MARTIE

3 martie 2008 - au citit: Camelia Silea - poezie;
Dragoş Varga - proză


Camelia Silea

Cascade

III

unui poet

merg pe stradă singură eu şi fantoma unui gând
copaci cu trei umbre numărând stâlpii de telegraf
frunze căzute doar frunze pietricele praf hârtii
o casă neterminată ca o poveste fără sfârşit
s-a făcut noapte şi e plăcut pe bulevardul milea
acuma printre felinare e linişte
toamna asta are un aer pe care-l cunosc de mult
nu l-am mai găsit nicăieri pe drum tot mereu mă gândesc
strada e lungă şi dreaptă ca un creion ascuţit
cu vârful spre ramada cea cu porţile deschise
baloane colorate zâmbete lume multă

la maraton atâţia poeţi noi anii noştri tenebrele noastre
stam cuminţi şi nici nu vorbim eu şi ea
poveşti care mai de care nume şi nume
îmi vine să mă strig sala e plină citeşte cărtărescu
toţi studenţii au venit în rest nu mai contează fac bine acum
stau cu degetul lipit de tâmplă nu vreau biscuţi
nu vreau coca-cola nu vreau nimic
aş vrea să nu plec de aici dar asta e

mănânc bucăţi de lămâie cu coajă cu tot
mă gândesc că nici nu m-aşteptam să te văd
şi n-am de gând să ţi-o spun
pe mine mă cheamă doar camelia
ce-i drept
mi-ar fi plăcut un autograf

IV

se-ntâmplă uneori

se-ntâmplă uneori să faci şi gafe
să confunzi zilele săptămânii noaptea cu ziua vârsta lui
să crezi că poţi mânca iaurtul cu furculiţa şi peretele în loc de unt
pe pâine că tot e alb
se-ntâmplă uneori să cauţi trecutul viitorul sau
cel mai rău prezentul pe hărţi inexistente
să crezi că timpul se poate opri în loc chiar acolo
înaintea ta eventual să se şi încline ca să-l vezi
că soarele va răsări între ghilimele ca să-ţi facă pe plac
încă o dată

se-ntâmplă uneori să-ţi doreşti să spargi o farfurie
bibeloul de preţ cutia cu fotografii sau mai mult
toate gândurile să le dai de pereţi să se-mprăştie ca
pasta de corector pe mocheta de pe hol şi pe toţi pantofii
şi-apoi în loc să-ţi vezi de treaba pe care-o aveai
să te-apuci să cureţi totul în jur sertarele
picioarele mesei totul
să zâmbeşti că ai reuşit să depăşeşti momentul fără
să-ţi spargi capul de nimic şi-apoi
să numeri din 3 în 3 din 7 în 7
ca pe 101 dalmaţieni

se-ntâmplă totuşi uneori
să-ţi doreşti să-ţi faci semne cu mâna să-ţi spui
bine-ai venit înapoi te implor rămâi nu pleca
ce dor îmi era să stăm la taclale să ne-arătăm
trei dinţi din faţă când stăm cu picioarele-n lună
sau cu capul în nori eşti aici acum e singurul
lucru care contează de bucurie uite ţi-am desenat
petale de trandafir sigur lipseşte ceva dar dacă
ar fi să avem totul ce ne-am mai dori

să-ţi spui să-ţi repeţi ca să nu mai uiţi niciodată
că se-ntâmplă uneori
să-ţi doreşti să mergi înainte

VIII

când închid uşa

închid uşa ziua de azi se deschide-n faţa mea
să mă relaxez mă gândesc
strada magheru în dreapta şi-n stânga
îmi râde oacheş printre ei
astăzi
începusem să scriu despre poduri şi ape adânci
din vitrine perechile de pantofi
nu-i momentul îmi spun cu mâinile-n buzunare
şi trec mai departe
hârtii ambalaje mucuri de ţigări crepături în asfalt
lume multă terase
e soare e cald e frumos astăzi vreau să mă plimb
35, 34, 33... ce faci?
mă bucur să te văd pe aici 3, 2, 1 verde
între oglinzile teatrului radu stanca
chipurile noastre de-acum şi
gândurile noastre despre mâine
mai trece din când în când câte-un autobuz arhiplin
eu aş vrea să ştiu ce gândeşti
între timp de fiecare dată când cutreieri munţii
nu facem balet încerc să-i explic şi mă gândesc
şi-atât

XII

unui soare cu dinţi

s-a umplut oraşul de lumini îmi spun
e o plăcere să ieşi pe stradă seara pe cuvânt
ornamente ghirlande becuri de tot felul
pe unele am reuşit să le văd aşa în treacăt
printre preţiozităţi rare ca dealtfel timpul
uneori mi se pare că se-ndeasă în urma umbrei
soare cu dinţi
trebuie să vină şi sărbătorile cumva
în seara asta am făcut concurs
am scris cu toţii poezii
şi ei i-au scris de-atâtea ori lui moş crăciun
mă gândesc dacă brazii vor fi din nou albaştri
acolo pe lângă patinoar
şi tot aşa mă trezesc că-i explic
ce înseamnă lac să fie că broaşte s-adună
sau
loc ar fi dar n-ai cum sta
eu
din locul meu cu soare cu dinţi stau şi mă privesc
aproape că mă văd de cealaltă parte a podului

s-a umplut oraşul de lumini îmi spun
ea mi-a spus că ar vrea un autobuz
care s-o plimbe pe străzi ore întregi
jur-împrejurul acestui anotimp
trebuie s-o duc la plimbare îmi spun
la patinoar într-o seară ar fi plăcut de ce nu
tocmai am aflat că s-a deschis
întotdeauna sunt în urmă cu informaţiile
a trecut şi moş nicolae într-un târziu
şi ei m-au tot întrebat ce mi-a adus

mulţumesc pentru ochi mulţumesc pentru loc
staţi puţin vă mulţumesc
dintr-un soare cu dinţi

Dragoş Varga

Iepuraşii rânjesc

Cu ochii întredeschişi, Doru încerca să-şi dea seama dacă era zi sau noapte. Întotdeauna se întâmpla aşa: lumina îi pătrundea dureros printre pleoape, iar calvarul reîncepea. Rotaţia camerei, vuietul agasant din urechi, amăreala greţoasă din gât, fălcile încleştate involuntar, tremuratul spasmotic, toate îi erau demult familiare. Cu o anume plăcere începuse de la o vreme să-şi controleze reacţiile, astfel încât, la sfârşitul agoniei, îşi arbora pe chipul sleit o mină de învingător, după care se prăbuşea. Mai greu era să-şi aducă aminte cum ajunsese acasă şi să umple cu fapte vidul ce se aşternea mai întotdeauna în memorie. Dar... la naiba, pentru asta e destul timp după... şi, oricum, în momente din astea, fiecare secundă contează. Metodic, profesionist, îşi schimbă întâi poziţia, aducându-şi capul în poziţie verticală; era, în fond, mişcarea cea mai periculoasă, de ea depindea reuşita întregii acţiuni. Toate celelalte, o ştia bine, veneau de la sine, întoarcerea pe-o parte, sprijinirea în coate, pe genunchi şi, apoi, partea cea mai grea, ridicatul în picioare. Dar mişcarea ţestei era punctul de încercare...
Pe vemea când era neexperimentat, se arunca disperat, la primul semn de greaţă, înspre baie, sfârşind aproape întotdeauna înainte de sosire. Nu atât golirea spontană a intestinelor era supărătoare, cât corvoada curăţării mochetelor sau, după caz, a pereţilor, în fiecare dimineaţă ce urma unei beţii crunte. Nu realiza niciodată cum se întâmpla asta, dar în astfel de momente întreg organismul reacţiona ca un uriaş piston ce împingea afară, cu putere, la metri distanţă, reziduurile etilice pe care ticăloasa glandă refuza să le mai proceseze.
Se văzu aşadar în picioare, într-o relativă poziţie de drepţi şi cu un zâmbet pe care, inconştient, îl arbora când se ştia vinovat de ceva. De-acum nu mai era mult: traversarea holului, cu izbirea controlată de fiecare perete în parte, pentru asigurarea echilibrului, o privire tulburată, dar satisfăcută, în oglinda din camera de zi (oricât de beat era, avea întotdeauna o părere superlativă despre sine!), şi, în sfârşit, îngenuncherea ultimă pe covoraşul zdrenţuit din baie; cu câteva ore mai devreme, stătuse în aceeaşi poziţie la picioarele unei prostituate. Dintr-un imbold nesăbuit şi pentru că întotdeauna se considerase un gentleman, simţise nevoia să-i declare domnişoarei iubirea lui veşnică, convins fiind că aceasta va fi mai mult decât uluită, ...iată, în sfârşit unul care ştie să vadă dincolo de aparenţe, femeia, sufletul nobil din spatele curtezanei... ceea ce se şi întâmplase. Femeia îl măsurase ca trăznită, după care îi mai ceru nişte bani în semn de recunoştinţă, apoi îl întrebase binevoitoare dacă mai are nevoie de ea, că ea trebuie să lucreze... să câştige... are un copil de crescut..., iar mama ei e bolnavă..., trebuie să se opereze..., ea îi va plăti operaţia, de aia face ce face..., altfel ea studiază dansul, asta e vocaţia ei. Filantropul din el vibra de fiecare dată la poveştile nefericitelor, iar alcoolul avea darul de a înlătura orice urmă de îndoială, aşa că îi mai dădu nişte bani, adăugând că o înţelege şi să nu-şi facă probleme, o va mai căuta şi vor discuta mai multe cu altă ocazie.
Acum însă era important să parcurgă ultima parte a traseului până la baie, o formalitate în fond, aşa că, plin de elan, se lansă în cursa spre baie, cu atenţia sporită pentru a nu face prea mult zgomot, amânând, pe cât posibil, scandalul conjugal; Sorina avea somnul uşor şi probabil se culcase şi ea târziu, iar ziua următoare era una plină... nunta lui Mihai, prietenul său, avocat şi el, cu toate corvezile ce decurgeau din ea, erau naşi şi nu se puteau eschiva: de dimineaţă, la prima oră, coafeza, manichirista, alaiul de nuntaşi, cu lălăieleile obosite ale lăutarilor, luarea miresei... primăria..., biserica..., pupăturile nesfârşite cu toţi necunoscuţii, dansuri peste dansuri pentru animarea atmosferei şi toate celelelate... le ştia pe toate destul de bine, era pentru a treia oară când trecea prin asta. În ceea ce-l priveşte, îşi făcuse datoria, petrecerea burlacilor fusese o reuşită, nu era chiar meritul lui, mirele se ocupase personal de toate detaliile, localul, sticlele de băutură, stripteuzele plus câteva dame pentru doritori („Naşule, am adus şi curve, una şi una”, îi spusese Mihai, „sunt clientele mele, o facem lată”), parcă puteai să te mai opui...
Nu îi era teamă de explicaţiile pe care trebuia să i le dea Sorinei, căsnicia li se rutinase atât de mult încât aproape nici nu mai era nevoie de ele, dar apariţia lor în public trebuia să fie o reuşită, să lase impresia unui cuplu de invidiat, aşa că în nici un caz nu trebuia să o trezească. Nici măcar nu aprinse lumina în living, era atât de obişnuit cu greaţa şi cu traseul acesta până la baie încât îl putea parcurge şi în stare de semi-inconştienţă. O masă de călcat lăsată la voia întâmplării schimbă însă derularea normală a evenimentelor; resimţi din plin căderea ei pe picior, măcar aşa se atenuase zgomotul, îşi înghiţi şi câteva înjurături, un scurt „futu-i morţii mă-sii!” doar, nu mai era timp de ele acum. Deschise violent uşa de la baie şi, fără să mai ezite, se lăsă în genunchi în faţa WC-ului, gata de a împlini ultimul act al unei beţii sănătoase; se simţi însă trădat când auzi, ca prin vis, cea mai dizarmonioasă voce posibilă: „ocupaaat!”. Cu capul în pământ, apucă să mai vadă doar nişte papuci de casă reprezentând nişte iepuraşi rozalii cu limba scoasă care îi zâmbeau drăgălaş şi o pereche de chiloţi cu mânecuţe în care i se agăţase cureaua de la ceas. Indicat ar fi fost să se retragă, dar deja nu mai depindea de voinţa lui; sleit de puteri, îşi slobozi stomacul, fără a se mai gândi la nimic, însoţind spasmele trupului cu câteva icneli involuntare. După care se lăsă încet pe spate, sprijinindu-se de cadă, în aşteptarea şuvoiului de ocări, imun la ele şi mulţumit că totul se terminase. Şi totuşi nimic... Ridică în sfârşit privirea pentru a evalua efectele dezastrului: cu ochii larg deschişi, soacră-sa îl privea înspăimântată, incapabilă de a mai scoate vreun cuvânt; e drept, nici postura în care se afla nu o avantaja: îmbrăcată într-o cămaşă de noapte caraghioasă, plină de vomă acum, cu chiloţii lăsaţi pe vine deasupra celor doi iepuraşi rânjitori, i-ar fi fost destul de greu să adopte o atitudine combativă faţă de ginerele cu care nu se înţelesese niciodată. Privind-o, Doru avu un început de zâmbet pe care şi-l şterse imediat de pe faţă, încercând să îngaime nişte scuze, poate-poate va mai remedia ceva. Toată zâzania, toate fitilele băgate Sorinei încă de pe vremea când erau doar prieteni, apariţiile inopinate, fie zi, fie noapte, cu poftă de harţă, toate păreau acum răzbunate. Şi acum dealtfel rămăsese peste noapte dintr-o nevoie maladivă de a controla fiecare mişcare din viaţa fiicei, cel puţin aşa se gândea Doru, trebuia ea să vadă neapărat cum se îmbracă dimineaţa, cine vine la nuntă, cu ce maşini, dacă e o nuntă demnă de statutul fiicei, că ea se trage dintr-o familie bună, nu ca pârlitul de ginere, care a ajuns şi el cu chiu cu vai avocat şi s-a înhăitat cu toţi ticăloşii pe care acum îi mai şi năşeşte. Chipul împietrit într-o schimonoseală neobişnuită, precum şi tăcerea prelungită a soacrei, îl duseră cu gândul la înjurătura premonitorie de mai devreme şi aburii beţiei i se risipiră ca prin minune.
Nicicând nu i se mai întâmplase un astfel de salt peste faza de mahmureală. Îşi aminti cum, în liceu, profesorul de română le povestise despre un poet român care murise pe WC cu o carte în mână. Ghiduşă memorie... nu-şi putea lua gândul de la el, ar fi vrut să-şi amintească numele lui sau ce anume citea, dar deja era prea mult... privirea îi alunecă spre piciorul closetului, unde zăcea o revistă deschisă, cu foile îndoite, şi nu se putu stăpâni să nu o ridice... Era un Cosmopolitan din colecţia Sorinei, revista care le învaţă pe femei să devină femei, orice femeie de familie bună trebuie s-o citească, deschisă la un articol despre nişte poziţii sexuale care chipurile îţi ofereau orgasm garantat. Aveau nişte denumiri ademenitoare, nu aveai cum să le uiţi: „ridică-mă la cer”, „podul de piatră”, „în unghi drept”, „salt în top”..., în timpul ăsta iepuraşii începuseră să-l privească mustrător..., dar cum dracu’ îl chema pe poetul ăla?

*********************

„-Ia zi, Dorule, ai omorât-o pe soacră-ta?”, îl tachină nea Gelu din nou. „-Mai lasă-mă şi dumneata în pace, nu mai răsuci cuţitul în rană, numai eu ştiu cum am pătimit în zilele astea. A făcut infarct, ai văzut şi dumneata”. Nea Gelu era autopsier la morgă, iar Doru îl ştia din vremea studenţiei, de la un curs de medicină legală, când participase la o autopsie, împreună cu grupa sa. Un munte de om, ras în cap, cu o faţă rotundă şi împurpurată de alcool, uşor buhăit, semănând cu negustorul de copii din povestea lui Collodi, cu un şorţ de măcelar pe el şi nişte mănuşi tăiate pentru a permite degetelor să se mişte în voie, era o prezenţă fascinantă. Nici nu se uita la ei. Executa ce-i zicea medicul legist, mai arunca din când în când câte-o ocheadă asistentei care, la un birou, în colţ, nota tot, mai zâmbea la poantele medicului, probabil erau aceleaşi de ani de zile, dar făcea totul cu o nonşalanţă dezarmantă. Mustăcea de fiecare data când studenţii, câte unul, câte doi, cedau şi ieşeau din sală, iar el atunci îşi expunea şi mai teatral măiestria. Îşi doza întotdeauna gesturile pentru a obţine efectul scontat: rar mai rămânea vreunul până la sfârşit. Unii renunţau chiar de la intrare, la vederea lui, alţii cedau la înlăturarea scalpului sau la despicarea craniului, puţini rezistau până la expunerea triumfătoare a organelor şi la disecarea lor, era în schimb ceva hollywoodian în modul în care îşi aşeza ţigara, la anumite intervale, între degetele de la picioare ale moartei. Doru îşi spuse că soacră-sa a avut noroc că nimerise pe mână lui, era, în felul său, un artist. Şi-l imagină pe nea Gelu împopoţonat cu o perucă cu bucle, ca-n tabloul lui Hogarth, mai lipsea doar câinele antropofag mestecând din intestinele autopsiatului... da, Răsplata cruzimii, nu se putea un titlu mai potrivit. „Ce să-i faci, aşa-i viaţa, acum mergi la nuntă, acum la înmormântare”, îşi începu autopsierul reflecţiile asupra vieţii şi asupra morţii, în fond era un expert, cine le ştia mai bine decât el?
În cârciuma amenajată într-un garaj dintr-o casă veche se aduna de ani de zile tot felul de lume, un amestec pestriţ de boemă artistică şi beţivi filozofarzi, nu ştiai niciodată care-s unii şi care-s alţii. Preţuri mici, locaţie liniştită, Doru obişnuia să vină aici tot din vremea studenţiei şi jucase destule partide de table cu Gelu împărtăşindu-i din dragostea lui pentru soacră. „Ţeapănă muiere, soacră-ta, dar văd că nu te trage aţa la priveghiul ei”. Ce să-i mai spună Doru că alerga întruna de câteva zeci de ore, făcând aranjamentele pentru înmormântare, că acţionase ca un ginere model asigurându-i o ieşire cât mai frumoasă, care să mai estompeze din ridicolul decesului. Auzi acolo, ridicare la cer, în mod sigur nu la asta se gândea. Era mulţumit că reuşise să înlăture cât de cât urmele de vomă şi să lase impresia că aşa o găsise pe femeie, moartă, adăugând, celor care ştiau să guste o doză de cinism, că decesul se datorase probabil emoţiilor prea intense din timpul lecturii. Nu mai rezistase în atmosfera apăsătoare de la priveghi, aşa că inventase un pretext pentru a merge să se odihnească, în fapt, pentru a bea în tihnă, departe de ochii cârtitorilor, câteva beri. Acum nu mai spunea nimic, bea doar, iar berile se transformaseră pe rând din câteva în multe, iar nea Gelu mai adăugase şi câteva pahare de vodkă, dădea el pentru sufletul moartei, avea bani întotdeauna şi se bucura când avea cu cine să bea. „Am tăiat-o frumos, mă, am tăiat-o ca şi cum ar fi fost a mea, uite mai ia o vodkă, nu fi necăjit, acum sigur e moartă, hă, hă!”. Ar fi trebuit să se întoarcă, dar beţia pusese din nou stăpânire pe el. La fel şi remuşcările. Poate că totuşi nu era o femeie atât de rea, voia şi ea binele fetei, cine era el să o judece, avusese şi ea o căsnicie de căcat, cu un soţ bolund şi violent, mare ştab, dar o lăsase la bătrâneţe pentru o fufă... şi atunci mai luă o vodkă şi încă o bere şi tot nu se dezlipi de la masă.
Într-un târziu însă, starea de greaţă reveni, se ridică cu greu îndreptându-se către baie, prinzând din zbor frânturi de discuţii de pe la alte mese, toate părându-i-se, în acele momente deosebit de importante: se vorbea de dragoste, de trădări, de şefi, de amante, de afaceri... cum ar fi ştiut el să vorbească despre toate dacă nu ar fi fost aşa de presat. Ajuns la baie, bătu la uşă, încă sub presiunea amintirii zilei precedente, intră şi vomă cu voluptate, ca şi cum toate deşeurile remuşcărilor sale s-ar fi deversat în closetul acela magic. Se spălă pe faţă, îşi clăti gura, înfruntând cu destulă bravură gustul apei, după care se privi în oglindă: acum, după ce resimţise sfichiuirea remuşcărilor, era un om mai bun. Se surprinse cu câteva lacrimi pe obraz, nu ar fi fost rău să fie acum la priveghi, în mod sigur asta ar fi produs o oarecare impresie. Ieşi din baie, hotărât să meargă acasă, dar trupu-i avea deja o existenţă separată de a propriei voinţe. Se aşeză la masă auzind destul de confuz glasul lui nea Gelu: „Încă o vodkă aici, pentru ginerică, Nelly!”, însoţit de o palmă plină de tandreţe lipită aluziv de fundul picoliţei.
Ca prin ceaţă, îl văzu la o masă, lângă ei, şi pe Gligor Dâmbu, alt cetăţean tanatofor al cârciumii. Bolborosi câteva cuvinte de salut şi de bineţe, dar conversaţia era din start compromisă. Dâmbu era şi mai beat decât el, stătuse într-un separeu până atunci, digerându-şi doza zilnică de alcool, în fugă, ca întotdeauna. Avea o ocupaţie de care era mândru, şofer la morgă, mai lucra şi pentru serviciile funerare şi era întotdeauna grăbit; intra repede pentru una mică, şi stătea câte-o oră, două chiar, uneori mai mult, lăsându-şi duba negră cu mortu’ înăuntru în faţa cârciumii. Reclamaţiile aparţinătorilor nu erau deloc puţine, după cum nu puţine erau şi cele ale locatarilor caselor dimprejur, persoane superstiţioase cărora maşina neagră cu însemnele morgii le deştepta gânduri şi viziuni întunecate. Dâmbu avea însă pilele lui, nu-l clintise nimeni de-acolo de ani de zile, el era luntraşul mitologic care livra pe bani morţii la cimitirul municipal. Îi spusese cineva povestea la un pahar şi obişnuia să repete tuturor nobila lui descendenţă: „Eu sunt ca Caro ăla”, „n”-ul nu-l pronunţa niciodată, fie nu-l auzise, fie i se părea nepotrivită apariţia lui într-un nume românesc. Cu Dâmbu şi cu nea Gelu alături, Doru se simţi mai liniştit, avea certitudinea acum că nimic nu e întâmplător în acest şir de coincidenţe, pentru că acum era un om nou cu totul, mai bun, mai înţelegător, mai iubitor. Nu reuşi să articuleze însă o frază în care să exprime quintesenţa acestui raţionament şi, învins, îşi lăsă capul pe masă.
Se trezi purtat de cei doi spre luntrea lui Dâmbu, care oricum întârziase din drumul său, şi depus în spate, lângă sicriu, deoarece locul din faţă era ocupat de câteva cutii pe care şoferul trebuia să le transporte. Nu protestă, i se părea chiar o încheiere normală a acestui episod, sugeră doar, din prudenţă: „Domnule Dâmbu, nu vreţi să conduc eu?”. Bineînţeles că nu, aşa că maşina porni şerpuitoare îndreptându-se spre adresa indicată. Întins lângă mort, Doru îşi dori să reînvie acel sentiment de vină care-i provocase mai devreme lacrimile, era însă deja prea mult, prea multă oboseală, prea mult alcool, măcar de ar putea să-şi ţină echilibrul. Copleşit de situaţie, îi destăinui mortului întreaga povară ce o purta pe suflet, îi vorbi de soacră-sa, de cât de bună era ea şi cât de mult i-a ajutat, şi cum a pătimit şi cum a omorât-o el vomând pe ea, iar mortul părea că-l înţelege şi atunci şuvoiul de remuşcări îşi făcu din nou efectul, la timp pentru că maşina ajunsese.
Se uită curios prin geamul dubiţei la cei trei-patru bărbaţi care stăteau la o ţigară afară, în aşteptarea nevestelor întârziate la o bârfă, la capul moartei. Priveau şi ei, la rândul lor, cu maximă curiozitate, maşina mortuară oprită chiar în faţa casei. Scenarii nenumărate, supoziţii, în momentul în care Dâmbu, demn şi ţanţoş ca un personaj mitologic ce era, îi anunţă emfatic: „L-am adus pe ginerele doamnei!”. Întărit cu puterea mărturisirii proaspăt făcute, Doru coborî din maşină, la fel de demn, fără a se clătina, parcă resuscitat, privindu-i înţelept pe cei care se uitau la el ca la o stafie, drămuindu-şi fiecare lacrimă. În casă, primi îngândurat câteva condoleanţe, bău un pahar de ţuică, apoi intră la mort. Câteva femei aşezate lângă sicriu îl măsurară pline de compasiune: „Săracu’, a alergat toată ziua, s-a ocupat de toate, n-a avut stare nici să se odihnească”. Se aşeză la capul moartei şi-şi lăsă capul pe sicriu, ca un ultim omagiu adus celei pe care în zadar o ponegrise şi faţă de care simţea o aşa imensă vină, iar femeile ieşiră rând pe rând pentru a-l lăsa să se reculeagă, impresionate de devotamentul ginerelui. Un sforăit uşor, tihnit, venit din zona sicriului, le confirmă tuturor faptul că, într-adevăr, moartea nu e ceea ce pare, ci un somn profund, lipsit de griji, alături de cei dragi.

FEBRUARIE

4 februarie 2008 - şedinţa de constituire

S-a stabilit numele cenaclului şi modul în care acesta îşi va desfăşura activitatea.