproape zece ani pe aici),
Cami mă aşteaptă pe alee, zgribulită toată de frig
şi de groază de cimitire; îmi trece prin minte
că iar învăţ ce înseamnă iubirea,

şi imediat după aia mi se face lehamite de prostia mea,
de felul în care încerc să mă împac cu o iubire moartă
torturând-o pe cea vie. Îl caut totuşi mai departe,
călcând pedant pe borduri, evitând noroiul,
examinând literele agitate ca nişte şoricei speriaţi de lumină
şi încercând să n-o văd cum tremură răbdătoare.

Noica scrie în octombrie ’86 că va muri peste 412 zile
şi, în a 404-a, goana după un şoricel îi aduce căzătura fatală.
Dar poate că numele tatălui meu nu va fi un şoricel nicasian,
ci unul diogenian, revelându-mi viaţa naturală. În orice caz,
căutând printre cruci, cu Cami tremurând alături, îmi aud mintea
clănţănind şi mormăind întruna cu vocea lui tata:

şo-ri-cel-bur-tos-la-să-bur-ta-n-jos-că-vi-ne-pi-si-ca-şi-ţi-pa-pă-bur-ti-ca!


Viaţa de proximitate. Dimineaţa

Excelent e, în general, să nu trăieşti,
să nu deschizi ochii, să te faci covrig sub plapumă
ca într-un sicriu textil, confortabil, o idee cam mic.
Dar vin borborigmele filtrului, apoi aroma Elitei,
şi lumea care nu trebuie să existe
se întrupează în final din glasul ei.

Cu ochii cârpiţi, te dumireşti încet, încet:
da, e lumea în care el s-a omorât când aveai 19 ani
& în care mama-i suspectă de cancer la sân.
Unde-s teodiceenii, să-i iei la şpiţe-n cur.
Aşezat pe marginea patului, te opinteşti şi plonjezi
ca un scafandru printre aripioare dorsale wobbegong.

Surpriză însă – aerul nu-i lichid, nu-i o mare
înţesată de rechini hămesiţi. Aerul te izbeşte în cap
ca o placă invizibilă de fontă, şi ea te întreabă:
„De ce gemi?”. Cu părul vâlvoi de spaimă
te împleticeşti spre baie, închizi uşa şi-ţi asculţi inima:
cea-mai-bu-nă-din-tre-lu-mi-cea-mai-bu-nă-din-tre-lu-mi-cea-mai-bu-nă-


Reply

la o scrisoare a lui Ştefan Manasia

Îmi scrii s-o las mai moale cu pileala,
iar tonul înţelept al mailului tău
dovedeşte că sentimentul moral chiar poate exista.
Nimic altceva n-am de obiectat
decât că de pileală nu te laşi tu
ci, dimpotrivă, când se satură ea
te lasă ca pe o pilitură de axoni şi dendrite
pe care nici un câmp magnetic n-o mai poate ordona.
Chiar acum, când îţi răspund,
se simte lichidul făcându-şi sârguincios treaba cu raşpălul
prin stomac şi, mai cu seamă, prin cap;
şpanul înţeapă aşa şi aşa
şi se face cerculeţe-cerculeţe în jurul unor poli
aşteptându-şi Amundsenul (eu, însă,
am vocaţie de Scott). Stau sub velux,
e o zi clară şi se văd Făgăraşii în dreapta,
acoperiţi încă de zăpadă.

Cândva, pileala se va lăsa de mine.
Voi fi un poet bătrân, căutat de câţiva tineri,
îi voi primi solemn şi grăsuţ
şi le voi da sfaturi solemne şi grăsuţe.
Făgăraşii vor fi tot acoperiţi de zăpadă
şi ochii mei vor căuta înţelepţi spre culmile lor.
Tinerii vor scoate sfioşi sticla de vodcă
şi eu le voi explica blând că sunt băutor ocazional,
aşa cum Goethe se declara poet ocazional.
Voi aduce totuşi pahare şi voi bea modest cu ei,
ochii lor vor privi spre mine ca ai mei spre Făgăraş.
Vom tăcea împreună. De sus, Alcoolul mă va studia cu un rictus,
scârbit de rumeguşul de ectoplasmă în care a pus atâtea speranţe
& atâta muncă. Voi fi liniştit şi sobru,
iar spaima va fi doar o temă a poeziei mele de tinereţe.
De pe pereţi, diplomele mă vor privi şi ele cu veneraţie.
Prostata îşi va cere apoi drepturile,
până şi spre WC voi merge ca un mare preot spre sanctuar.
În vreme ce jetul va susura muzical în vas,
voi avea intens, pentru o clipă doar,
senzaţia unei pierderi ireparabile.

După plecarea lor îţi voi scrie, relatându-ţi dialogul
& admiraţia lor pentru înţelepciunea mea.
Vei fi mulţumit, tu însuţi un înţelept.
Nu vei fi gelos, ştiind că am rămas acelaşi, al tău, Radu.
Vei închide computerul şi te vei îndrepta sacerdotal spre WC.
De sus te va privi Alcoolul, cu sprâncenele circumflexe.
Vieţile noastre vor fi nişte opere de artă.
Moartea însăşi ne va anunţa, intimidată,
ziua în care ni se va prezenta la uşă
grăsuţă & solemnă, îmbujorată-îmbujorată.
Absenţele noastre vor dezumaniza apoi lumea.

Până atunci, dragul meu, te las cu bine.
Pileala pileşte încă zdravăn.
Lumea se mai poate bucura de năvalnicele noastre temperamente.
Te salută deci, tânăr & etilofil,

prietenul tău cu care n-ai să dai gata prea mulţi lei,
Radu.


Ghepardul

Noapte de noapte, fascinat ca antilopa de ghepard,
îmi ascult inima cu dicţia ei perfectă:
ta-ta ta-ta ta-ta ta-ta ta-ta.

Fraza organică. Silaba unică a mantrei esenţiale.
Coerentă ca algebra şi obscură ca hotentota.

Până când mici mârâieli încep să dubleze
tot mai distinct recitativul, ai zice că inima
a făcut pui şi ei îşi încearcă glasul.
Cine ştie că nu trebuie să-ţi asculţi noaptea târziu
bastarzii inimii, poate să-i asculte.

Mâine mă voi trezi târziu şi devastat,
ca un fanatic după o noapte de flagelare.
Fireşte, ghepardul va tăcea toată ziua în faţa ei,
ca în vecinătatea unui prădător mai puternic.
Acum, însă, ea doarme lângă mine
şi nu-i aud inima cum bate.


Ioan Radu Văcărescu

Veghe şi portocale la San Francisco

„În sfârşit, adormisem adânc, un somn profund şi fără vise, întins pe spate în patul confortabil în care atâtea ceasuri până atunci mă zvârcolisem ca peştele pe uscat. Am simţit, cu o satisfacţie fără seamăn, cum alunec, secundă după secundă, în somnul acela ca de mormânt, binefăcător şi odihnitor. Chiar acele câteva secunde de lină alunecare mă vindecaseră parcă de oboseala drumului cu avionul până la San Francisco, care durase aproape o zi şi jumătate, şi de neputinţa de a dormi într-un loc de pe pămând care era la zece ore diferenţă de fus orar.”
Deşi îmi vorbea în şoaptă, mi se părea că vorbele sale răsună puternic în toată încăperea localului în care ne aflam, la o masă din colţ, eu şi cu vârstnicul meu companion de poveste şi de consumaţie. Poate că acea senzaţie era dată şi de faptul că avea o voce profundă, sonoră, dar învăluitoare şi acaparantă, dintre acele voci care par a se naşte din rărunchi şi pe care n-o mai uiţi niciodată.
„Mai era”, a continuat bătrânul meu comesean, „şi faptul că scăpasem, nici nu-mi venea să cred că la doar o jumătate de an de la ieşirea din puşcărie străbătusem oceanul şi apoi întreg continentul american şi ajunsesem în California. Să ştii, dragul meu, că nu-i uşor lucru, după şaisprezece ani de puşcărie politică. Ţi-e oarecum greu să revii la tine acasă, în ţară, lângă familie, prieteni, cunoscuţi, mă rog, dacă ţi-a mai rămas aşa ceva după o viaţă de om petrecută la puşcărie, darămite să pleci peste apa cea mare taman în ţara visurilor, la San Francisco.”
Într-adevăr, domnul doctor făcuse şaisprezece ani de puşcărie politică, bătuţi pe muche. Înainte de război fusese unul dintre promotorii psihanalizei în România, era oarecum faimos în ţară, atât în mediile medicale, cât şi în cele literare. A şi tradus în acele vremuri câteva texte de Freud, a promovat apropierea dintre psihanaliză şi artă, mai ales arta literară. Cunoscuse păsihanaliza la ea acasă, ca să zic aşa, la Viena, unde fusese student la Medicină. A fost unul dintre motivele intrării la puşcărie, imediat după 1948. Pentru comunişti, psihanaliza era o manifestare de frunte a putreziciunii capitalismului, astfel că au fost retezate orice astfel de acţiuni sau atitudini, fie în medicină, fie în cultură. Desigur, i s-au pus în cârcă şi alte vinovăţii, astfel că a fost condamnat la temniţă grea pentru trădare şi omisiune de denunţ. N-a fost eliberat decât în 1964, odată cu evenimentele binecunoscute şi jocul politic pervers din interiorul puterii comuniste din acea prioadă.
„Aşa că”, a continuat domnul doctor, „nu numai că n-am închis ochii tot drumul până în America şi apoi alte ore bune în compania prietenilor români care mă invitaseră acolo, dar nici în noaptea care-a urmat, m-am zvârcolit în pat toată noaptea, m-am ridicat de câteva ori şi am tras câte-o ţigare, astfel că spre dimineaţă, ceea ce însemna, pentru bioritmul meu românesc, primele ore ale după-amiezii, eram atâta de stors de puteri încât nu-mi aminteam nici măcar în puşcărie să fi ajuns vreodată în asemenea hal de epuizare.”
S-a oprit brusc din vorbit, ca şi cum ar fi fost întrerupt de ceva sau de cineva. Dar nu era decât o umbră ca o boare abia simţită care-i întunecă pentru o clipă obrazul perfect bărbierit, brăzdat de două cute adânci şi simetrice. Îşi reluă povestea în acelaşi ton aproape şoptit, aproape intim.
„Poate ştii, dragul meu, că în puşcărie cea mai grea tortură era să nu te lase să dormi. Asta era cea mai teribilă chestiune, şi oricât ai fi fost de dur, erai până la urmă doborât. Lipsa de somn, şi îţi spun asta şi ca specialist, duce la nişte manifestări groaznice, fizice şi psihice. Odată am fost ţinut, fiind la carceră pentru o anumită faptă, trei zile şi trei nopţi fără somn. Aveam voie să şed pe ţambal sau aveam voie să mă plimb prin celula de doi pe doi, dar n-aveam voie să mă întind şi să adorm. Încercasem, desigur, să mă rezem de perete sau chiar să mă întind şi să aţipesc măcar câzeva clipe, acolo pe lemnul gol. Nu ştii cum e, ajungi pur şi simplu la durere fizică insuportabilă şi la pierderea minţii. Era imposibil însă să adormi, pentru că, la intervale scurte de timp, gardianul de serviciu venea la uşă şi izbea de câteva ori cu putere în ea. Nu deschidea uşa şi nici măcar vizeta, nu se obosea să facă lucrul ăsta, pur şi simplu izbea în fierul uşii cu bastonul. Tresăream înspăimântat de fiecare dată. Dacă cumva încercasem să mă aşez, săream ca un arc şi aşteptam tremurând să se deschidă uşa şi să primesc bătaie. Eram sigur că nu se putea să nu fiu supravegheat, secundă de secundă. Însă nu eram. Nu mă privea nimeni, dragul meu, totul se rezuma la bătăile în uşă, repetate la infinit. Nu mi se dădea nici o altă atenţie. Însă atunci credeam că sunt în atenţia lor în fiecare clipă. Nu eram, însă era destul cu acele izbiri repetate în uşa de fier, era destul cu lipsa de somn, efectul psihologic asupra mea era devastator. N-am închis ochii deloc în acele trei zile şi trei nopţi mai mult decât vreo câteva minute. Şi totuşi, nu mă simţisem atunci, la carceră, sau altădată în puşcărie, atâta de sfârşit ca în prima mea noapte în America. E drept, eram cu atâţia ani mai bătrân de data asta”.
A tăcut pentru câteva clipe. A sorbit din cafeaua aproape rece. Avea mâini fine, cu degete subţiri şi unghii îngrijite, mâini de om tânăr, nu ale unuia care a trecut de opzeci. Nici chipul prelung, nici ochii, extrem de vioi în comparaţie cu vorba şoptită şi lentoarea povestirii, nici trupul, uscăţiv dar perfect vertical, neatins parcă de grelele timpuri trecute, nu-i arătau vârsta. M-am gândit şi la scrierile domnului doctor, rămase actuale la câteva decenii de la publicarea lor într-o foarte cunoscută revistă a perioadei interbelice, deşi apărea în provincie şi chiar ţinea cu dinadins să iasă asta în evidenţă. Chiar ştiam pe de rost o frază dintr-un astfel de text al domnului doctor, intitulat „Psihoanaliza în literatură”, de prin anii ’30: „Psihanaliza nu face altceva decât să parcurgă în sens invers istoria oricărei manifestări sufleteşti.” A început iar să povestească, parcă uşor contrariat de zâmbetul meu admirativ şi necontrolat.
„Am adormit spre dimineaţă, adică, după ora de-acasă, după-amiaza. Nu ştiu exact cât am dormit, dar nu mult, mi-am dat seama instinctiv. M-am trezit brusc şi am sărit în picioare în mijlocul camerei de oaspeţi unde am fost cazat, în vila californiană a pretenilor mei. Era întuneric în cameră, obloanele fuseseră trase de către gazdele mele, ca să mă pot odihni cumsecade. Dincolo de faptul că era ziuă, le spusesem şi că nu mai suport lumina nicicum, atunci când mă aşez în pat, îmi fusese de ajuns cu becul gol aprins în celulă atâţia ani. Nu mi-am dat seama de ce mă trezisem. Era linişte, doar de undeva, părea de foarte departe, răzbătea o rumoare de valuri la ţărm, de port şi de vapoare. M-am aşezat aproape imediat la loc în pat cu intenţia de a reintra în somnul binefăcător, dar, probabil din pricina emoţiilor şi oboselii prea mari, n-am reuşit cu nici un chip. Intrasem pesemne în acea stare dată de faptul că îmi sărise somnul, cum zicem noi, românii. M-am zvârcolit astfel, acolo în patul acela imens şi foarte confortabil, într-o stare amestecată de veghe şi somn, mai bine zis de somn superficial şi veghe somnambulică. După un timp, iartăşi nedefinit, în care m-am consumat în starea aceea, m-am trezit de-a binelea, bănuind şi de ce mă trezisem prima dată din somnul profund, sărind în sus ca un arc. Se auziseră, destul de puternic în liniştea din jur, câteva lovituri în oblonul de lemn de la fereastră. Nu m-am mai ridicat însă din pat, am rămas acolo întins, dar amorţit parcă complet, cu loviturile în oblon răsunând în cap, ca ecouri prelungi de gong. Am închis ochii instinctiv, şi, iar, alte lovituri. Deschideam ochii spre întunericul din cameră, îi închideam iarăşi, aţipeam, mă trezeam, vegheam încordat o clipă, revenea amorţeala aceea, a trupului dar şi a minţii, loviturile continuau la intervale oarecare, câte două, câte trei, mai puternice sau abia auzite. Am încercat şi să mă ridic din pat la un moment dat, dar n-am reuşit, sau poate, aflat în aceea stare buimacă, doar mi-am imaginat că vreau acel lucru. Apoi, loviturile în oblon rărindu-se parcă de la o vreme, se pare că am adormit mai multe minute, dar m-am trezit iarăşi, de-a binelea însă, după o serie de lovituri mai puternice. M-am ridicat din pat, destul de agil totuşi, şi am înaintat prin întunericul camerei vreo câţiva paşi, într-o direcţie oarecare. Apoi, ghidat de o geană de lumină descoperită brusc, m-am îndreptat spre fereastră. Aveam intenţia de a face lumină în cameră, vroiam să mă dezmeticesc şi să aflu ce se petrece.”
Domnul doctor se opri din vorbit şi, cu gesturi extrem de lente şi de precise, îşi aprinse o ţigară. O ţigară de foi, lungă şi subţire, cu muştiuc de lemn şi cu aromă foarte fină de vanilie. Trase câteva fumuri, unul după altul, iar încăperea localului se umplu de aroma de pe alte meleaguri a ţigării de foi. L-am privit în continuare admirativ, aş fi prelungit cât de mult acele clipe în compania distinsului meu companion, dar şi ardeam de nerăbdare să aflu continuarea poveştii. Reluă brusc, pe acelaşi ton, dar parcă totuşi puţin mai alert.
„Am ridicat oblonul de lemn, trăgând cu putere de panglica pipăită la marginea ferestrei. O splendidă zi californiană îmi apăru atunci în faţa ochilor. Fereastra dădea în spatele casei prietenilor mei, spre o livadă de portocali. Dinspre oceanul care se simţea undeva aproape bătea briza în rafale constante. Chiar lângă fereastră se afla un arbore de portocal încărcat de globuri aurii şi care se zbăteau în bătaia vântului. La capătul celei mai apropiate dintre crengi se bălăngănea o portocală cât toate zilele, aproape roşie de coaptă ce era. Am deschis geamul şi am apucat strâns ramura aceea năbădăioasă de portocal. Am prins cu cealaltă mână portocala uriaşă şi am smuls-o de pe creangă. Am închis fereastra la loc, am tras oblonul, am bâjbâit prin întunericul revenit în cameră şi m-am aşezat pe pat. Am stat câteva clipe liniştit în liniştea deplină şi apoi am descojit portocala, aşezând bucăţile de coajă pe pat. O mireasmă de nedescris a umplut atunci camera ineditului meu supliciu californian.”