NOIEMBRIE

2 noiembrie 2009 - a citit:
Nicolaie Lazăr (poezie)


linii pe zid

culori invizibile agaţă de creier
linii şterse umil, triunghiuri
hipnotic mişcătoare
în peşteri
vei visa
unduirea plantelor
verzi peste ochi
de cristal.

cerul să
te aibă în pază,
nălucă propriei vieţi.
lumina difuză din cartiere
tăcute rămână pe copitele
superbilor cai în amintirea poetului
vegheat de fantasme, nimeni nu pară
că-i viu, nimeni nu poate fi dus
în întuneric.

oraşu-i pustiu într-un sunet,
dar clopotul nu mai vesteşte nimic.


triptic vinovat

*

ai venit da
ai venit
cine
să
se mai
bucure e
aşa de târziu
că lucrurile par
îndoielnice şi şterse
de suflet.

paznicul
viei numără
boabele întoarse
în ţărână ca într-o
veşnicie. punct.

**

chip însomnat
la marginea stângă
a cuvântului, abia hotar
tremurător când ţi-aminteşti
robii ucişi la un pas de izbândă.

***

continuăm povestea
din acelaşi punct, al relaxării,
după ce am uitat începutul.

amintirea e-n van.

rămânem goi.

ca o apă uzată.


alinieri

după celălalt. după tine însuţi. după nemărginirea din preajmă. insomnia zăpezii cu cearcăne albe. impulsuri magnetice cutezând disperate. şi soare filtrat pe coline domoale. devreme-târziu în deşertul iluziei. capcane ivite, abia străluciri de cleştar, din spulber de simţuri aprinse.

veniţi imagini fără de contur,
adaos lent cu fulgi în jur,
cu prevestiri de ceaţă la hotar
şi mângâiaţi imens neclar,
să ardeţi coapsele prelungi
în dimineţi cu nibelungi,
cu ceruri albe şi pustii
cât adormitele vecii!

veniţi, iubite efemere,
cu sâni adormitori, de miere,
prin lacul nins, cu aburi gravi,
ai îngerilor goi-zugravi,
să ne topim în blând alean
precum omătul din alt an,
să fim înalţi, să fim aezi
nemărginitelor zăpezi,
să adormim nestinşi în dor
cu orizont mai plutitor;

veniţi, voi, bravilor soldaţi,
cu somn – balans străluminaţi
pe câmpul alb şi larg, şi vag,
să ducem umbre în zig-zag
şi s-amorţim pribegi impuri
ecouri ‘nalte prin păduri,
din alt tărâm în alt minut
să ne trezim în început
înveşmântaţi ca nişte prinţi
cu zale lucii până-n dinţi,
orbiţi, din propriul trup afară
şi să-nviem a doua oară.


peisaj în somn

vameşul rămâne tăcut
lângă pod.

cerşetorul a înviat în lumină
şi cântă.

peste drum
gospodinele sădesc flori
pentru întoarcerea fiului risipitor.

lent, cărările
îşi dizolvă pietrişul obosit
şi curg delirând printre fire de iarbă.


ascultaţi!

tăcerea pământului
prin ciulinii uscaţi numără
veştejite-aurore.

nu mai credeţi
în umbra cuvintelor, nu
mai binecuvântaţi aromele şoaptei,
vă părăsiţi pe voi înşivă,
de parcă nu aţi mai fi.

uneori numai,
însinguraţii mei domni,
bănuiţi cohortele de furnici
migratoare pe şira spinării şi
chicotiţi, cu privirile-ascunse.

toate acestea nu
sunt prilej de ruşine,
bunii mei prieteni, sunt doar
plata făcută în contul chiriei pentru
poemul în care locuiţi
de o vreme.


între lumi

morţii nu mai sunt dincolo
de apă, aerul – acelaşi – îi
înconjoară cu tot aceste vagi
incertitudini.

stăm lângă ei,
nu îi numim,
fie de teamă,
fie din calcul
ascuns, până
când nu mai înţelegem
ce e al nostru şi ce le
aparţine.

acoperim, apoi, apele
cu pânze nu totdeauna
curate, le întoarcem cu
faţa spre
perete şi,
iată, devenim
fericiţi.


d r u m
(la „autobiografie”)

umblu pe deal încornat,
desculţ ca o poveste nespusă,
neştiindu-i pe de rost toate filele,
în creasta măgúrii să văd
cum răsar curcubeie
şi cum pot adormi
liliecii în peşteri sau în pădurea bisericii
crăiţele pe rariştea verii.

la izvorul din umbra alunilor mă uitam…

spre asfalt, pe calea roşie-n jos,
urcată apoi în alt fel, s-a întâmplat
ca o poticnire în ceaţă şi era
clipa colţuroasă a
pierderii.

venise
intrarea între
pietrele cheilor să
învăţ cum e cântecul
şi cât poate dăinui
amăgirea.

tot aşa, urcând-coborând, rob ceasului
orb, cu valea bobii în stern şi boica pe
craniu, nu ştiam câtă stea şi cât lut
port pe umeri şi-n gând.

rabd numai lumina cea frântă
când trupul se-nalţă şi cântă.

(11 februarie 2009)


exil
(la „rondelul emigrantului”)

se lasă umbre
peste valuri arse şi ceţuri
întârzie-n scorbura dimineţilor,
contur provizoriu îşi încearcă amiaza
odihnindu-şi uimirea pe latura povârnită
a cercului. nimeni nu opreşte arcuirea târzie,
nu-s risipite fără număr natural miresme în
nici o de acum înserare cu vers de cometă şi
îşi coboară crengi vinovate,-n încremenire,
castorul nopţii. de
nu mai ştii unde-i
casa părinţilor, nici
drumul întoarcerii
la cântec de mierlă.

(17 februarie 2009)


blestem
(la „variaţiuni pe aceeaşi te(a)mă populară”)

„du-te, du-te, dragă,
să te ştii pribeagă,
uitată de ceas,
unde n-a rămas
pe oglinda lunii
niciun fir de rouă,
iar pe amândouă
ţâţele îţi sune
plânsul mătrăgunii,
cu iz de tăciune!”

şi s-a dus, s-a dus
tot către apus,
lângă roata morii,
la poarta-nchisorii,
în cumpăna veacului
şi-n casa săracului,
să n-aibă hodină
de trecere lină,
să nu ştie unde
răcoarea-o pătrunde,
să nu vadă când
îi creşte în gând
rană
vicleană,
din ea să nu mai poată ieşi
vreodată-n lumina de zi.

iartă îl, Doamne, pe cel ce a scris
blestemul, chiar de numai în vis.

(21 februarie 2009)

OCTOMBRIE

5 octombrie 2009 - au citit:
Emilia Zăinel (poezie)
şi Marinela Porumb (proză)

Emilia Zăinel

nu mai este mirosul
de medicamente

3 persoane
2 bărbaţi şi o femeie în vârstă
aceleaşi bănci frecate de mii de funduri
pe jos mocheta roasă / de trecerea timpului neinvestit
 
mirosul de medicamente s-a pierdut 
seringile refolosite stau tot în colţul coşului
atunci / aer de seringi folosite / acum / miros de parfum ieftin
de peste hotare / aer iberic
 
nici doctorii nu mai sunt la fel
bătrâni / oamenii stau mai mult la coadă
pe ziduri citeşti anii / ca cercurile unui trunchi
aceleaşi afişe antifumat / antiabandon / control prostată /
anticoncepţionale gratuite pentru ţărani

feţe de doctori stagiari / fetişcanele de 14 ani sunt /
mai dese ca vârstnicii / pline cu ţărănisme de oraş
cer consultare la inima naivă
ce nu ştiu / ea se vindecă odată cu anii
 
vieţile încep să dispară / medicii folosesc aceleaşi tratamente
afişele s-au învechit
dispensarul e ca un spital Auschwitz


timpul roade funiile vieţii

raiul ca un clopot de biserică
stau pe schelele minţii
pe uşă scrie „nemurire”

ochii cad odată cu lacrimile
în palma ta devin o mare de irişi
sufletul tocit de clepsidre se zbate
să fie amestecat cu endocardul

timpul roade funiile
nisipul clepsidrei dormitează
cu atomi de pe buzele mohorâte
ca străzile palide

haos în camera vecină
lagărul şi
două schelete se joacă în pijamale
stau pe poteci
şi
râd nebuneşte

viaţa
a devenit
o minge de fier


am ajuns la channelţigare

acelaşi autobuz / alt şofer
aceeaşi situaţie la 3 luni / un bătrân de 70
catalizată / solvabilă / fără miros de ţară / niciodată nu am simţit iasomie
apă de colonie ca pe vremuri / de la piaţa cu gunoaie

şi încep amintirile / am fost prima la şcoală / am luat capacitatea /
miros de iasomie împletit cu manele în decorul popularei de radio
jumătate dintre puncte sunt altcineva / bocesc în oraş / ca o cometă alt oraş
porumbi şi mâncare şi aer cu buline şi iluzii trase de coadă şi un tată alcoolic
şi geamul murdar şi babe bârfind şi goliciune la 63 de ani

farmacista din copilăria ştearsă cu un corector / goleşte gura de frustrări păstrate de aseară
despre Uniunea Scriitorilor Craiova / şoferul soarbe fără să înţeleagă /
eu înţeleg fără să sorb
 
mirosul de iasomie e de la profa de chimie / m-a prins copiind la liceu
eu ştiam / ea nu ştia că ştiu de pe hârtie / ca Pinocchio ce se trage singur de nas

asfaltul e la modă pentru gunoaie / eu sunt la modă pentru tomberoane
şi am luat bacu’ / licenţa / doctoratu’ / farmacista bocăne de Uniunea Scriitorilor Sibiu
eu / în stagiu de tren cu miros de channelţigare


toamna din gleznele tale
 
evadez
prin aroma de frunze mocnite
podul toarce strada

luminile şemineului
dansezi în foc
visez cât oceanul

inima mea miroase a cafea
prin vene joacă aerul scorţos
toamna răsare pe glezne

mă topesc asemeni unei gutui


nu sorb versurile
pângărite ale poeţilor

seară fără aer
mă plimb prin aroma aburului stricat
de alcool / la colţ / zâmbete Maldive
 
o lumină trage în capcană nodurile degetelor
m-am aşezat la uşă / în spaţiul cubic
adepţii cuvintelor ce pătează hârtia
zâmbesc cu sticlele la unison
întind mâna / vreau / deodată
începe să ningă cu podoabele Pandorei
buricele degetelor mi se întortochează
 
poeţii gustă stihuri pe farfuriile ce se distrug
dacă nu /
şi eu uitată pe pământ / să intru / pe jos erau
mototoale de hârtii
 
cineva nu a reuşit / se hrănea cu greşelile celor de la masă
muzică vulgară în urechi / pentru mine este
cei dincolo de uşă / par să se excite la auzul ei / 
pun cuvinte cap la cap / şi / le sorb din pahar ca pe creierul lui Einstein
 
şi dacă nu era seară şi câinii nu se ascundeau de barul de poeţi
aş fi intrat
 
un gând / să fiu acolo / şi dacă nu pătrund în rime?
ca boabele de rouă după soare
trebuie să trec prin hipnoza poeţilor
şi / poate / adun şi eu gheomotoace de hârtie
 
am învăţat să nu sorb
versurile pângărite ale celor din bar


e rău să trăieşti în case din vorbe

căsuţe construite din vorbe
unele goale / altele cu sufletul şters
hârtie / cine a zis că golul e gol
minciuni plimbate ca o păpădie
acoperişul firav
te face să lupţi cu interiorul
 
aerul / un clopot
de
carusel
îl baţi / el se opreşte
şi
timpul odată cu el
 
şi pentru câteva secunde
din veac
suntem peste veac
 
gropi cu fiinţe
cimitir cu omenii vii
ce nu trăiesc până mor
 
casele din vorbe se înmulţesc / sau dispar
dar graiul e atât de viu
încât / într-o zi / 
nu o să mai poţi merge

din cauza blocurilor-închisori


Marinela Porumb

Pădurea de sticlă
– fragment de roman –

Ne oprim în faţa unui grilaj. Deschide o uşă şi vedem la lumina lămpaşului un fel de bute din lemn, un butoi fără capac. Deschide o uşiţă laterală şi urcăm în el toate cinci. Ţine loc de lift, e prins cu cabluri şi coborât în jos de la o manivelă. Privesc înspăimântată cum ne legănăm, coborâte tot mai adânc în hăul negru al minei. O prind pe Ilse de braţ, iar cu mâna cealaltă mă agăţ de rusoaică. Închid ochii să nu văd întunericul în care ne cufundăm. Lămpaşul pâlpâie subţire, ca un fulger ce ne însoţeşte. E singura lumină în întunericul adânc. - Stai cu ochii închişi Clara şi imaginează-ţi că ne plimbăm cu gondola, la Veneţia! îmi şopteşte Ilse şi glasul ei e tremurat.- Nu pot să-mi imaginez nimic, mi-e frică, sunt atât de înspăimântată de gaura asta neagră în care ne ducem, de parcă aici mă aşteaptă sfârşitul! îi spun la fel de încet, mi-e teamă şi să vorbesc, sunt îngrozită, nu las mâna Ilsei nici când o zdruncinătură ne clatină lovindu-ne una de cealaltă. O strâng cu disperare, fără să mă gândesc că încleştarea mea o doare.  Simţim pământul sub picioare, butoiul călător se opreşte şi ieşim aplecate în tunelul îngust. Aerul e greu, irespirabil, dar nu e frig. În măruntaiele pământului e cald. Măcar nu îngheţăm. Munca pe care trebuie să o fac e înfiorător de grea. O vană de tablă groasă, mare, cât un vagonet, cu şine ca o sanie, urcă dintr-un tunel mai adânc, trasă de cabluri de la o manivelă, vreo şaizeci de metri, când ajunge la noi o descarc împreună cu rusoaica, în vagonetul pe care Ilse şi Brigitte îl împing afară din mină.Când vana de tablă e goală, trebuie să o împing în jos, cu picioarele, cincizeci-şaizeci de metri, până la rusul care sparge în adâncuri cu târnăcopul minereul. Mă întorc sus prin tunelul întunecat în patru labe, panta e înclinată, adeseori alunec şi îmi zdrelesc genunchii sau coatele. Trebuie să mă grăbesc, când ajung sus, la rusoaica Olenka care acţionează manivela, ea strigă jos spre rusul ce deja umpluse vana: ,,Kaceai! Kaceai!” Învârte rusoaica din greu cu ambele mâini la manivelă, să tragă vana sus, o descărcăm amândouă şi pornesc din nou la vale să împing vana. Am normă şi dacă nu o îndeplinesc, ni se taie raţia de pâine. Rusul are şi el normă în ruble, are şi putere mai multă că e bărbat şi nu vrea să piardă din cauza mea.Mă dor braţele, mă doare spatele încovoiat, aş vrea să mă aşez, să nu mă mai ridic, dar nu am unde în tunelul îngust. ,,Bâstra, bâstra, bâstra!” aud glasul rusului, care este nemulţumit că nu descărcăm mai repede vana. În palme mi se fac băşici cu apă, se sparg şi mă ustură, mâinile îmi sunt o rană, mă dor, dar nu mai pot plânge, simt că nu mai am lacrimi să-mi înec tot năduful şi toată tristeţea.  Când plecăm, rusoaica ne face semn să luăm cu noi bucăţi de cărbune. Poate astfel deseară ne va fi mai cald, completând raţia de combustibil. Ieşim afară şi pe albul zăpezii suntem pete negre. Ochii ne dor de lumină şi înaintăm cu pleoapele lăsate, abia întrezărim urma Polei, conturată în zăpadă cu o dâră neagră de cărbune. E trecut de ora patru, când ajungem la poarta lagărului, începe să se însereze. Luna a răsărit, alburie şi rece. Merg aplecată, simt în spate povara pământului, greutatea întregului univers.  Ajungem sleite de puteri, după două ore de mers prin ger, ne dezbrăcăm hainele, după uşă şi le agăţăm în cuiele bătute pe scânduri. Nu avem apă să ne spălăm pe feţele înnegrite de praful care ne-a intrat în piele. Am găsit la gunoiul aruncat de la stalova câteva cutii de conserve, din cele americane şi le-am dus în cameră să topim zăpada în ele, să facem rost de apă. În cameră s-a mai încălzit, bulgării negrii pe care i-am adus ard mocnit răspândind un miros greu. Ne-am organizat să stăm câte două ore, pe rând, zi şi noapte cu schimbul, de veghe la foc, să nu se stingă. Lucrăm şase zile, a şaptea e liberă, prin rotaţie, în loc de duminică. Mina nu are zi de odihnă. În ziua liberă, ce nu cade întotdeauna duminica, ci şi în altă zi a săptămânii, ne mai trimit la descărcat buşteni din vagoane, în gară. Sunt lemne mari pe care bărbaţii care lucrau la tâmplărie, afară, ca Victor, le taie pentru stâlpii de mină. Dacă viscolul nu împrăştie zăpada, clădind-o în dune prin curtea lagărului, sau nu sunt în gară vagoane cu lemne de descărcat, suntem liberi să facem ce dorim noi. Asta însemna: fie să mergem la stalova şi să ajutăm la curăţat cartofi pentru masa soldaţilor ruşi, care mănâncă ceva mai bine decât noi sau să rămânem în cameră şi să ne omorâm păduchii. Dacă mergem la stalova, de acolo puteam păstra cojile de cartofi pe care le fierbem în cutiile de conserve, pe plită, în cameră, şi le mâncăm aşa, cu pieliţa maronie, cu tot, să nu pierdem nici o firmitură. Cine are cojile le mănâncă singur, fără să împartă cu ceilalţi, care se aleg doar cu mirosul. Eu am împărţit întotdeauna cu Ilse. Mă simt ca un animal de povară care trage în fiecare zi la jug. Doar hamurile îmi lipsesc. Pe frunte îmi curg sudori reci şi puterile îmi sunt tot mai slăbite. Mă doare spatele noaptea pe priciul tare, mă doare spatele ziua, când stau opt ore aplecată în tunelul, scund şi împing la vană. Uneori Ilse trece în locul meu şi mă lasă pe mine să împing vagonetul cu cărbune afară. E o muncă ceva mai uşoară decât cea care mi-a fost dată mie în mod constant. Când braţele vlăguite nu mai au putere să împingă, mă proptesc cu spatele în vagonet, prind rama lui metalică în palmele încleştate şi merg dea-ndoaselea. Ne zvârcolim în măruntaiele pământului. Brigitte e alături de mine, împinge şi ea. Golim vagonetul şi ne întoarcem cu el înapoi. Tremur de frig cu burta goală, mistuită de foamea care pune stăpânire pe trupul meu. Primim la masa de seară, la ora optsprezece când ne întoarcem de la mină: o bucată de pâine de un kilogram două sute de grame. Pâine neagră ca pământul, ca şi cărbunele pe care îl scoatem în fiecare zi la lumină. Pâine cleioasă, necoaptă. Pleava de orz din ea mă înţeapă în cerul gurii. O amestec uşor, o ţin pe limbă să se topească şi scuip pleava. Aluatul se lipeşte de gât şi înghit cu greu.Mi-e o foame cumplită, tot timpul mi-e foame. Ciorba de castraveţi muraţi sau de varză şi cele două linguri de caşa, alături de o linguriţă de carne din conservele americane, nu ajung să potolească foamea. Stăm în stalova, înghesuite una lângă cealaltă pe băncile de lemn, în faţă cu un bol din lut ars ce ţine loc de farfurie, aşa cam cât să încapă în el supa transparentă în care pluteşte o foaie de varză. Lingura cioplită din lemn, are coada scurtă, abia o ţin cu mâna şi cupa ei e atât de puţin scobită, că-mi ia mult timp să isprăvesc apa din bol.   Bucata de pâine ar trebui să-mi ajungă la toate cele trei mese. Mănânc o treime din ea la stalova, apoi mă aşez pe prici în cameră şi cu ea în poală mă gândesc: ,,să te mănânc, să nu te mănânc?” Stomacul simte că stau la îndoială şi îmi dă ghes: ,,o bucăţică, doar o bucăţică mică!” Rup câte o bucăţică, o privesc cum se împuţinează şi scade. Apar regrete în ochii mei. Apar şi consolări. Gândul viclean mă îndeamnă să mănânc. Raţiunea îmi spune că mâine voi leşina de foame cu stomacul gol când împing vagonetul. Gândul viclean mă îndeamnă să răpun acum foamea, sugerându-mi că mâine îmi va fi mai bine. Raţiunea nu-mi mai spune nimic. A adormit flămândă. Stăteam pe spate cu ochii închişi, acoperită cu pătura peste cap şi mă gândeam la grădina noastră de acasă. În fiecare seară, înainte de a mă culca, îmi aminteam momente fericite din copilărie, întâmplări şi locuri dragi, pentru ca visul să mă ducă noaptea acolo, să-mi culeg firmiturile de fericire, din care să mă hrănesc, să-mi iau puterea să merg mai departe. Să mă trezesc dimineaţa odihnită, să rezist încă o tură în mină. Aşa mă gândeam eu. Doar că somnul întârzia să apară, simţeam că mă sufoc, că nu mai pot respira sub pătura de lână, uitam de ce m-am acoperit şi mă dezveleam. Din când în când de pe tavan, picau pe noi ploşniţele şi se strecurau sub haine să-şi ia tributul lor de sânge. Păduchii neprinşi se înverşunau şi ei, mâncărimea ne făcea să ne foim toată noaptea sub pătură, să ne trezim mai obosite şi mai vlăguite decât ne-am culcat. Visele mele frumoase erau alungate de vieţuitoarele ce se hrăneau cu sângele nostru. În loc să visez că stau fericită în grădină pe pătură şi citesc o carte, visul meu preferat, mă visam pe un muşuroi de furnici sau într-un roi de ţânţari.O dată pe săptămână, ne duceam la baie. Pe măsuţe joase, din scânduri vechi, nişte lighene mari din tablă. Săpunul de haine, cu miros de leşie, ar fi alungat orice insectă, nu şi păduchi hămesiţi ai lagărului, ce păreau că nu se vor stârpi vreodată, dimpotrivă. Din cazane mari puse pe nişte sobe joase din cărămidă netencuită, fără uşă, în care bucăţi de cărbune ardeau afumându-le, înnegrindu-le, luam apa călduţă cu nişte polonice mari din lemn şi turnam în lighenele de tablă. Hainele ne erau strânse şi introduse într-un cuptor mare pentru dezinsecţie.Până ne spălăm, primim şi hainele dezinfectate, fierbinţi. Îmi iau bluza, pantalonii şi caut pulovărul mare de lână, pulovărul lui Hans. Găsesc un pulovăr aproape negru, şi mă gândesc că şi-a schimbat culoarea, acolo, spălate la grămadă. Când ies afară, în lumină, un strigăt îngrozit îmi iese din piept, înspăimântat ca răgetul unui animal. Urlu şi mă tăvălesc în zăpada bătătorită, îmi smulg pulovărul de pe mine şi îl calc înnebunită de groază în picioare. Pulovărul meu tricotat era atât de plin de păduchi că în fiecare ochişor tricotat era unul. Ouăle, numai încălzite în cuptor, se deschiseseră şi sute de păduchi împânzeau acum pulovărul meu. Fetele mă priveau încremenite cum călcam pulovărul în picioare, îl băteam şi sub el rămânea negru. Toate după-amiezile ni le petreceam despăduchindu-ne, ca nişte maimuţe, cum glumise Ilse în tren.  [...] La două luni de când eram în lagăr, a murit o fată din camera noastră, cu care ne înţelegeam foarte bine, o chema Crista. Era minionă, veselă şi avea părul blond şi creţ. Am vrut să mergem şi noi cu ea, câteva fete care îi eram prietene, să o conducem pe ultimul drum. Dintre cunoştinţele noastre, era primul mort, aici în lagăr şi ni s-a permis să urmăm sania trasă de o gloabă. Ne-a însoţit un nacealnic, un bărbat blajin, la vreo 50 de ani, care vorbea puţin nemţeşte. Bărbaţii care lucrau în magazia de tâmplărie i-au făcut un sicriu, o cutie, din scânduri de brad şi o cruce din doi laţi pe care i-au scris numele cu creion chimic. Nu ne-au lăsat să o priveghem, în aceeaşi zi am aflat că va fi trimisă la groapă, în cimitirul prizonierilor de război la vreo 5 km, depărtare. Lagărul nostru încă nu avea cimitir. Erau multe morminte, movile acoperite de zăpadă, cu cruci mici, albe, din lemn de brad, cu câte un nume şters de ploi. Alte movile erau mari, cu o singură cruce, fără nume. Într-o margine de cimitir, doi prizonieri săpau o groapă adâncă, din care nu se zăreau, doar lopeţile de pământ aruncate afară le sugerau prezenţa. N-am văzut nicăieri groapa Cristei şi ne-am apropiat de ei să-i întrebăm unde o vom depune. Ne-au răspuns că încă nu era săpată, au măsurat sicriul cu coada de la lopată şi au început munca. Izbeau cu greu pământul îngheţat şi târnăcopul muşca bucăţi mici, parcă spărgea piatra, într-o carieră. Am aşteptat zgribulite, bătute de vânt, să o vedem aşezată în groapa superficială, adâncă doar cât să nu stea la suprafaţă şi, să-i spunem o ultimă rugăciune. În vremea cât noi tremuram îngheţate de frig şi băteam mărunt din picioare să ne mai încălzim, s-a apropiat o sanie acoperită cu o prelată. Doi prizonieri nemţi au desfăcut prelata şi au strigat la noi, dacă nu vrem să îi ajutăm. Era o glumă morbidă. S-au urcat în sanie şi au început să arunce în groapa comună cadavru după cadavru, cei mai mulţi erau în pielea goală sau doar cu câte o cămaşă ruptă, care nu le acoperea deloc goliciunea. Şaisprezece. I-au aruncat unul peste altul, pe toţi în acelaşi loc. Ni s-a făcut rău, eram palide, albe ca varul, ne sprijineam una de cealaltă, îngreţoşate, cu stomacul ajuns în gât, şi ar fi ieşit afară dacă avea ce să dea. Până să termine de săpat groapa Cristei, sania acoperită cu prelată s-a întors din nou aducând încă un transport.- Vai, vai de noi! Dacă bărbaţii ăştia puternici care au făcut războiul, mor aşa de uşor, ce se va alege de noi?  Eram bulversate, răscolite în adâncurile fiinţei noastre de imaginea hidoasă a acelor cadavre care fuseseră oameni. Tineri, aveau undeva o mamă, ce se ruga pentru întoarcerea lor, o iubită sau o soţie care îi aştepta, avuseseră idealuri şi speranţe, visuri, dorinţa de a se întoarce acasă. Şi mă gândeam la Johann, mai bine că murise acolo în luptă la Stalingrad, poate a suferit mai puţin decât aceşti nefericiţi prizonieri. N-am fost în stare nici una să mai vărsăm o lacrimă de adio la mormântul Cristei. Te sfâşie de durere tragedia unui om dar te împietreşte nenorocirea celor mulţi. Eram înspăimântate de ceea ce abia acum percepeam. Moartea nu ne va ocoli. Va sta la pândă, în lagăr, la pădure, în mină, dar mai ales la stalova. Distrofia va lua cele mai multe vieţi. Nu epidemiile, tifosul, dizenteria. Distrofia.

SEPTEMBRIE

7 septembrie 2009 - a citit:
Andrei Benedek (poezie şi proză)

AUGUST

3 august 2009 - a citit:
Călin Sămărghiţan (proză)


Rochia de bal

I.

– Francesca doarme, aş dori să n-o trezeşti.
– Bine, am s-o sun mâine.

II.

Soarele dimineţii arunca printre draperiile grele un şarpe auriu de-a latul cuverturii patului. Pentru o clipă îşi închipui nişte aripi încremenite care stăteau atârnate undeva, dedesubtul tavanului, nevăzut. Tabloul preferat, cu trandafirii vişinii scuturaţi, era încă sprijinit de peretele opus ferestrei, direct pe podea. Parcă se ascundeau. Niciun zgomot. Francesca se întinse şi culese de pe cearşaful mototolit cartea abandonată cu o seară în urmă. „Turnul de fluturi”, rosti ca pentru ea. „Bravo lui”. Camera respira din nou. Schimbase culorile şi în sfârşit putea să respire şi ea. Schimbase zugrăveala, draperiile, periniţele de pe fotolii, până şi sfeşnicele de sticlă pentru drăgălaşele ei lumânări. Doua săptămâni locuise, din pricina aceasta, la Blanca, buna ei prietenă, şi se întoarse abia după ce toată mizeria fusese îndepărtată. În sfârşit o dimineaţă cu totul nouă. O discretă bătaie în uşă nu o făcu nici măcar să-şi întrerupă şirul gândurilor. O dimineaţă cu totul şi cu totul nouă. „A fost o hotărâre înţeleaptă, am făcut bine că ne-am decis, în sfârşit, să schimbăm ceva”. Privi şarpele lung de pe pat, „trebuie să mai potrivesc draperiile” îşi spuse şi se ridică pe margine privind cu blândeţe în jur.
– Cobori?, se auzi de dincolo de uşă.
„S-aştepte”, îşi spuse şi-şi văzu mai departe de jocul cu degetele picioarelor printre smocurile blăniţei de lângă pat. Mângâierea tălpilor goale, un mic capriciu încă din vremea copilăriei, căci blăniţa nu se mai potrivea de mult cu mobila dormitorului, dar era singura abatere pe care şi-o permisese. Nu putuse să renunţe la acest obicei despre care îi plăcea să creadă că-i va face ziua mai confortabilă. Să te cobori din pat, pe jumătate adormită, cu picioarele goale pe blăniţa pufoasă, da! Dincolo de blăniţă, parchetul lucios strălucea ca o mare calmă sub soare. Gândul la Cezar al ei, uşor aplecat în spatele uşii, gata să prindă orice mişcare de dincolo de ea, îi dădea o senzaţie de siguranţă. Mereu atent şi curtenitor. Uşa mare, albă şi dantelată a camerei îi era prieten şi paravan. În spatele oricărei uşi întotdeauna se întinde o cu totul altă lume. 
„În sfârşit o dimineaţă nouă” îşi repetă. Când se surprinse în oglindă, îi trecu pentru o clipă prin minte că aceasta o priveşte întotdeauna. „Şi atunci când nu ştiu” îşi spuse şi aproape zâmbi. „Asta de când i-am citit poezia aceea.” Cu mâinile încleştate în cearşaf, îşi înclină capul şi-şi lăsă părul vraişte să-i cadă peste faţă. Privi apoi lung, dintr-o parte, fotografia lui Cezar de pe noptieră. Nu voia să-l lase să aştepte prea mult şi dispăru repede în baie. Se zări din nou, trecând vaporoasă, în oglinda mare a dormitorului.
Cezar nu auzi nici un răspuns şi coborî în bucătărie. „Am s-o aştept, astăzi se trezeşte prima oară în noul ei dormitor.” Gândul că o avea din nou acasă îl umplea ca o miere albă prelinsă pe dinăuntru. Privi pe fereastra largă grădina cu pomii mici şi aliniaţi. „Grădinarul ăsta e o ciudăţenie de om, dar face o treabă foarte bună.” Pregătise micul dejun şi o aştepta. Aproape cu înfrigurare. Se aşeză tacticos la masă, cu ziarul în faţă, şi se juca cu degetele pe marginea ceştii calde de cafea. Doar cafeaua o preparase pentru dulcea ei aromă asociată cu liniştea dimineţii. Apoi va urma mirosul pâinii prăjite amestecându-se cu parfumul pe care-l va aduce prezenţa Francescăi. Aveau dormitoarele alăturate, dar cu o seară în urmă nu auzise nici o mişcare la ea. 
Încercă să şi-o închipuie cum îşi întinde crema pe faţă, cum deschide sticluţa cu parfum, cum îşi întinde gâtul spre oglindă de parcă ar găsi acolo poveşti tainice. Francesca era o astfel de femeie, care putea să umple gândul oricărui bărbat. Şi inima. Îi cunoştea mişcările iuţi ale mâinii cu care îşi aranja, aparent neglijent, părul, uşoarele murmure cu care îşi acompania unele gesturi. Iubea spaţiul din jurul ei, căruia ea îi dădea întotdeauna un farmec aparte.
O auzi coborând, iar când o văzu în pragul uşii, cu soarele mângâindu-i părul, se îndrăgosti din nou de ea. Ca aproape în fiecare dimineaţă. Ce s-ar face fără ea?
Ochii ei făcură ocolul bucătăriei şi se aşternură în ochii lui. Îi mulţumi astfel fără niciun cuvânt. Pe masă erau flori proaspete, flori de câmp de toate culorile. „Doamna Dora din colţ îi alege nuanţele, el e aproape daltonist”, chicoti în sinea ei şi păşi în bucătăria luminată de un soare deja leneş. Îi intui o fremătare a fiinţei cu care era obişnuită din partea bărbaţilor care o priveau. El stătea zâmbitor lângă florile atent aşezate, simţi mirosul lor crud, dar şi cel linguşitor al cafelei.
– Bună dimineaţa, Francesca. Străluceşti!
– Bună dimineaţa, Cezar. Mulţumesc. E o dimineaţă perfectă. Oare pentru că tu eşti perfect? Glumesc tontule, să nu ţi-o iei în cap. Când îi spunea tont, avea întotdeauna un zâmbet fermecător şi uşor ascuns. Ce s-ar face el fără ea?
Francesca zări imediat şi ziarul. Văzu titlul mare: „Nominalizările pentru Barlow s-au încheiat”. Şi cu litere mai mici dar la fel de negre: „Ultimul nominalizat, anunţat astăzi, este poetul indian Nath Shastri”.
– E ziarul de ieri, spuse uşor dezamăgită.
– Poetul tău e nominalizat, doar ştii asta deja. Accentuă acel „al tău” şi-l lungi puţin, de parcă era vorba de agrafa din păr. Îi plăcea s-o tachineze, ştia şi faptul că ei îi place jocul acesta. Când eşti sigur că iubirea îţi este împărtăşită, îţi permiţi orice extravaganţă, orice joc, oricât de riscant ar fi el în alte condiţii.
Ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva neplăcut, Francesca se încovoie puţin şi miji ochii. Se bucurase pentru Filip că era printre nominalizaţi. „Merită”. Ţinea mult la prietenia lui, la disponibilitatea lui de a-i asculta în orice moment problemele. Lui putea să-i spună orice, chiar dacă... Asta când nu era în zilele lui negre, atunci nu vorbea cu nimeni, era ursuz şi iritabil, şi era mai bine să te ţii deoparte.
– Camera mea e minunată. Exact aşa cum am vrut. Mulţumesc, Cezar, pentru tot. Schimbă atât de fin subiectul, că se şi miră, ca de o abilitate nou descoperită. Se aşeză pe scaunul din dreapta lui şi-l rugă pentru două felii de pâine prăjită. Privi lung în grădină, prin uşa de sticlă. „Va trebui să-i rog să-mi sape o fântână. Dar nu acum.” Iubea grădina aceea, era locul ei de refugiu şi tărâmul visat în care reuşea să evadeze de fiecare dată. Într-un chip de neînţeles se simţea pe sine ca făcând parte organică din acea grădină.
– Să-mi pui, te rog, clopoţeii de vânt. Dar imediat aproape se mustră că-i scăpase asta, dar se părea că Cezar nu sesiză aluzia pentru care odată chiar se certaseră. Era atent să nu se ardă pâinea, sau se făcuse că nu aude. Când îi aduse farfurioara, însă, îi spuse:
– Sunt acolo, dar nu se văd din cauza leandrului pe care l-am adus mai în faţă. Poetul tău cu panglicile lui de vânt, va fi încântat. Spuse totul cu o voce incredibil de împăcată.
Se bucură, trecuse şi peste asta, îi acceptase şi acest capriciu. Simţi în vocea lui calm şi cumpătare, nu putea fi altfel. Se aplecă încet şi îi prinse cu vârful buzelor lobul urechii. Ştia că asta îl face să simtă fiori pe şira spinării. El luă o margareta albă din vază şi i-o aşeză lângă furculiţă. Se anunţa o zi minunată.

III.

Lui Filip dimineaţa asta nu-i spunea nimic. Nici o revelaţie, nici un gând lămurit. Dar mai avea timp. Dimineaţa lui revelatorie se ţinea încă deoparte.
– Te-ai trezit? Mergem undeva? Am senzaţia că azi n-o să scriu nimic. Încă nu simt nimic. Spusese „simt” aproape cu ură.
Desfăcu larg mâinile de-a latul patului. Dimineţile! Să te trezeşti când soarele este deja sus pe cer şi bate prin fereastră direct pe pat, da, acestea erau favoritele lui. Dimineţile grăbite şi întunecoase erau un chin, cu totul şi cu totul sumbre, abia după ce se lumina, reintra în apele lui. Asta nu însemna că, în lipsa luminii zilei, serile nu erau fascinante. Seara scria cel mai bine, noaptea când totul era liniştit în jur şi nimeni nu pătrundea în gândurile lui şi nu-i tulbura tabieturile. Întunericul le ţine pe toate departe. Şi pe toţi! O, da, întunericul! Acelaşi care te poate aduce şi mai aproape decât ţi-ai putea închipui vreodată.
– Să-ţi aduc ceva de mâncare?
Ce era în aer, de ziua asta de iunie era atât de perfectă? O sâmbătă plină de soare, da, asta însemna... Şi în care să nu ai nimic de făcut. Da, o zi întreagă, o zi întreagă în care să trăieşti cu adevărat. Să simţi fiecare cută a timpului care trece prin tine, să ai tot timpul din lume pentru a scrie orice. Să prinzi orice stare. Orice putea veni într-o zi de sâmbătă. Orice! Era o zi plină, pentru care merita să aştepţi o săptămână. Două. O lună.
– Neaţa plăntuţelor! N-am uitat de voi.
Ieşi din cameră. Holul acesta era întotdeauna răcoros. Iarna era o aventură să ajungi în bucătărie, căci era stăpâna deplină a holului. Acolo era frig întotdeuna. Bucătăria era dincolo de hol, astfel că putea să rămână mai dezordonată. Nu afectează cu nimic. Un mic dejun cu lapte şi fulgi, şuncă şi ouă de prepeliţă, iaurt ori suc e tot ce trebuie pentru o zi perfectă. După aceea eşti liber. Pleci sau rămâi. Scrii. Orice poate veni.
– Tu la ce te uiţi? Aruncă o scurtă privire pe fereastră. Teiul curţii din spate rămase mai departe încremenit. „O sun? Îi spun azi? Va veni?”
Câştigase. Dumnezeule, câştigase! Toţi voiau acum interviuri. „Ştii ce? Până acum unde aţi fost? Nimic! Mă, trebuie să le dai ceva! O să dau unul singur. Atât. Unul singur. Văd eu unde, mă mai gândesc. Şi ce-o să le spun? O să ştiu, într-o dimineaţă o să ştiu şi asta. Dar acum nu e important.” Acum important era să nu se spargă gălbenuşul oului de prepeliţă când taie coaja. Numai tăiat mergea. Cu partea de lângă mâner a cuţitului cu zimţi. Şi să nu prăjească prea tare costiţa, dar nici să nu se răcească până sunt gata şi ochiurile. Asta era întotdeauna cel mai dificil. Ochiuri mici, rotunde, perfecte. Galben cu alb, asocierea preferată de culori. Şi să nu se înmoaie fulgii prea tare în lapte.
„Ai grijă! Uite-l cum stă şi pândeşte! Dracu’ gol. Abia aşteaptă să te semeţeşti! Ai grijă! Direct în gura lui te duci”. Dar cu toate acestea nu putea să-şi alunge sentimentul de satisfacţie. De nestăpânită bucurie. Pur şi simplu nu putea, nu era un sfânt. Asta e, simţea ciuda incomensurabilă a celorlalţi care nu dăduseră pe el doi bani. „Na! Barlow!” Nu se spărsese nici un gălbenuş. Din cinci, media era cam unul spart. „Direct în iad, cu Barlow cu tot.”
Nominalizările erau întotdeauna în număr de zece şi se anunţau câte una pe zi. Ştiu englezii ăştia să te fiarbă. Zece zile. Pe el îl anunţaseră într-a şasea. A avut frisoane 5 zile la rând. „Ce-am făcut într-a şasea? M-au anunţat pe e-mail. Am zâmbit”. Nu ar fi trimis nici un e-mail dacă nu te-ar fi nominalizat. Când l-a văzut în căsuţă, ştia deja. Dar 5 zile şi-a deschis toate spam-urile, şi verifica foarte atent până ştergea unul. Avea experienţă, doar aşa şi-a şters odată nişte bilete de avion. „Hehe, m-au fiert! Ouă fierte de prepeliţă n-am mâncat. Doar ochiuri. Îs tâmpit cu asocierile astea.”
După ce a aflat, a sunat-o imediat pe traducătoare. Amy Garden din Leeds. Tot ea îi sugerase şi unde să le trimită, către proiectele interculturale. S-a aşezat în genunchi, chircit pe covor, şi i-a mulţumit. Nu şi-a putut stăpâni emoţiile şi cu siguranţă sesizase şi ea asta. Probabil îi făcuse un poem întreg la telefon atunci, dar nu-şi mai amintea decât vagi frânturi. Ce o fi făcut-o să se oprească asupra poeziei lui, nu ştia precis nici acum. Discutaseră îndelung pe marginea textelor lui, despre sensuri şi viziuni, despre apă şi amintiri. Despre vânt şi deşerturi, despre unghii şi şuviţe de păr. Despre dimineţi revelatorii şi nopţi oarbe de sens. Despre pantofi şi eşarfe. Despre jartiere, şi-şi amintea că aici se simţise jenat, dar era ca la doctor, nu? Doctorul şi traducătorul. Despre savori şi senzaţii, despre culori, despre gust şi pipăit, care erau de fapt cam acelaşi lucru. O, şi despre mări şi oceane, şi mai ales despre munţi. Şi despre munţii din mări şi oceane. Despre îngeri şi daimoni. Despre destin şi despre închipuire. Despre câte feluri de moarte există. Şi mai ales, mai ales despre conexiunile dintre toate acestea. Era cel mai important. Despre conexiunile tuturor lucrurilor. Dar abia acum se vor vedea pentru prima oară, abia la decernarea premiului şi tot pentru prima oară simţi că vrea cu tot dinadinsul să o cunoască. Nu ştia nici măcar ce vârstă are. Era profesoară şi preda literatură la Universitatea din Leeds, atât ştia despre ea. Ea ştia totul despre el. Totul. Se bucura nespus pentru Amy. Traducătorul primea 60% din valoarea premiului, care era de 30.000 de euro.
„La suc o sun pe Francesca.”
– Poţi să vorbeşti ?
– Da, sunt în grădină. Felicitări încă o dată.
– Putem să ne vedem? Vreau să te rog ceva. Dar trebuie să ne vedem, ca să înţelegi.
– Acolo e bine?
– Da. La 4?
– La 4.
Vechi clădiri. Oraşul păstra savoarea cetăţii medievale ce fusese odată. Trepte. „Pe aici va veni.” Firme agăţate de alambicate forme din fier forjat. „Atunci era altfel.” Pentru o clipă îl năpădi sentimentul primei întâlniri. Fusese doar pentru o clipă, dar atât de puternic încât simţi că trebuie să-şi încordeze muşchii spatelui şi să-şi arunce bărbia înainte. Se apucă să fredoneze o melodie, cea mai nouă pe care şi-o amintea. „It’s that time of year, leave all our hopelessnesses aside…” Fir-ar, tot înapoi îl ducea! Trecu o bătrânică simpatică cu o sacoşă verde şi un puşti pe rotile. Sau invers. „Aşa mai merge”, îşi spuse. Nu voia să o vadă venind şi se aşeză pe o bancă. „Nici asta nu era atunci.”
Îşi propuse să se forţeze să o privească în ochi. Când se apropie şi se simţi ţintuită, Francesca îşi aruncă privirea spre copacii dimprejur. Părul negru, acum prins la spate, îi accentua ochii, pasul îi era cântat ca întotdeuna, iar felul de a privi, parcă cu capul dat puţin pe spate, era ultima imagine pe care el ar fi putut-o uita vreodată. Era singura femeie pe care o iubise cu adevărat. Era mândru de asta. Îi şi spusese odată, dar ea nu a lăsat să se vadă că i-ar fi păsat în vreun fel, deşi ştia foarte bine că dacă pe Filip l-ar fi putut ucide ceva vreodată, acest ceva ar fi fost nepăsarea.
– Ai ajuns de mult? îl întrebă ea.
– Băncile astea nu erau aici.
– Nu? Felicitări, Fil! Mă bucur foarte mult pentru tine. Să ştii că mă bucur cu adevărat.
– Da? Sunt mai puţini cei care se bucură decât ceilalţi. Dar mă simt bine. O să fiu amabil cu ei şi o să le mulţumesc politicos pentru felicitările false.
– Fil, nu te-ai schimbat! Ar trebui să fii bun.
– Nu sunt. Stăm aici? Eu aş lua ceva cu frişcă dacă vrei să intrăm undeva. E important.
Francesca îşi strânse buzele, în felul ei foarte bine controlat, care niciodată nu te lăsa să ştii dacă gestul acesta îl face dintr-o anume jenă, sau îşi stăpâneşte, de fapt, un zâmbet. Sau, poate, mai curând şi una şi cealaltă. Intrară.
– Spune-mi ce mai faci? Ce mai fac ai tăi? Întotdeauna îl întreba asta. Şi niciodată el nu-i spunea nimic.
– Nu te interesează, Francesca, ce mai fac. E treaba mea.
– Fil, de ce nu înţelegi odată pentru totdeauna. Nu se putea.
– Am modificat casa. Camera aceea nu mai e. Acum e un hol acolo.
– Vezi?, nici camera noastră nu mai există.
Tăcere. Ea îi simţea iritarea de fiecare dată când se vedeau. Îi era greu şi ei să-l întâlnească, dar întotdeauna, întotdeauna ar fi vrut să-l vadă, chiar şi atunci când îi refuza lucrul acesta. Ştia că greşise şi ar fi vrut să-l mângâie în vreun fel. Dar în ceea ce-l privea pe Filip, niciodată nu puteai şti cum ar fi cel mai bine să faci asta. Nici atunci când, cu toată sinceritatea, aşternându-şi inima în faţa lui i-a trimis mesajul în care îi mulţumise pentru neasemuita şi incredibila lui bunătate, nici măcar atunci n-a ştiut dacă acele cuvinte l-au mângâiat în vreun fel, sau dacă n-au făcut altceva decât să-l rănească şi mai mult.
– Cum vă mai e? întrebă Filip aproape în şoaptă şi îşi impuse să rămână calm oricare ar fi răspunsul.
– Îţi mulţumesc că nu le-ai spus atunci alor mei. Să ştii că bine. De când facem terapie, n-a mai dat în mine.
– Nu pricep ce te ţine la el. Hm? Poţi să-mi spui?
– Nu ştiu. Înţelege, Fil, nu ştiu! Atâta ştiu: îl iubesc.
– Şi acum e bine?
– Da, acum e bine. Ştii? Avem o pisică. De când era mică, am luat-o şi am crescut-o amândoi. Ea e viaţa noastră.
– Deci, viaţa voastră e o pisică. Eu voiam să te întreb ceva. Sper să înţelegi. Făcu o pauză mai lungă. Învârti un pai şi-şi potrivi apoi scaunul. Aruncă privirea în dreapta spre bar, apoi pe fereastră. Un meniu fusese luat de vânt de pe o masă de afară şi se îndepărta ţopăind. Apoi se uită în ochii ei. Scurt. Rearanjă pliculeţele de zahăr şi împătură atent un şerveţel. Potrivi din nou scaunul. Parcă trebuia să decoleze un avion. Francesca aştepta calmă. Putea fi orice. Îl ştia. Cu Fil se putea aştepta la absolut orice. În cele din urmă Filip ridică avionul de pe pistă.
– Anul acesta decernarea premiului are loc la Praga. Mi-aş dori să poţi veni cu mine. La Praga! E oraşul meu preferat, ştii foarte bine. Mergem să vedem Vltava! Şi premiul îl dau pe o scenă făcută pe râu numai pentru asta. Apoi o dezasamblează, înţelegi?
Până aici nu răsuflase deloc. Se opri puţin şi respiră. Avionul luase altitudine deja, şi acum spuse rar, de parcă trebuia să priceapă un copil cum să-ţi pui masca de oxigen pe figură în caz de depresurizare:
– Locul în care voi primi premiul nu va mai exista niciodată. Vom merge într-un loc care nu va exista decât pentru o seară. Apoi dispare. Au englezii ăştia, pentru poeţoi, nişte idei extraordinare! Avion, stăm o noapte la nu ştiu ce hotel, a doua zi premiul cu recepţia şi venim înapoi.
Pe faţa Francescăi nu se putea citi nimic. Era maestră în asta atunci când şi-o propunea. Şi şi-o propusese de la primele preparative cu paiul şi şerveţelul. Pielea impecabilă a feţei nu trăda nici un muşchi clintit, dar Filip nu observă că o unghie de-a ei străpunse de-a binelea un pliculeţ de zahăr.
– Fil, te voi răni şi mai mult dacă voi veni cu tine.
– Ştiu, Francesca. Dar e singurul lucru pe care îl vreau şi la care mă pot gândi acum. Am scris despre tine. Lumea va crede că suntem împreună, dar nu-mi pasă. Va fi o imensă şi strălucitoare minciună, o impecabilă ironie, dar vreau să fiu acolo cu tine.
– Nu ştiu, trebuie să mă mai gândesc. Şi să vorbesc şi cu Cezar. Înţelegi.
– Da. O să te sun.

IV.

Fusese foarte fericită că l-a întâlnit pe Fil. Foarte fericită! Pentru că ea reuşea să vadă întotdeauna dincolo de orice mască a lui. Erau doar nişte pretexte, erau ascunzători, credea el, bine ticluite. „Se forţa să mă privească în ochi.” Se străduia să pară indiferent şi distant. Ostilitatea lui era un fragil castel din cărţi de joc. La ea nu ţineau lucrurile astea. Îi cunoştea foarte bine toate măştile lui false. Măştile lui, la care el ţinea atât de mult. Măştile lui erau pentru ea ferestre larg deschise şi cărţi de citit. Şi ce lume dincolo de ele! Ce furtuni! Câtă viaţă! Fil trăia cu adevărat. Da, putea spune cu mâna pe inimă că Fil trăia cu adevărat. Şi nu numai într-o lume, ci în două, în trei, în infinte şi indefinite lumi paralele. Dar câtă nesiguranţă în ele! Câtă fragilitate! Lumile lui mureau la un semn, la un gest, la o vorbă. Atât de fragile! Ca nişte fluturi. Şi tot atâtea le luau locul de fiecare dată. Oare mai ştia el, care e cea reală? Se supăra din te miri ce, dintr-o închipuire de-a lui, dintr-o stupiditate căreia el îi dădea proporţii colosale, dar îl împăca la loc o simplă privire de-a ei. Un sărut din senin. O unghie de-abia atinsă de locul acela de la ceafă. Oare de ce nu rămăsese cu el, ca să aibă mereu aceste bucurii? Sau tocmai pentru că acestea ar fi dispărut? Cu sufletul împăcat şi mângâiat Fil scria întotdeauna banalităţi, pe care mai devreme sau mai târziu şi le distrugea. Tulburat şi înnegurat scria dumnezeieşte. De parcă sufletul i se rupea în bucăţi peste o coală albă de hârtie care prelua toată durerea lui.
Dar cum de voia să meargă acolo? El care ura conversaţia de complezenţă. Căruia îi era organic imposibil să socializeze. El nu putea sta prea mult într-o cameră cu mai mult de trei-patru persoane. Nu putea face mai mult de zece paşi alături de un străin. Iar pe prietenii lui îi puteai număra pe jumătate din degetele unei mâini.
A, da! Era îndrăgostit din nou. Văzuse asta în ochii lui. În felul cum îi tremurau colţurile buzelor când zâmbea. În felul cum privea lucrurile din jur, care cu siguranţă reflectau câte o trăsătură a noii lui muze. Atunci era cu totul altfel. Oare cine o fi acum? Cine îi mai colindă închipuirea? Fil întorcea capul după orice femeie frumoasă, construia lumi în jurul ei. Făcea să cadă cascade cu cea mai mare naturaleţe posibilă. Inventa anotimpuri incredibile. Iar ele habar n-aveau, ori nu le păsa câtuşi de puţin! De aceea se îndrăgostea cu tristeţe, cu gândul la decepţia care va urma. Filip era imposibil. Îndrăgostirile lui Fil nu aveau număr. Dezîndrăgostirile, la fel. La fel de fragile de fiecare dată, aidoma lumilor lui închipuite. De asta plecase? Fil se îndrăgostea de himere. Avea cu siguranţă nevoie de o femeie în carne şi oase. Da, avea nevoie de aşa ceva. Uite, acum găsise răspunsul. Întâlnirile cu el erau întotdeauna revelatorii.
„Mă voi întoarce acasă şi voi bea o cafea în grădină, din ceşcuţa mea preferată cu lăcrămioare.” Singura rămasă din acel întreg set dintr-un secol trecut. Ţinea la ea atât de mult! Ultima! Şi nu era nici măcar ciobită. Odată chiar era să se spargă, dar căzuse pe cutia de pizza, norocos ivită în cale. Îi stătuse inima în loc pentru o clipă. Sau pentru o veşnicie. O vedea rotindu-se încet în aer, parcă rugându-se să nu fie lăsată să cadă, dar ea nu putea face nimic. Era încremenită. Era paralizată de teama că ceşcuţa ei, din cel mai fin porţelan, se va sparge. Doar ea avea voie s-o atingă, un capriciu pe care chiar şi Cezar l-a înţeles destul de târziu.
„Cezar va fi de acord să plec. El ştie că am nevoie să plec, ca să mă întorc pentru a rămâne la el pentru totdeauna.” El avea siguranţa iubirii ei, el n-avea nevoie de dovezi de iubire. Dacă ar fi fost Fil, ar fi făcut o scenă grozavă. O, ce spectacol! Ea ar fi râs la fel de senin ca de fiecare dată, iar el ar fi înnebunit şi mai mult. Şi ea iar ar fi râs. „Filip Conta, eşti adorabil, un iubit perfect, dar un companion absolut dezamăgitor.”
Cu aceste gânduri intră în casă şi se pierdu în braţele lui Cezar al ei, care o aştepta. „Va fi de acord. Trebuie doar să am grijă să aleg momentul potrivit ca să-i spun.” Lumea se rotea din nou în sensul dorit de Francesca.

Nu o urmări cu privirea când Francesca se îndepărtă. Îi fusese de ajuns. Nu aruncă nicio privire în urmă. „Acum pot să beau un coniac. Mare.” Dar întâi o să trec pe la magazinul de draperii. În cele două camere avea doar două ferestre, dar schimbase draperiile de trei ori într-un an. Cine nu ştia de ce merge el la magazinul de draperii, ar fi zis că e vreo altă obsesie de-a lui. Acolo le măsurau, le coseau, le rectificau dacă nu-i plăcea clientului.
I-au încălzit paharul, iar aroma înţepătoare i se înfipse în nări. Trase aer adânc, iar sinusurile ţipară. Aroma era esenţială. Şi culoarea. Şi forma paharului. Conta dacă şerveţelul de dedesubt era mai moale sau nu. Observă că în ultimul timp nu se mai foloseau deloc suporturi pentru pahare. Nicăieri. Obişnuia să scrie câte o poezie pe spatele lor, fără să ştie dacă ele vor mai fi citite vreodată şi de către cine, sau vor fi aruncate direct la gunoi. Îi răpiseră şi această plăcere. Lumea mai pierdea o şansă de a-i găzdui poezia. El mai pierdea o şansă de a fi interesant. Da, era un gest artificial. La ora asta cafeneaua era încă pustie. Doi adolescenţi ce se credeau îndrăgostiţi şuşoteau într-un colţ. Îi plăcea aici, căci aveau o muzică bună peste zi, şi nu era fum deloc. Mesele străluceau întotdeauna, iar din unghiul din care veneau, trecătorii nu puteau arunca priviri indiscrete prin fereastră. Puteai privi în linişte curgerea leneşă a oraşului. Tristeţea pe picioroange, ce venea până la colţ. „În oraşul ăsta lipseşte un tramvai. Măcar unul ar trebui.” La Praga exista tramvaiul acela istoric. Clopoţelul suna tras de o frânghie, nu avea uşi şi puteai călători pe scară, adulmecând savoarea oraşului. În Praga cafenelele sunt altfel. Pavajul sună altfel. Sub tocuri, dar şi când ploaia cade peste el. Îşi aminti cum o dată îl prinse ploaia, avea umbrelă, dar sări în ultima clipă într-un tramvai, cu uşi, da, era unul cu uşi, iar mâna, cu umbrela încă deschisă, fusese prinsă în afară prin garnitura de cauciuc. Preţ de o staţie, prin oraş s-a plimbat un tramvai cu umbrelă, plin de oameni zâmbind la vederea episodului. O brunetă, în Praga sunt rare brunetele, cu părul lins şi lung, cu buzele strânse, se uita fix la el cu ochi de catifea. Sunetul telefonului, însă, îi rupse gândurile. Un număr foarte lung.
– Bătrâne poet, salutări de departe! Şi felicitări pentru premiu!
– Arti? Şi când spuse asta, îl inundară brusc toate apele lumii. Coniacul se făcu albastru şi simţi pe vârful limbii gust de sare. Arti, vechiul lui prieten. Călătorea cu vapoare de croazieră pe toate mările şi oceanele lumii. Îi mai trimitea vederi din porturi îndepărtate. Primise nu de mult una din Alaska.
– Nu-mi vine să cred. De unde suni?
– Noua Zeelandă. E unu noaptea, am terminat tura şi ne gândim la tine. Felicitări pentru premiu, asta voiam să-ţi spunem.
– Să-mi spuneţi? Sunteţi mai mulţi?
Arti era în vervă şi de neoprit.
– Felicitări şi mulţumiri încă o dată pentru poezia dedicată. Ai mai albit, prietene? Scriai despre o fată, hai? Vom face un calcul, iar la ora premiului o să închinăm un pahar pentru tine. Aici trăim clipa, Filip, tot vaporul ştie despre tine, iar căpitanul va face o serată specială, am cărţile tale cu mine. M-ai făcut celebru, frate. Noua Zeelandă te salută!
– Arti, eu n-o să văd niciodată Noua Zeelandă decât în calendare de perete. Arti, e o jumătate de lume între noi, dar te îmbrăţişez pe după glob.
– Tot poet ai rămas! Filip, oceanul! Trebuie să vezi oceanul, nu doar să ţi-l închipui. Şi nu de pe mal, ci din inima lui. Salutări de la delfinii tăi chicotitori, pădurile zeelandeze şi pufăitul balenei. Salutări din rai, poete! Filip, eşti mare! Cum poţi să simţi tu de acolo, ceea ce noi descoperim de-abia aici? Conexiunile, Filip! Conexiunile dintre lucruri! Toate sunt legate între ele, nu?
– Colibri! I-ai uitat.
– Vezi, în Noua Zeelandă nu sunt colibri. Dar am văzut în Americi. Dar nu există colibri, Filip. Ei sunt doar un fel de cântece, dar cu aripi. Filipe, mă bucur pentru tine. Ai grijă la Praga! Ştiu că-ţi pierdeai serile pe malurile Vltavei, şi uite, acum Vltava este cea care îţi aduce premiul! Premiul tău e verdele incredibil al pădurilor zeenlandeze de care ai scris. Să ţii minte! Ai grijă prietene, meriţi mai mult decât atât!
De la capătul celălalt se auzea multă zarvă. Arti închise în tot tumultul acela pe care Filip nu putea decât să şi-l închipuie. Zeenlanda striga după el. Acum chiar că trebuia să ajungă la magazinul de draperii.

V.

Emoţia aceasta, a apropierii de Olivia, nu-l făcea deloc să se simtă în apele lui. Uneori ajungea să se vânture îndelung prin preajma magazinului, fără a avea curajul să intre. Ori se răzgândea când era la doi paşi. Dar odată intrat, totul se transfigura. Era ca un prag peste care, dacă păşeai, nimereai într-un cu totul alt tărâm. Olivia avea un fel de putere magică asupra lui.
Se întâlniseră când el îşi căuta nu ştiu ce şnururi pentru draperii, atunci când schimbase camera. Dar intrat, întâmplător, se trezi brusc într-o cu totul altă lume, căreia de atunci nu i-a mai scăpat. Ori magazinul acela de draperii era pragul unui alt univers, ori totul nu se petrecea decât în mintea lui mereu răsucită. Dar nu-i păsa. Curând nu mai fusese atent, atunci, nici la explicaţii, nici la culori, nici la ciucurii care trebuiau să atârne la capetele şnurului ce lega draperia. Fusese fascinat de mâinile ei. Asta în primul rând pentru că nu avea curajul să o privească în ochi, îi trebuia un alt loc unde să-şi atârne privirea, iar gesturile încheieturilor ei, acele răsuciri plutitoare cu degete lungi şi subţiri, parcă erau incantaţii ascunse. Da, l-au vrăjit imediat. Mâinile! Parcă desenau în aer forme alambicate, parcă întregul ei trup nu era în acele clipe decât mâini. Parcă în ele singure sălăşluia întreaga viaţă a universului. Şi toate tainele lui. Erau sigure şi ferme, dar moi şi unduitoare. Parcă erau fluturi o clipă, pentru a se tranforma, brusc, în văpăi aprinse. Apoi erau iarăşi câmpii şi..., şi totul cu o delicateţe de neimaginat.
Cu efortul descoperirii unor noi fiorduri, ajunsese la cot, apoi, cu greu, la umeri. Nimic artificial, nimic atent studiat, ci doar o revărsare naturală, parcă neconştientizată, a unui balet ocult şi armonios al gesturilor simple. Mişcările braţelor ei suple erau valuri ale unui ocean teribil, care îl inunda prin toate fisurile fiinţei lui, până în străfunduri. Simţea furtuni clocotind şi simţea adieri ale unei mângâieri de care abia dacă-şi mai amintea. A aflat doar mai târziu de unde această revărsare de armonii. După câteva zile, când începuseră să vorbească şi despre altceva decât despre draperii şi ferestre, despre nuanţe care să întâmpine în chip fericit culorile interioare ale camerei. Era studentă la conservator. Violoncelistă. Asta era! În clipa în care aflase, brusc şi-o închipui cântând şi înţelesese de unde acea vrajă a trupului ei muzical. Acum înţelegea de ce, atunci, încă din prima zi, fusese inundat de o nestăvilită dorinţă de a fi îmbrăţişat de acele liane mişcătoare. Nu îi spusese asta niciodată. Cum să îi spună aşa ceva?
O văzuse de atunci în concerte. Ştia locul din sală de unde se vede perfect violoncelul. Părul ei blond adus până în dreptul umerilor şi curbat spre interior flutura deasupra unor mâini dezlănţuite. Sau plutitoare. Sau liniştite şi apunând potolite în poală sori ale unei galaxii doar bănuite. Fiinţa ei cânta o muzică încă nescrisă. Avea şi compoziţii proprii. Da! Îşi amintea perfect. Era aproape ora închiderii şi el intrase. Poate că ea îl văzuse venind, sau poate că nu, ci doar simţise nevoia să cânte şi o auzi în spate exersând. Compoziţiile ei erau atât de stranii, iar sobrietatea violoncelului le făcea atât de grave, iar mişcarea coatelor ei semăna atât de mult, atunci, cu nişte neputincioase schelete de aripi, încât Filip, apropiat pe nesimţite, îşi simţi ochii împunşi de suliţe subţiri şi necruţătoare. O iubea?
Şi mai era ceva. Olivia se oprea uneori şi privea departe. Ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva important şi trebuia să-şi adune detaliile pierdute. Îşi întindea puţin gâtul, ca o egretă din stuf, îşi asmuţea întreaga fiinţă spre un glas tainic ce venea dintr-un loc neştiut. Erau câteva clipe în care, probabil, mişcarea întregului univers se oprea şi la ea ajungeau ecourile unor bucle de timp. Degetele ei rămâneau încremenite şi aşteptau. Filip ajunsese aproape să anticipeze acele momente, şi le dorea, şi ar fi vrut mai mult ca orice să le poată pătrunde taina. Să fie el în mijlocul lor. Erau urmate imediat de un zâmbet atât de clar, încât faţa Oliviei, cu ochii mijiţi, iradia. Era zâmbetul ei inconfundabil, când umerii i se făceau arcade şi se aplecau peste el în bolţi răsfrânte. Se simţea atunci cucerit până în măduva oaselor lui chinuite.
Ea era Olivia şi la ea mergea acum ca spre singura insulă posibilă.

Când era singură în magazin vorbeau uneori despre personajele lui. Cum ar fi să le schimbe? Ce să le pună să facă? Îi plăceau ideile ei şi îl inspirau. Ea reuşea să intre în pielea lor şi-şi juca rolul până la capăt. Şi chiar mai mult de atât. Când se despărţeau, el nu mai ştia dacă îşi ia de fapt rămas bun de la Olivia, sau dacă nu cumva de la unul dintre personajele pe care ea i le juca. Sau îl întâmpina cu salutul lor, împrumutat. Sau îl punea să ghicească, „ei, acum cine sunt?” Dacă erau cumpărători în magazin, fiinţa ei devenea opacă. Reuşea să se rupă complet, sau, poate, nu era decât un alt rol, de data aceasta inventat de ea. Vorbeau foarte serios atunci despre draperii şi perdele, despre textura materialelor, despre culoarea lor în lumina zilei sau în lumină artificială. Discuţii artificiale despre lucruri artificiale. Era, totuşi, mai uşor. Acum era singură şi îl cuprinse un fel de panică. Din nou va sta lângă ea şi nu va putea să scoată o vorbă, sau se va aventura din nou în lumea personajelor sale închipuite? Îi era teamă, era o alegerea grea, pe care nu o putea controla în niciun fel, era pur şi simplu o pantă sau alta a unei lunecoase simţiri de moment. Dar despre ei? Despre ei doi va avea vreodată curajul să spună ceva? Simţea că dacă s-ar fi apropiat prea mult de ea, ar fi fost foarte posibil să înceapă să-i facă aceleaşi scene cumplite de gelozie ca şi Francescăi. Mai bine nu! Să stea mai departe. Nu voia să o împovăreze cu iubirea lui capricioasă. Şi apoi, ar fi fost, oricum, inutil. La capătul ei aşteaptă, oricum, dezamăgirea. Mai bine rămânea departe. Mai bine rămânea în niciun fel.
O să scrie şi o să le pună pe personajele sale să facă totul. Să vorbească ele despre mâini. Despre cum arată ele pe catifea. Despre zâmbetul ei. Despre felul cum i se îngustau ochii atunci când zâmbea. Despre liniile obrajilor şi încruntarea bărbiei. Despre arcul nevăzut dintre două fiinţe umane care rezonează la apropierea celeilalte. Dar nu putea face nimic. Absolut nimic! Ar fi fost incoerent şi patetic. Ştia asta. Iar ea va râde de el, aşa cum făcea Francesca de fiecare dată. Îl va respinge şi va râde şi totul se va spulbera. El n-ar fi reuşit niciodată să facă ceea ce personajele lui făceau întotdeauna. Personajele lui, da. Ele erau viaţa lui adevărată. El nu era nimic. El era un simplu spectator al unei lumi fascinante din jur. El era doar închipuitorul. Viaţa o trăiau alţii. În asemenea momente îşi dorea să intre cineva în magazin, să reînceapă să vorbească despre caroiajul inegal al unei bucăţi nenorocite de material textil.
Avea atâtea gânduri! Termina conservatorul şi ce va face? Încotro? Rămâne cu magazinul mamei de draperii? Va pleca? „Nu! Ce fac cu mama acum? Să dai lecţii de violoncel la copii? Câţi mai cântă azi la violoncel? Îl fac barcă! Barcă îl fac!” Da, era într-adevăr o barcă. Violoncelul era corabia ei de salvare. Se agăţa de el cu disperare atunci când avea nevoie, iar el o ducea mai departe. Că de furtuni n-avea lipsă. Era reazem, era fereastră. Îi vorbea ca unui frate mai mare. Ca unui tată pe care îl pierduse încă din copilărie, atât de cumplit. N-a înţeles niciodată unde-i tot spunea mama că s-a dus. Unde? Cât de departe s-a putut duce şi de ce nu mai vine? Şi de ce rochiţa ei aia, pătată cu sânge, n-a mai văzut-o niciodată? „Ha? Spune-mi! Spuneee-mi!” Reazem.
Cântând se desprindea de lumea din jur şi evada într-un loc unde o aşteptau câteva gazde desăvârşite, care o primeau cu reverenţă şi pe care, uneori, parcă le vedea aievea în cele mai neaşteptate momente. Devenea o sofisticată doamnă barocă atunci când se întâlnea cu Bach, era oaspetele vesel al lui Vivaldi ori Corelli care şi-o disputau asiduu. Brahms o întrista de cele mai multe ori şi aproape plângea în braţele lui Palestrina, dar se despovăra în adierea aerului grav al preferatului ei contemporan, surprinzător de clasic, Barber.
La magazin exersa cel mai bine. Acolo nu deranja pe nimeni, niciodată. Încuia uşa lăsând clienţii să privească nedumeriţi orarul şi să se strâmbe privind, cu mâna streaşină la ochi, prin vitrină. Să se holbeze! Oricum nu le pasă, nimănui nu-i pasă de nimeni. Cam acestea erau gândurile ei când tânărul străin cu ochi de ceaţă intră în magazin şi s-a făcut că nu-l observă. „Ăsta ce mai vrea? Tichete de parcare?” Dar primul lui cuvânt a înmuiat-o pe loc: „Eu credeam că e primăvară.” Cu accentul pe a. Întotdeauna când spunea „primăvară” punea accentul pe a. Aşa i-a spus. Nu tu „bună ziua”, nu tu „ştiţi, aş dori să vă întreb”. Iar cât timp au discutat despre şnururi şi i-a arătat tot felul de materiale, şi-a cântat „Primăvara” în cap. Când a plecat, ţine foarte bine minte asta, străinul i-a spus, întorcându-se încurcat din uşă: „Aveţi cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată.” S-a simţit atât de bine în ziua aceea, iar el nu cumpărase încă nimic. „Are să mai vină.” Şi el a venit. Şi acum era într-adevăr primăvară. Ajunsese să-şi expedieze rapid clienţii din magazin, pentru ca el să aibă curaj să intre. Apoi observă că era mai degajat când nu erau tocmai singuri. Atunci a schimbat tactica şi şi-a ţinut clienţii în magazin. Devenise mai amabilă şi prietenoasă fără să-i fie prea greu şi, mai mult, observase că îi este chiar mai bine aşa. Ciudatul ei vizitator cumpărase şi croise şi corectase o groază de draperii, de parcă ar fi avut vreo vilă cu treişpe camere. Dar ea înflorea pe zi ce trece. Simţea asta în toate fibrele trupului ei. Devenise mai atentă, şi descoperi oglinda din camera din spate a magazinului. El avea întotdeauna câte o carte prin buzunar şi la început a crezut că vrea să pară deştept. Dar el nu ţinea deloc la asta şi nu prea mare i-a mai fost mirarea când într-o zi, pe la a treia draperie, i-a dat o carte de-a lui. Poezii. Şi atunci a înţeles ochii lui de ceaţă, şi privirea pierdută, şi neatenţia continuă la ce se întâmpla în jur. Şi de ce, când vorbea cu el, uneori avea impresia că el face eforturi evidente pentru a fi atent la discuţie. „Mi-aţi influenţat foarte mult un personaj şi acum m-aş bucura să-l şi citiţi”, i-a spus şi de atunci lumea ei a fost cu totul alta.
Filip Conta scria, deci, poezie. Filip devenise nelipsit de la concertele ei. Rare, dar el afla întotdeauna. Vreo opt luni pe an purta un fular lung înfăşurat la gât sau atârnând şi ştia că nu-şi prea calcă cămăşile. Avea cravate preferate pe care le asorta întotdeauna perfect. Mânca pe apucate, cam de trei ori în două zile. Trăia prin personajele lui, dar prea mult le lăsa să-l domine. Asta i se păru drăguţ la început, dar observă curând că era o întunecată obsesie care îl împiedica să vadă împrejur. Dar se mulţumi cu jocul de-a personajele fictive, aceasta fiind şi modalitatea cea mai uşoară de a comunica cu autorul lor. Lumea se lărgise şi pentru ea, şi Olivia privea în sfârşit şi dincolo de Vio, violoncelul ei cel gras.
Dar atitudinea complet inadaptată a lui Filip o paraliza pe Olivia întotdeauna. „Lumea lui ireală mă ucide puţin câte puţin. El nu vede asta, Dumnezeule?” Şi atunci a apelat la Vio. Era tot la magazin şi-l zărise pe Filip venind, şi nu mai voia o altă zi mută şi s-a dus în spate şi a cântat, astfel încât Filip să o audă când va intra. A cântat cu toată fiinţa ei îndoită, simţind universul concentrându-se într-un singur punct din mijlocul pieptului ei. „O să-i cânt piesa mea cu egrete.” Ştia că-i plac egretele. „Violoncelul o să-i spună tot ce nu pot eu să îi spun.” Filip intrase, ea nu-l vedea, dar îl simţea ca pe o stâncă înrădăcinată acolo. Stătuse neclintit până la ultimul acord, iar când ea ridică privirea îi zări, prost ascunsă, acea ceaţă udă din ochi.
Pe atunci îi citea deja de mult timp poezia şi îl vedea pe el întreg scris acolo. O rugase pe vechea ei prietenă Amy Garden să încerce să-i traducă o carte, pentru ca el să poată intra în cursa pentru Barlow. Şi acum, acum chiar reuşise! Dar simţea că începe să-i urască poezia pentru că ea îi era mai aproape decât persoana lui mereu îndepărtată, indecisă, parcă tot mai ireală şi evanescentă. Iar iubirea ei creştea ca o uriaşă plasă de fluturi care se întindea tot mai mult pentru a încerca să cuprindă o fiinţă de fum. Se trezea pentru el în fiecare zi, şi vindea mai departe draperii, şi cânta. Şi îl aştepta să vină, şi-l implora în gând să spună odată ceva şi despre ei doi. Îi strecura în palmă câte o bomboană de ciocolată în staniol, şi îi vedea cum îi coboară gestul de mulţumire din ochi înspre buze. Îi simţea însă, cu durere, şi ezitarea continuă şi îi venea să urle şi să-l izbească cu pumnii în piept. Cu pumnii ei mici ca nişte aripi.
Filip intră, iar ei îi venea să-i strige în faţă că ea e acolo pentru el. Dar nu-i spuse decât atât:
– Filip, am mâine concertul de absolvire.
– Ştiu, am să fiu acolo.
– O să cânt şi preludiul „Suitei 1” de Bach.
– Cu cele 15 secunde. O să cânţi cele 15 secunde magnifice din finalul preludiului, numai pentru mine?
Olivia îşi stăpâni necrezut un val năucitor de lacrimi. Viaţa ei întreagă era numai pentru el.
– Da, ultimele 15 secunde din final vor fi numai pentru tine.
Însă ştia acum foarte bine ce avea de făcut. Nu-i va spune nimic. Îşi va lua în secret şi ea bilet pentru Praga, se va ascunde, alt hotel, alt avion, dar va merge să-l vadă pe Filip primind premiul pe scena aceea care va exista doar pentru o seară.

VI.

Olivia privi lung după Filip ieşind. Dacă Filip ar dispărea? Dacă, brusc, el n-ar mai veni niciodată? Nu se putea gândi la aşa ceva, dar nu putea nici să-şi alunge acest gând care o înlănţui ca o iederă, fără scăpare. Ca o iederă înfigându-şi rădăcinile în carnea ei ca într-un zid. Dacă el, pur şi simplu, nu ar mai fi? Încremeni. Ea trăia ca să-l ştie venind mereu. Să-l ştie acolo, oricât de departe, dar să fie undeva. Să-l ştie scriind, apoi să-l citească, să-i deşire lumile lui spiralate, mereu întoarse pe dos, ori de-a dreptul imposibile. Să-i ţină inima caldă în palmele ei reci. Iar ea trăia vieţi doar visate, desprinse din literele lui mărunte şi corecturile indescifrabile dintre rânduri. Îi păstra toate foile de pe care el îi citea, uneori prefăcându-se că le-a rătăcit, sau uitând de ele pe sub brocarturi. L-ar fi ascultat oricât, se cufunda în lumile lui ireale şi ieşea de acolo ca un abur subţire înălţat spre alte înţelesuri, mai curată şi mai limpede de fiecare dată.
Filip nu mai trimitea de mult din poeziile lui revistelor literare, de când acestea încetară să-l mai publice. El înţelegea asta cu o blândeţe greu de imaginat că ar putea să existe şi aşa ceva în străfundurile lui. Nu mai trimitea, căci el scria altfel, nu ca poeţii vremii lui, nici măcar ca cei de odinioară, şi doar ei i-a spus odată, aproape neauzit, de parcă ar fi fost o taină interzisă, iar ea se simţise atunci nespus de fericită că îi câştigase încrederea de a i se destăinui. Îi spusese că aşa se va scrie abia peste vreo 70 de ani, peste două generaţii probabil, căci în ciuda unui pesimism pe care i-l ghiceai mai mereu, îi spusese atunci că are mare încredere în capacitatea omenirii de a se întoarce odată şi odată spre propria ei fiinţă, spre înţeles şi semnificaţie, să-şi redescopere cu sensibilitatea-i originară, de care se înstrăinase, adevăratul sens, raţiune de a fi şi destin. Dar ea ştia! Ştia toate acestea cu mult înainte ca el să i le fi spus. Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simţea vibraţia fiinţei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-şi lui însuşi curajul şi puterea de a mai scrie totuşi, un crez care nu prindea sens decât în cuvintele şi în privirea lui de ceaţă. Ea îşi aşezase atunci viaţa ei întreagă în mâinile lui, să facă din ea ce va vrea, să-i înhame destinul alături de bidiviii unui timp care va fi, sau poate că nu.
Îşi zornăi brăţara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieşire. Întreaga viaţă într-o singură clipă, aşa o simţea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înţeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înţeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost şi clipa extincţiei ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafaţa lichefiată de căldură a deşertului. Va pleca şi ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-şi pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea. Va găsi însă un loc din care să-l vadă acolo, unde el şi-a dorit atât de mult. Era fericită că a contribuit şi ea la visul lui. Iar fericirea asta de o clipă o inundă la fel de brusc şi de cotropitor ca şi gândul sumbru de cu o clipă înainte.
Dar el va merge acolo cu Francesca! Va avea ea atunci, puterea să-i vadă împreună? Francesca ştia să atragă priviri şi totodată să dea de înţeles că urăşte lucrul acesta, dar fără a înceta nicio clipă să fie la fel de atrăgătoare. Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deşi poate neconştientizată, de a-şi chinui admiratorii. O ura pentru asta. Îl ura pe Filip pentru slăbiciunea lui nevolnică în faţa ei, şi se ura pe ea însăşi pentru că se lăsa prinsă în mrejele dintre cei doi. Ar fi vrut să fie mai puternică. Dar va fi acolo. Negreşit. Oferindu-şi propria porţie de otravă. Semăna atât de mult cu Filip, încât ştia că este într-adevăr imposibil ca ei doi să fie vreodată împreună. Cu certitudine n-ar supravieţui. „N-am să supravieţuiesc morţii lui. Va trebui să fiu eu cea dintâi care va muri.”

Filip ieşi încet din magazin, cu paşi rari, aproape măsuraţi. Se retrase de parcă n-ar fi vrut s-o tulbure, căci o simţise din nou alunecând departe. Îi plăcea să o privească aşa, dar ar fi ajuns din nou la o tăcere apăsătoare căreia nu i-ar fi putut găsi vreo explicaţie, şi atunci se intimida. Nu ştia să iasă din mlaştini. A preferat să se retragă păstrându-şi în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur. Ochii aceia care străbăteau distanţe galactice, în timp ce degetele îi încremeneau apăsând corzi ale unui instrument ciudat şi invizibil. Îi era totuşi bine în preajma ei. Dacă Francesca întotdeauna îl fugărea, îl grăbea sau râdea de viziunile lui stranii, Olivia, în schimb era un port în care putea să adaste oricând, pe orice fel de furtună. Un ogar hăituind până la epuizare o himeră imposibilă, găsea în preajma ei adăpost şi odihnă. O oază plină de confort şi de mângâiere. Nu voia mai mult, nu voia să-i ceară mai mult de atât. Nu ştia de ce, poate din grija cu care aşezi o balerină fină de porţelan pe un raft ferit, unde vrei să o găseşti de fiecare dată.
Francesca nu-i oferea nimic, alimentându-i mereu nemulţumirea, frustrările, neîmplinirile, care, însă, îl făceau să scrie cu adevărat. Dar erau momente când ar fi fost gata să dea totul, toată poezia şi toate intensele sale trăiri interioare, pentru o cât de puţină linişte şi împăcare. Să se odihnească în sfârşit. O poetă citită de curând, desluşise pentru el marea taină: că trăim pentru şansa posibilităţii unui transfer de certitudine. Asta era cheia! Într-o lume mereu schimbătoare, să poţi fi, în sfârşit, sigur de ceva. Incertitudinile tale să se spulbere. Un transfer de certitudine care să pună capăt tuturor neliniştilor. Asta da! Şi de acolo mai departe, oare mai exista ceva? Oare alte incertitudini? Nu ştia. El, ce şanse mai avea? Singura lui certitudine era poezia şi nimic altceva. Şi privirea aceea, de dincolo de lucruri, a Oliviei. Îl îngheţa acea privire, şi înţelegea că odată şi odată ea nu se va mai întoarce de acolo. Acel tărâm rămânea pentru el străin şi inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînţeles. Dar ştia că, avea şi el intuiţii, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta. Acum, mai înşelase cu o zi o aşteptare fără obiect, mai prelungise puţin agonia, dar era din nou împăcat că o văzuse. Era doar un simplu surogat al unei fericiri promise, dar, oricum, mai mult decât nimic. Va scrie.
Trăim, oare, pentru ziua de mâine? Ne întindem în neştire spre ceva ce va fi să fie? Spre ceea ce ne dorim? Propriul nostru destin trece prin ziua de azi, prin alegerea pe care o facem acum. Exact în această secundă. „Viaţa mea atârnă de o singură clipă.” În asemenea momente Francesca îi ieşea din minte, iar chipul Oliviei răsărea ca un tărâm uscat pentru un marinar epuizat de efort, luptând în valuri. „Mări cu delfini.”
Închise cu grijă uşa în urma lui şi păşi în stradă. Aproape dădu peste o tânără care-l interpelă zglobie:
– Domnule Conta! Sunteţi bine dispus astăzi. Bună ziua. Era o fostă studentă, şi-o amintea vag, fără însă a-şi aminti şi numele. De fapt, renunţase de mult la învăţământ şi oricum, nu prea ţinea minte numele.
– Sunt bine dispus? De ce?
– Păi, răspunse ea acum vizibil încurcată, ieşind, cântaţi ceva.
– Cântam?

Francesca împacheta febril. Simţea din nou că trăieşte. Va pleca! „La Praga, cu Fil. Atât. Pentru o zi.” Simţea aer proaspăt, din nou, inundându-i pieptul. „Nu de tot. Nu, nu de tot.” Dar nu putea nega că ceea ce simţea era libertatea absolută, pe care nu o mai simţise de mult. De când... Asta e: va pleca. Cezar era uşor de înduplecat şi nu avusese nevoie de prea multă putere de convingere. Înţelesese imediat. „Cezar mă înţelege întotdeauna. Mă lasă să fiu liberă.” Dar de ce nu se şi simţea, atunci, cu adevărat liberă, cu el? De ce doar acum, când pleacă cu Fil? Avea de împachetat. De ce doar cu Fil? Tot nu-i ieşea din minte. „Cu Fil care e atât de uşor iritabil, care se enervează din te miri ce, care mi-ar interzice o sumedenie de lucruri. Numai cu el mă simt liberă cu adevărat. Cezar îmi permite orice, orice. Dar mă înlănţuieşte. Uf! Sunt imposibilă. Ştiu, Fil mi-a spus asta de o mie de ori.” Pantofii. „De ce?” Pantofii trebuiau asortaţi. „A, da. Ce rochie îmi iau? Care va fi rochia de bal?” Apoi va vedea care pantofi ar fi mai nimeriţi. „De ce doar cu Fil? De ce tocmai cu imposibilul de Fil?” Se întoarse şi deschise dulapul din nou. „Îmi vor trebui două valize. Nu! Fil mi-a spus clar: o singură valiză, e doar pentru o zi. Fil îmi interzice o groază de lucruri! Dar cu el am terminat. Mergem la Praga şi gata! Şi oricum am terminat cu el o dată pentru totdeauna. Cu Cezar puteam să plec cu trei valize şi aş fi avut de unde să aleg. De unde să ştiu eu de acum, cum va fi acolo? Cum să aleg de aici o rochie de seară pentru scena lui nenorocită de pe râu? Cum să aleg?”
Cu tot tumultul de gânduri, Francesca prindea aripi. Pleacă! Iese în lume! „A ştiut Fil cum să mă atragă. Ştie. El ştie să dea ceea ce nimeni nu-ţi poate da.” Ciorapii negri. Fil prefera cu jartiere. „Mi le pipăia prin rochie, ca să vadă.” Nu-i venea să creadă că mâine va fi la Praga. Auzise, ştia cum e Praga deşi nu o văzuse niciodată. Şi mulţimea. Va fi acolo însuşi Lordul Barlow, care va oferi cu reverenţiozitate nepreţuitul său trofeu. „Merită! Bravo lui! Fil ştie ce vrea!” O pereche de jeanşi pentru avion şi un tricou. Simplu. Nu! Se înşela. „Fil nu ştie niciodată ce vrea, dar îi iese întotdeauna.” Tenişi. Tenişii galbeni, da. „Cum îi iese, nu ştiu.” Ochelarii de soare neapărat. O cămaşă de noapte. Care? „Iar trebuie să aleg una singură?” Foen, fier de călcat. „Nu! Fil a zis că avem la hotel totul. Fil ăsta se gândeşte întotdeauna la toate. N-ai zice.” Brăţara! O, da, brăţara! „Asta va fi surpriza, el n-o ştie.” Dar se aşeză pe marginea patului, în pragul unui tremur de necontrolat. Îşi strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colţ al cuverturii moi de catifea şi se ghemui încet ca sub o imensă apăsare.
Imagini vechi, de ani şi ani de zile, pe care le credea uitate, pe care abia şi le mai amintea ca fiind ale ei, o copleşiră cu o forţă de nebănuit, un film tăiat în secvenţe atât de clare, de parcă ar fi fost ieri. Un iureş de amintiri şi senzaţii, de trăiri la marginea închipuirii, dar care odată fuseseră realitate. Le avusese pe toate. Gândul ei era o săgeată vibrând, străbătând spaţii pierdute în memorie, descriind un arc larg peste un timp risipit. Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat şi furii incontrolabile. Viaţa! Şi deasupra tuturor: da, era Fil! Îi veni în minte dimineaţa aceea. Singura dimineaţă adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, şi, ţine bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăieşti, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porţi amintirea. Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se linişti cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte. Apoi se ridică încet în picioare, lăsându-şi lacrimile în catifea. Credea că dimineaţa aceea murise. Se îndreptă în faţa oglinzii ovale şi reci: mai avea de împachetat.

VII.

Filip încerca să recunoască Praga de pe hubloul avionului, peste umărul Francescăi, dar nu recunoştea nimic. De deasupra, era de nerecunoscut. Doar Vltava o vedea, tăind oraşul în două, dar era complet dezorientat. Câteva turnuri ici colo. Podurile. Umărul Francescăi, la 10 centimetri de obrazul lui, mirosea a frezii. Un miros necunoscut şi străin. Dar ea era veselă, părea că savurează fiecare moment al drumului. La decolare se adâncise tăcută în scaun. Momentul acela al desprinderii avionului de pământ îi dădea întotdeauna fiori. „Fil, mergem la Praga, nu am văzut-o niciodată. Să-mi arăţi pe unde te plimbai. Unde ai scris. Şi care e tramvaiul cu umbrelă. Să-mi arăţi tot, înţelegi?” Dar nu-i va arăta, există lucruri care trebuie să rămână doar pentru tine însuţi. Există locuri care nu pot fi împărţite cu nimeni, pentru că nu ar fi înţelese, iar toată vraja lor s-ar spulbera inutil. Pentru ce venise, până la urmă, Francesca la Praga? Pentru el? Pentru ea însăşi? Ca să-şi definească relaţia ei cu Cezar? Din capriciu? Mai exista ceva între ei, ori voia neapărat să-i dovedească din nou lui Filip puterea devastatoare pe care o avea asupra lui? Atunci, de ce o chemase? Nu ştia nici măcar dacă în străfundul sufletului lui mai spera măcar la o fărâmă din ceea ce fusese Francesca odată pentru el. Nu ştia. Încerca să-şi alunge orice gând din minte şi încercă să zărească de-a lungul Vltavei urmele vreunui şantier în locul unde se va ridica, efemer, scena. Inutil. Ştia prea bine, scena se va ansambla doar începând de a doua zi de dimineaţă, pentru ca apoi, în mai puţin de 24 de ore, să fie dezasamblată şi să dispară. Definitiv. Să dispară asemeni oricărei urme de atracţie, atunci când simţi că iubirea s-a destrămat pentru totdeauna. Că ai pierdut totul, fără putinţă de a mai recupera ceva, rămânând în urmă, chinuitor, doar amintirea. Rămâne doar un fel de afecţiune pe care nu vei putea niciodată să o defineşti. O fantomă bântuind la nesfârşit, chinuitor, un lanţ de incertitudini. Şi atunci vrei să uiţi. Vrei binecuvântarea ultimă a uitării, dar nu vine. Să vrei să uiţi totul şi să nu poţi uita absolut nimic! Să se şteargă doar amintirile neplăcute, iar fericirea pierdută definitiv să ţi se înfigă mai departe în creieri adânc, tot mai adânc. Ca o rană care stă acolo ca să-ţi amintească mereu ceea ce ai pierdut. Umărul ei mirosea a frezii străine.
O prinse de mână şi o strânse uşor. Ea îşi arcui capul pe spate, privi o clipă plafonul avionului şi prinzându-şi buza de jos cu dinţii, îşi retrase mâna încet. „Ce faci?” Mâna ei se retrase ca un şarpe în văgăuni. Filip îşi mută ochii de pe hublou în părul ei, dar faţa Francescăi rămase întoarsă spre geam privind în gol. El îşi lăsă privirea în jos, pe fruntea ei ascunsă sub şuviţele negre de păr, pe linia uşor curbată de la rădăcina nasului, peste buzele aproape lipite, nerujate, de-a lungul liniei maxilarului, oprindu-se pe gât. Şi atunci, brusc, înţelesese: Făcuse o mare greşeală.
Şi-au aşteptat bagajele, s-au urcat în taxi, iar când ajunseră la hotel începea să se însereze. Aveau rezervat un apartament. Au urcat, iar Filip vârî cheia în broască. Abia atunci Francesca se întoarse spre el şi-l privi:
– Ştii, Fil? Vreau ca în seara asta să nu se întâmple nimic.
Uşa se deschise cu un declic metalic, iar din penumbră li se înfăţişă un mic dar splendid şi perfect apartament. Era abia începutul unei seri, dar era cu siguranţă sfârşitul unui episod prelungit, lung şi chinuitor.
Poate că fusese noaptea în care se prăbuşise un vis, sau doar se născuse o nouă prietenie bizară, Filip nu ştia precis. Nu se întâmplase nimic, doar că nu putuse să doarmă lângă Francesca, să o ştie la o palmă distanţă, şi se mutase pe canapea, era obişnuit cu somn puţin, dar după o zi de colindat se simţea obosit. Se plimbaseră toată ziua prin Praga, colindându-i pieţele şi terasele, dar putuse foarte bine să desluşească în spatele atitudinii de turist nepăsător o tensiune care, totuşi, nu se putea stinge. Acum aştepta la bar, pentru ca mai apoi să plece spre festivitatea de pe râu. Un Jack Daniels dublu, la temperatura camerei, se odihnea într-un pahar rotund sub degetele sale.
Urcă şi se opri în faţa uşii. Abia atinse, mai mult zgârie lemnul cu unghia pentru un semn de dincolo. Francesca ieşi într-o rochie argintie lungă până în pământ, prinsă de umeri în două bretele subţiri. Părul ei negru, lăsat pe spatele dezvelit, intra într-un contrast izbitor cu culoarea rochiei, şi-i accentua discret ochii. O mănuşă pe mâna dreaptă, lungă până la cot, perfect croită, îi îmbrăca braţul subţire care parcă plutea pe lângă ea. Pe întreg braţul stâng se încolăcea o brăţară nemaivăzută, un şarpe de argint al cărui cap se odihnea aproape de umăr, iar ochiul era din acelaşi ametist cu singura piatră a colierului de la gât. Ştiuse. Francesca ştiuse ce voia Filip. O parteneră de vis, o rochie strălucitoare, dar o strălucitoare minciună, o impecabila ironie, căci ea nu era a lui, chiar dacă va fi alături de el pe acea scenă. Ca să-l bucure şi să-l încânte prin simpla ei prezenţă. Să fie admiraţi unul pentru celălalt, dar doar ei doi să ştie că, de fapt, între ei nu e nimic. Ironia perfectă aruncată lumii din jurul lui. Pentru a primi premiul lui pentru poezie Filip trebuia să aibă la braţ însăşi poezia. Reuşise. Francesca vedea asta în ochii lui de ceaţă, care altora nu le-ar fi spus nimic. Doar ea putea să vadă ce sălăşluieşte acolo. Îi aştepta o maşină, iar într-un sfert de ceas vor fi pe scenă.
Olivia vizitase Praga de dimineaţă cu ochii în patru. Erau puţine şanse să se întâlnească pe străzi cu Filip, dar era mai bine să fie precaută. Destinul nu avea voie de această dată să-i aducă împreună. Fusese o adevărată aventură să intre într-o cafenea. Filip nu trebuia să fie acolo. Poţi numi ghinion să întâlneşti întâmplător pe cel iubit într-o cafenea? Vizitase locul unde se asambla scena. Îşi găsise locul ideal, pe marginea apei, ceva mai departe, se vedea perfect şi era la o distanţă destul de mare cât să nu desluşeşti trăsăturile unui chip. Nu va fi recunoscută. Va rămâne ascunsă până la capăt, dar va fi acolo. Era o bucurie pentru ea, se simţea un contrapunct ce construia o întreagă altă linie melodică într-o piesă barocă. Dragul ei Bach! Totuşi, nu putea să-şi alunge din suflet o tristeţe, care se prelungea ca un acord de violoncel, încă reverberând în străfunduri, între dantelării de lemn răsunător, mult timp după ce ai ridicat arcuşul de pe strune. Nu era ea cea aleasă. Era o apăsare pe care trebuia să o suporte. Trebuia să susţină contrapartitura cu adagio-ul perfect. Filip a preferat-o pe Francesca lângă el. Dar asta nu însemna decât că prestaţia ei va trebui să fie desăvârşită. Va reuşi să ducă acest concert până la capăt? La sfârşit doar, va şti. Aplauzele oricum, nu vor fi pentru ea, vioara întâi este cea care le primeşte, dar fără violoncel, fără un oboi, fără o harfă ascunsă, nu există concert, iar vioara întâi e nimic. „Francesca este aici, până la urmă, pentru că am vorbit eu cu Amy. Şi am vorbit cu Amy pentru că există poezia lui Filip, partitura perfectă.” Partitura pentru care ea cântase până atunci discret şi perfect.
O maşină îi aştepta pe Filip şi pe Francesca la ieşirea din hotel. Filip nu putea spune nimic şi o privea pe Francesca doar cu coada ochiului. Ea se simţea privită şi admirată, dar nu lăsa să se vadă asta. Se aşezară pe bancheta din spate la fel de tăcuţi, ca două păsări pe o sârmă. Abia într-un târziu Francesca fu cea care rupse tăcerea.
– Fil, eşti subţire ca o aţă. Unde-ţi sunt gândurile?
– Francesca, ajungem! Voi primi Barlow şi tu eşti aici. Tu şi râul. Apa asta despre care am scris atât. Nu poate exista nimic mai frumos. Nimic! E o clipă ce nu se va mai repeta niciodată.
– Fil, exagerezi iarăşi. Noroc că te cunosc şi nu te cred, spuse ea zâmbind. Dar ştia foarte bine că după felul în care Filip vedea lucrurile, centrul şi esenţa universului întreg erau pentru el atunci şi acolo.

VIII.

În oglinda retrovizoare taximetristul nu se putea opri să nu o privească fugar pe misterioasa şi frumoasa turistă, ce comandase o cursă spre scena de pe râu. Dar nu voia să fie lăsată la intrare, voia să coboare mai departe de locul amenajat, pe malul opus, unde, ştia el, există un debarcader pentru vaporaşele ce făceau curse regulate în timpul zilei. Ciudat, se gândi el. După rochia verde de seară, după pantofii cu tocul înalt, după şalul de pe umerii goi, ai fi spus că nu putea fi decât una dintre marile vedete ale serii. Auzise de rarul premiu pentru poezie, care anul acesta se decerna tocmai în oraşul lui. Dar motivul pentru care misterioasa tânără voia să coboare pe malul opus, nu şi-l putea explica nicidecum. Dar el nu era decât un şofer de taxi şi o va duce acolo unde ea i-a cerut, cu glasul stins şi îndepărtat. El nu prea citea poezie, dar se gândi că dacă poezia ar fi prins vreodată trup, ar fi avut probabil perfecţiunea asortării părului ei blond cu culoarea elegantei rochii de seară. Ar fi avut armonia fiinţei ei întregi. Parcă luminile străzii se reflectau în rochia ei, aruncând reflexe stranii în interiorul maşinii. Puse observaţia pe seama oboselii, şi a fascinaţiei cu care nu-şi putea lua ochii din oglindă. Chipul ei întors privea parcă în gol, nicio vitrină nu o făcea să tresară, dar buzele parcă ar fi vrut să spună ceva. Legănatul maşinii în viraje parcă declanşa în acel trup un dans de arcuri întinse, se lăsa în voia capriciilor inerţiei şi doar o mişcare imperceptibilă te făcea să înţelegi că acel chip de manechin avea şi viaţă.
Străina coborî şi îi plăti cu gesturi moi, numărând cu degete lungi câteva hârtii colorate. Bărbatul se miră că nici aici nu o aştepta nimeni, dar nu era treaba lui. Apoi tânăra o luă spre debarcader, iar în tăcerea serii, stătu să asculte sunetul de sticlă al tocurilor ei pe piatră. Rămase fermecat, de parcă trecuse prin faţa ochilor lui o transparentă fantomă. O teamă îl cuprinse brusc. Se gândi pentru o clipă va avea să audă un pleoscăit în apă. Rămase, atunci, în aşteptare, dar după mult timp după ce nu se mai auzi nimic, plecă.
Olivia îl recunoscu de departe pe Filip la braţ cu Francesca. Îi privi fără nici un murmur, fără un gest. Auzi telefonul sunând în poşeta subţire, asortată. Era Amy. Amy Garden, vechea ei prietenă.
– Eşti aici, aşa-i? Nu puteai să ratezi aşa ceva, spunea Amy, vizibil deranjată de forfota dimprejur.
– Da, sunt pe mal. Atât putu să spună, aproape stins. Din străfundurile ei simţi cum încep să urce spre suprafaţă acordurile adagioului de coarde al lui Barber. Auzea viorile distinct şi precis, care se pregăteau să atace acea notă înaltă, paroxistică, a blândului ei new-yorkez. Se apropie tot mai mult de apa ce se întindea neagră exact la picioarele ei, iar tocurile începeau să devină nesigure pe pietrele pontonului ce se termina abrupt. Filip era o siluetă departe, iar privirea ei voia să se agaţe de acel fir care îi părea, însă, imposibil de ajuns. „Aş veni pe apă la tine.”

Când Filip şi Francesca păşiră pe scenă, ropotul de aplauze se prelungi peste râu ca un fâlfâit de aripi. Acolo Filip dădu cu ochii de rochia neagră cu broderii roşii, înaltă pe gât, a traducătoarei Amy. De smokingul impecabil al lordului Barlow. De baloanele colorate fluturate de vânt. Peste tot mâini întinse. Aplauze. O văzu pe Amy vorbind la telefon şi-l enervă lucrul acesta. Ce şi cui are acum ceva de spus? Spectacolul începu cu recitări şi cuvântări care treceau, însă, pe lângă Filip fără să-l atingă în vreun fel. Nu simţea nimic. Absolut nimic. Era tot mai detaşat, până ce se desprinse deodată de toate lucrurile. Totul suna fals şi gol şi rămăsese în urmă. Francesca era alături, dar îi părea atât de departe de parcă o absorbea un vârtej. De acolo, din mijlocul râului, clădirile ascunse în noapte păreau a se îndepărta ca nişte ziduri retrase tăcut. În faţă, un podium şi premiul. Privi o clipă spre lordul Barlow şi văzu un bătrânel apatic la tot ce se întâmpla în jurul său. „Cine mai e şi Barlow ăsta?” se întrebă. „Şi mă rog, ce vrea el de la mine, şi ce face el aici? Ce-i spune lui poezia mea? Nimic! Ipocritul, vinde iluzii! Comerţul cu iluzii, cel mai rentabil comerţ. Să vinzi iluzii, şi nu oricui, ci poeţilor! Celor care mai cred cât de cât în ceva.” Îi venea să-l arunce în râu. Pe scenă era un circ veritabil. Reflectoare aruncate în ochi. Aplauze. „Asta e poezia mea? Aplauze?” Se ridică în picioare şi parcă îşi auzi iar numele strigat la microfon. Un circ veritabil. Acum ar fi trebuit să facă tumbe? Francesca era agăţată încă de braţul lui şi se văzu nevoită să se ridice şi ea.
– Francesca, vreau să plec de aici. Circul ăsta nu e poezia mea.
– Fil, eşti sărbătoritul serii, de ce nu te bucuri? Lumea te admiră.
– Mă admiră? Aiurea! Ce pot înţelege ei din poezia mea? Ce ştiu ei despre viaţa mea, ha? Despre viaţa mea din fiecare secundă? Premiul ăsta nu mai înseamnă nimic pentru mine. Vreau să plec de aici. Parcă e o menajerie.
Filip o trăgea pe Francesca de braţ. Lumea aplauda. Îşi lărgi cravata care brusc îl sufoca şi căută din ochi ieşirea prin mulţimea de scaune. Feţe necunoscute îl priveau. Măşti. Zâmbete străine. Nu găsea ieşirea. „Ce-ar fi să sar acum în râu şi să-i las cu gura căscată cu premiul lor nenorocit cu tot? Iluzia mă-sii de premiu! Asta a rămas din tot ce-am scris? Circul ăsta de maimuţăreli idioate?” Francesca începea să înţeleagă că Filip vorbea serios, căutând ieşirea. Începu să se sperie mai ales când se îndreptă, agăţată de el, spre marginea scenei.
– Eu mă car de aici! Nu-mi trebuie niciun premiu! Nu înseamnă nimic! Poezia mea nu stă într-o vază de tablă şi o mână de bani.
– Fil, nu poţi să faci asta.
– Plecăm, mă auzi? Plecăm!

Olivia văzu şi ea de pe mal că Filip nu mergea spre locul de pe scenă unde ar fi trebuit să-şi primească premiul. În plus, tocmai trecea un vaporaş care-şi arunca reflectorul spre maluri şi pentru o clipă raza de lumină căzu asupra ei, orbind-o. Dar se produse atunci un fenomen ciudat şi rochia ei reflectă pentru o clipă lumina, irizând în verde apa dimprejur. Printre luminile galbene ce se oglindeau în apele negre, Filip văzu acel fulger verde de lumină, zvâcnind ireal pentru o clipă. Atunci îi veniră brusc în minte cuvintele lui Arti despre premiul verde al pădurilor Noii Zeelande. „Ăsta e premiul meu! Verdele Zeenlandei! El este!” Fusese îndeajuns această străfulgerare de gând, ca o revelaţie neaşteptată. Conexiunile! „Zeenlanda, cu verdele ei magic, despre care am scris!” Neaşteptatul dar adevăratul lui premiu. Acesta era! Filip se opri şi privi prin toţi cei din jur. Dădu drumul braţului Francescăi, se întoarse în cel mai liniştit mod cu putinţă şi urcă pe podium. Lordul Barlow, neguţătorul de iluzii, la început nedumerit, îl întâmpină acum liniştit, Filip îi înregistră zâmbetul tâmp şi simţi rece în palme, premiul său de metal sclipitor. Dar ochii lui de ceaţă priveau departe, spre altă emisferă, de unde Zeenlanda cea închipuită îi trimisese un semn.

IX.

În seara în care se întorsese acasă, Filip îşi aruncă nepreţuitul trofeu într-o ladă din pod. Premiul fusese un eşec lamentabil. N-ar fi trebuit să-l primească. Se simţea vinovat ca după o faptă ruşinoasă. Voi să o sune pe Francesca, dar se răzgândi. Sentimentele faţă de ea deveneau tot mai nedefinite, mai confuze. Lucrurile se precipitau. Ce-i va povesti ea, acum, lui Cezar? Pe tot drumul de întoarcere sporovăiseră necontenit despre toate nimicurile şi parcă acum nu mai avea răbdare. Dacă înainte se ascunseseră în spatele tăcerii, la întoarcere s-au ascuns în spatele unor nesfârşite poveşti superficiale. Puse mâna pe telefon, dar iar se răzgândi. Trebuia s-o audă. În cele din urmă se hotărî, totuşi, s-o sune. Era târziu, dar ştia că ea va răspunde, n-are pe cine deranja, căci nu doarmea cu Cezar. Formă numărul telefonului ei mobil şi aşteptă.
Inima i se urcă în gât când îi răspunse chiar Cezar:
– Francesca doarme, aş dori să n-o trezeşti.
– Bine, am s-o sun mâine.

*

Dimineaţa se strecură în cameră printre perdelele pe care nu apucase încă să le potrivească. Nici nu mai ştia de când nu mai dormise în braţele lui Cezar, dar aceste ultime două nopţi îi lămuriră îndoieli ce-o bântuiau de mult timp. Îi prinsese bine plecarea la Praga, care, într-adevăr, o făcu să înţeleagă că Filip nu mai însemna nimic pentru ea. Iar Cezar se purta deja de mult timp atât de frumos şi de blând. Îi dărui acea primă noapte de după întoarcere ca pe un cadou promis de demult. Cea de-a doua veni de la sine şi părea acum că nu vor mai lua sfârşit, de parcă o nouă viaţă trebuia trăită de la capăt.
Cezar încă mai dormea, iar ea îl privi lung şi se strecură încet din pat surprinzându-şi din nou silueta în oglinda ovală. Coborî în bucătărie cu sentimentul unei proaspete dimineţi ce nu putea să anunţe decât o nouă viaţă, aşteptată şi nebănuită. Viitorul se deschidea ca un drum ce te îmbie să fie străbătut şi nimic nu părea a sta împotrivă. De când se întorseseră nici Filip nu mai sunase, trecuseră două zile şi probabil şi el înţelesese acelaşi lucru. Îşi pregăti o cafea în ceşcuţa ei preferată, cu lăcrămioare, la care ţinea atât de mult încât se certase cu Cezar atunci când el era să o spargă. „Te părăsesc, de mi-o spargi!” îi strigase atunci. Până să fie gata cafeaua, îşi aduse ziarul de dimineaţă ce zăcea pe pardoseala bucătăriei, strecurat prin fanta uşii. Aşa cum îi plăcea ei să primească corespondenţa. Îl ridică şi era încă în picioare, inhalând aroma cafelei tari, despături ziarul la prima pagină pe care-şi aruncă ochii citind titlul scris cu litere groase:
„Proaspătul laureat al premiului mondial Barlow pentru poezie, s-a sinucis ieri noapte cu o supradoză de insulină.”
Francesca încremeni. Toarta fină a ceşcuţei îi alunecă dintre degete. Ceaşca se răsuci încet în aer, cafeaua se vărsă în ciudate pete maro peste faţa albă de masă. Lovi apoi marginea mesei cu un sunet sec, căzu pe gresia bucătăriei şi se făcu ţăndări.

IULIE

6 iulie 2009 - a citit:
Andra Chelcea (poezie)

IUNIE

1 iunie 2009 - au citit:
Andrei Ileni (poezie)
Marinela Porumb (proză)


Marinela Porumb

Dincolo de iubire
(fragment de roman)

XXXV

Se aplecă deasupra patului şi privi cu atenţie chipul liniştit al Claudiei. Se prefăcea că doarme în aşteptarea sărutului de ,,noapte bună”. De îndată ce Ştefania i-ar fi atins cu buzele fruntea ar fi sărit să o cuprindă cu braţele ca o caracatiţă, să o ia prizonieră şi să nu o elibereze până nu i-ar fi smuls promisiunea unei poveşti.
- Sunt obosită şi mă dor ochii draga mea, astăzi nu îţi citesc nici un basm!
- Dar stai lângă mine, cinci minute, cinci minuţele mici! insistă fetiţa hotărâtă să nu cedeze chiar aşa repede. Nici nu vreau basm!
- Nu te cred, vrei tu ceva! îi mângâie părul şi îi cuprinse obrajii în palmele calde. Spune repede ce vrei până nu trec toate minuţelele!
- Vreau să ţin în mână până adorm mărgeaua fermecată a bunei Ana, mărgeaua albastră.
- Bine, se învoi Ştefania, numai de data asta, nici mie cât am fost copil nu mi-a dat-o vreodată.
- Promit că nu o pierd…ştii ce văd eu înăuntrul ei?... o pisicuţă cu fundă albastră…
- Altceva mai vrei? o întrebă Ştefania, văd după cum îţi sclipesc ochişorii că mai ai o dorinţă!
- Vreau o poveste adevărată de când erai tu copil, o poveste cu buna Ana! 
Ştefania se aşeză pe marginea patului învelit în aşternutul roz imprimat cu scene din povestea ,,Albă ca zăpada”, iar fetiţa se retrase cât mai mult să îi facă loc, apoi îşi puse capul în poala ei:
- Mai joacă-te cu degetele în părul meu, o rugă.
Ştefania îi cuprinse şuviţele de păr între degete şi le prefira uşor, în timp ce gândurile i se întorceau undeva departe în trecut.
- Buna Ana era o femeie micuţă, sprintenă şi foarte harnică. Avea ochii albaştri ca două flori de nu-mă-uita, pielea subţire şi transparentă, i se vedeau pe tâmple vinişoarele de sânge ce pulsau, iar în obraji avea doi bujori pe care îi ciupea din când în când pe ascuns ca să fie rumenă şi frumoasă, uite aşa cum te ciupesc eu acum pe tine! Ştefania o ciupi pe Claudia, fetiţa îi întoarse ciupiturile nu numai în obraji, pe toată faţa şi povestea degeneră într-o vânzoleală şi-o îmbrânceală cu hohote de râs nestăvilite. 
- Mami, buna Ana nu avea păr? întrebă fetiţa râzând.
- Avea, cum să nu, avea o coadă frumos împletită cu un şnur, pe care o răsucea în jurul capului şi o prindea în agrafe. Nu-şi lăsa părul descoperit, purta acasă întotdeauna o basma crem cu picăţele maro, pe care o lega uşor sub bărbie, iar când ieşea pe portiţă îşi lua basmaua de mătase cu ciucuri.
- Basmaua roşie? încerca să o deruteze 
- Maro. Era bunică, nu Scufiţa Roşie. Tu porţi băsmăluţă roşie Claudia,…Buna Ana, vara purta pălărie de pai, să-i rămână tenul alb şi curat, să nu o ardă soarele. Se spăla pe faţă şi iarna şi vara fără săpun, numai cu apă rece din fântână…
- Asta cu spălatul cu apă rece nu-mi place…îmi spui povestea despre cuc?
- O ştii, doar ţi-am spus-o de atâtea ori!
- Sunt ,,bosită”, zâmbi Claudia, imitându-se pe ea când era mai mică şi stâlcea cuvântul ,,obosită” şi, nu-mi amintesc.
- Te cred că eşti obosită, doar toată ziua te-ai jucat! Acum închide ochişorii şi încearcă să adormi până termin 
eu povestea:
 ,,Cucul este o pasăre călătoare, care vine la noi în luna aprilie din Africa, unde stă toată iarna. Bărbatul cuc ajunge cu mult înaintea femeii cuc, pentru că el zboară mai repede şi la dus şi la întors, nu o aşteaptă niciodată. Are culoarea gri, aripi ascuţite, coada lungă, îi place foarte mult să se legene pe crenguţele mai subţiri ale copacilor şi să cânte:..
- Cu-cu, cu-cu! îşi ţuguie buzele Claudia.
Iar femeia cuc îi răspunde:
- Glu-glu, glu-glu! completă fetiţa.
Aproape de casa bunei Ana era o pădure mare, de foioase, mai ales stejari bătrâni creşteau acolo şi se ştie că şi cucii preferă să trăiască în păduri, unde sunt multe cuiburi de păsărele. Ei nu îşi fac niciodată cuib, pun câte un ou în cuibul altei păsări de unde fură unul, îl sparge şi îl mănâncă, pentru ca pasărea să nu observe că are un ou în plus. Cum se întâmplă lucrurile astea ţi-am mai povestit, aşa că astăzi vreau să îţi spun altceva ce mi-am amintit. Când eram eu copil, la buna în sat, de Sărbătoarea Învierii lui Iisus nu venea ,,Iepuraşul” cu daruri pentru copii. Darul de Paşti, din partea părinţilor erau hainele noi cu care copii se îmbrăcau în ziua de sărbătoare. Paştele cădea cel mai adesea în luna aprilie sau mai. De când începeau să înflorească viorelele şi toporaşii albaştri prin grădini sau pe marginea pădurii ascultam cu atenţie ciripitul păsărelelor ca să desluşim cântecul cucului. 
- De ce aşteptaţi să cânte cucul? nu-şi stăpâni curiozitatea fetiţa. 
- Era semn că a venit primăvara, că a venit cucul şi îi putem face un cuib ca să ne lase şi nouă ouă în el. Cu o seară înainte de Paşti culegeam într-un coş mulţi mâţişori de nuc, florile acelea lungi cât un deget de om, cu inflorescenţe mici verzui şi le împleteam cu crenguţe uscate. Era destul de greu să facem un astfel de cuib şi ne lua mult timp. Când era gata, îl aşezam lângă pietroiul mare de sub nuc, în grădiniţa de la stradă. Acolo venea dis de dimineaţă cucul şi ne aducea bomboane ouşoare colorate şi ouă vopsite. 
- Ouă roşii?
- Ouă mov, erau la fel cu cele pe care buna Ana le vopsea cu cerneală, în vasul de pe plită.
- De ce mov?
- Nu ştiu, poate nu avea vopsea roşie, uneori le mai vopsea şi portocalii ca soarele!
- Vrei să îmi spui povestea cu soarele? Cum ai vrut să prinzi soarele?
- Îţi spun doar dacă încerci să adormi şi nu mă mai întrerupi!
Claudia se cuibări pe braţul ei şi asculta atentă, fiecare cuvânt. 
- Când încă nu se lumina de ziuă, la al treilea cântat al cocoşilor, moşu se trezea să pregătească carul. Mişca şi Mojar ieşeau din grajdul lor întunecos şi îşi purtau alene greutatea lor de boi blajini până la fântână, unde moşu turna apă proaspătă în vălăul cioplit în piatră, acoperit cu muşchi verde de umezeală. Sorbeau apa rece cu poftă, sforăiau pe nările lor mari aruncând în aer aburi de respiraţie şi stropi minusculi de apă, îşi treceau limba groasă şi roz de o parte şi de cealaltă a gurii, apoi se îndreptau spre ruda carului unde îi aştepta jugul ce-l aveau de purtat, să tragă carul. În vremea asta buna Ana şi mama pregăteau desagii cu mâncare şi ulcioarele de lut ars cu apă rece. 
- Ce mâncare punea în desagi? 
- Numai bunătăţi: pâine mare cu coaja bătută, coaptă în cuptorul de sub scara podului, slănină fragedă, ouă fierte, ceapă…
- Ciocolată, biscuiţi, suc, completă Claudia pufnind în râs.
- Nici vorbă, poate nişte bomboane, eugenia sau napolitane, banii nu se risipeau, erau puţini şi bine chibzuiţi.
Carul ne legăna în drumul lui lung de vreo trei ore până sus în hotar. Culcaţi, înfăşuraţi în haine să nu simţim răcoarea dimineţii, ne toropea aerul proaspăt, reavăn, picoteam într-o somnolenţă răcoroasă. Moşu, străjer în Oastea Domnului, treaz, neclintit pe capra carului, cânta cântecele lui religioase, pe care le ştia din corul bisericii. Din când în când se oprea şi o linişte nesfârşită ne învăluia. Carul scârţâia din osii, copitele grele ale animalelor de povară bocăneau în pământul întărit al drumului de ţară, străbătut de urmele roţilor de lemn adânc întipărite în noroiul lui uscat.
 ,,Dii Mişca! hai Mojar!” auzeam glasul blând al moşului, dacă boii se poticneau sau încetineau ritmul mersului. Adormeam din nou când îşi relua cântecul, avea o voce gravă, din piept, cu ritm lent, bogat timbrată, parcă urca din adâncul fiinţei lui. Se apropia cu inima şi sufletul de Dumnezeu prin cântecul lui de laudă. Lumina se revărsa încet, pe nesimţite, umbrele negre ale dealurilor şi pădurilor se conturau în nuanţe tot mai deschise, se delimitau recăpătându-şi treptat formele şi detaliile.
- Şi soarele? Unde era soarele! nu-şi putea înfrâna Claudia curiozitatea.
- Soarele era după dealuri, nu se trezise încă şi nu bănuia ce planuri ţeseam în căpşorul meu năstruşnic. Cu o seară înainte îl mângâiam pe fruntea palidă pe uncheşul Onuţu, în timp ce buna Ana îi schimba pansamentul de pe piciorul ,,tăciunat” care nu se mai vindecase în urma rănii aduse de pe Don. Era slab, un schelet muribund, care aiura singur toată ziua în patul lui, pe salteaua umplută cu paie, în aşternutul gros şi aspru din cânepă. În timp ce îl bandaja buna îi spuse că a doua zi va veni nana Mărie să vadă de el dacă are ceva trebuinţe pentru că noi vom merge de dimineaţă cu carul în Valea Seacă să plivim de pălămidă încă o dată lanul de grâu. Plouase mult în ultima săptămână şi buruiana crescuse neîngăduit de tare.
,,- Doamne, cât îmi doresc să simt în mâini pământul gras şi negru din Valea Seacă, să privesc soarele ridicându-se de după deal, să mă încălzească cu dogoarea lui, murmură Onuţu.
- Dacă vrei îţi aduc eu mâine seară soarele! i-am promis cu gândul să-i fac o bucurie.
 Buna Ana zâmbi şi-l acoperi cu pătura de lână.
- Aşa să faci, aşa să faci! şopti Onuţu, închise ochii şi se retrase în durerea lui, epuizat.”
Când s-a oprit carul cu boi în capătul de jos al lanului verde, afară se lumina de ziuă, dar soarele nu răsărise încă. Sub pulovărul de lână roşu, ascundeam traista mare în care moşu îşi punea merinde când mergea la coasă. Apreciasem din ochi că ar fi cea mai potrivită ca mărime să intre soarele în ea. Era ţesută de buna la război în două culori, alb şi negru, avea un şnur gros, răsucit ca o baretă de prins pe umăr şi unul mai subţire pentru a fi legată la gură
Exact ce aveam nevoie, puteam fi sigură că nu voi pierde conţinutul ei, ştiam chiar să fac un nod cu fundă ca la şireturi.
Au dejugat boii, moşu i-a dus mai încolo pe păşune şi-au schimbat hainele şi-au luat în mâini mănuşile de lână şi unealta de scos pălămida ţepoasă, un fel de şurubelniţă despicată la capăt, ca să disloce rădăcina din pământ.
 Crezând că dorm m-au acoperit şi m-au lăsat în car, depărtându-se în linişte fără să mă trezească. Urmăream toate pregătirile lor şi-mi venea să-i zoresc să plece mai repede, aveam şi eu munca mea ce nu suporta multă amânare. 
Am coborât prin spatele carului şi m-am depărtat alergând spre vârful dealului acolo unde cerul începea să se coloreze în roz. Urcam păşunea pe poteca oilor cu forme uscate de copite imprimate în pământ, schimbam direcţia dacă mi se părea că mă îndepărtează şi urcam direct în sus, ciulinii mi se agăţau de haine, în părul despletit pe umeri. Cerul se colora tot mai intens în portocaliu, probabil că soarele meu era aproape în vârful dealului. 
Ultimii paşi i-am făcut cu ochii în pământ de teamă să nu alunec la vale, coasta era abruptă, iar mie îmi era o teamă cumplită de înălţime. Şi acolo sus aproape de vârf mi-a trecut prin minte gândul că nu voi avea curajul să cobor după ce voi prinde soarele şi-l voi lega în traistă. Voi sta acolo năucită de spaimă, cu inima bătând să-mi spargă pieptul şi nu voi şti ce să fac. Nu ştiam ce va fi dincolo de deal.
 Simţeam dogoarea soarelui, căldura, semn că era foarte aproape, nu trebuia decât să ridic ochii şi să-l privesc. Am deschis pleoapele şi toată m-am transfigurat într-o uimire nemărginită. În faţa mea era soarele, portocaliu, glob strălucitor, mare cât să intre numai bine în traistă…dacă aveam curajul să merg până la el…în vârful dealului următor.
- Ce-ai făcut? Te-ai întors înapoi? o întrebă Claudia
- Nu. Eram hotărâtă să i-l duc lui Onuţu. Am pornit spre celălalt deal, am mers şi am mers până către amiază. Îmi era foame, nu aveam nimic de mâncare şi atunci mi-am amintit că pe marginea ,,drumului carelor” buna îmi spusese că sunt frăguţe coapte. Am văzut departe un drum ce şerpuia în vale şi am coborât, era aproape de direcţia mea. 
- Nu ţi-a fost teamă? 
- Nu, nu-mi era teamă. De cine? Că nu vedeam decât dealuri în jur, nu era ţipenie de om. 
Am găsit pe cale ispititoare frăguţe roşii de câmp, erau atât de multe că aş fi putut culege o cană plină şi mai rămâneau. 
Îmi era foarte cald în pulovărul meu roşu de lână, mă dureau picioarele de atâta drum, eram obosită. Soarele nu aşteptase să ajung la el, se ridicase sus pe cer şi nu-l mai puteam prinde.
 Mi-am dezbrăcat pulovărul, l-am împăturat ca pe o pernă sub cap pe pământul tare şi am adormit, toropită.
M-am trezit zgâlţâită de umăr şi când am deschis ochii două femei cu basmale albe pe cap, se aplecaseră asupra mea şi mă priveau curioase.
,,- De-a cui eşti tu, copilă?
- Vezi să nu o sperii! De-a cui o fi că nu o cunosc? După cum e îmbrăcată cred că e de la oraş!
- N-o fi din sat de la noi, da unde or fi ai ei? se uitară de jur împrejur cu mâinile puse streaşină la ochi să vadă până hăt departe. Se priviră în ochi nemulţumite de rezultat. 
- Ce faci tu aici? mă întrebă cea mai tânără. Văd că eşti cu traista goală!
- Am vrut să prind soarele, să-l duc la Onuţu că e bolnav…
- I-auzi minunăţie! Da cum să-l prinzi, că e în bolta cerului? se uimi femeia bătrână.
- Dimineaţa era în vârful dealului. Până m-am socotit cum să-l iau, el trecuse în vârful celuilalt deal şi am plecat după el, dar nu m-a aşteptat!
- Aşa… poate dacă erai mai iute de picior îl ajungeai, râse tânăra. Da unde sunt ai tăi?
- În Valea Seacă. Smulg pălămida din grâu. 
- Aha! M-am gândit eu că n-o fi din satul nostru. Ce facem, o luăm cu noi? 
- Poate a ei o caută şi or fi îngrijoraţi. Nu-i fricoasă, se duce singură! 
Vorbiră între ele apoi cea tânără se întoarse spre mine:
- Dincolo de dealul acesta e Valea Seacă, după ce treci de el dai de ai tăi, te-or fi aşteptând. Uite şi soarele se duce într-acolo, dacă te grăbeşti poate îl mai prinzi! râse cea tânără
- Iuţeşte pasul să nu apună soarele, că într-o oră-două îi noapte şi te rătăceşti! adăugă bătrâna.
- Şi poate vine vreun câine şi te muşcă! 
Plecară încet cu sapele în spate, povestind între ele.
- Hau! Hau! mă sperie cea tânără lătrând în spatele meu, apoi alergă râzând să o prindă pe cealaltă din urmă.”
- Te-ai speriat? o întrebă Claudia 
- Da. Acum eram mai temătoare, mergeam repede şi mă uitam cu frică în jur, din toate tufişurile mi se părea că vor ieşi câini ce se vor năpusti asupra mea..
Începuse să se înnopteze când am trecut dealul. Am văzut carul şi m-am mai liniştit. I-am strigat bucuroasă şi moşu a venit înaintea mea. Mama şedea în car şi plângea. Buna nu se vedea nicăieri. 
- Urcă-te în car să plecăm, uite că s-a înnoptat şi nu mai e nimeni! zise moşu vrând pesemne să mă ridice.
- Stai puţin că mai am o treabă, i-am zis şi m-am aplecat jos pe vine. Mi-am amintit să-i duc măcar nişte pământ, la Onuţu, din cel ,,gras şi negru”, dacă tot am umblat degeaba toată ziua. 
- Da ce ai aici în traistă, Doamne–iartă-mă, de îi aşa grea? mă întrebă mama când mă prinse de subsiori să urc în car. 
- Pământ pentru Onuţu, a zis că îi este dor de pământul de aici…
 Mama începu să plângă mai tare, luă traista şi o deşertă pe câmp:
- Lasă-l bruşului, că nu-i mai trebuie! Va avea destul pe pieptul lui ,,peste poduri”…
M-am uitat la moşu, fără să înţeleg. 
- O murit azi pe la amiază, Dumnezeu să-l hodinească, numai el ştie cât s-o chinuit.
- Da tu unde ai umblat toată ziua? mă luă mama la rost. Că n-am putut pleca din pricina ta!
- Gata, Lie, nu o mai certa, bine că o venit, o fi vrut să vadă ce-i dincolo de deal.
- Am vrut să prind soarele, i-am şoptit la ureche moşului şi mi-am căutat loc lângă el pe şuba căptuşită cu blană de oaie.
Mă mângâie pe cap şi îmi spuse la fel de tainic:
- Soarele de pe cer e al tuturor şi ne luminează pe toţi la fel. Tu trebuie să ai în suflet un soare care să-ţi lumineze calea şi acela e credinţa.
M-am cuibărit să adorm, ocrotită sub braţul moşului. Deasupra noastră pe cerul întunecat al nopţii sclipeau în milioane de scânteieri stelele. Una se desprinse şi căzu în noapte. Moşu îşi făcu cruce şi murmură încet:
- Doamne, hodineşte în pace sufletul lui Onuţu!”

MAI

4 mai 2009 - au citit:
Vlad Stângu (poezie)
Ioan Radu Văcărescu (proză)


Vlad Stângu

Amurg cu tine

Amurgesc peste tine cai sălbatici
Pe malul apei lângă moară;
În timp ce chipul tău îl măsoară
Amurgesc peste tine cai sălbatici.

Amurgesc peste tine cai în spume
În fuga lor violetă prin ceaţă
Şi-n firele-ţi de cearcăn de dimineaţă
Amurgesc peste tine cai în spume.

Amurgesc peste tine cai de zăpadă,
Cai rupţi din lume şi frunze,
Se-nfructă din carnea-ţi dulce buburuze,
Amurgesc peste tine cai de zăpadă.

Blues pentru A.

E prea târziu sau doar
mi se pare că lumânarea dintre noi
nu arde alb?

E prea târziu sau
am impresia că gândul
mi-a coborât în inimă?

*

Târziu sau devreme,
stau umil şi tăcut şi spăl vase
plictisit, cu capul plecat.
Toate firele mele de păr se albesc
la gândul că m-ai văzut, că m-ai auzit.

N-am uitat nimic, nu sunt
sigur de nimic, nu vei şti nimic
din ceea ce poate răni.

Deşi primit-am mărgăritare
din mâinile Domnului,
le-am învelit în pielea unui negru
şi le-am ascuns; o, ignoranţă!

*

Călărim alături: calul tău tânăr
aleargă iute şi paşnic, pe când catârul meu
bătrân şchioapătă şi e orb, îl mână doar
iluzia unui amurg cu tine, ce seamănă
cu un măr.

Tu cânţi imnuri albe şi înspumate,
iar glasul tău risipeşte norii;
eu cânt o baladă de pierzanie pentru
o iapă sălbatică ce-a fugit.

Calea ta e dreaptă şi sari uşor şi
uşoară peste dâmburi şi-apoi jertfeşti
un smaragd de pe limba ta;
eu m-am oprit de mult şi mă lupt cu o
moară de vânt, pe când alte mii m-aşteaptă
şi m-aşteaptă alte mii.

*

Alerg după cearcăne: ale mele, ale
tale? Ale cui şi unde? Ale cărora
şi pentru cine?

Ochii tăi se deschid odată cu
soarele… uneori mai devreme;
pleoapele tale nu-şi forţează
arcurile, niciun brici ticălos
nu taie irisul tău care închide
o mare lumină, o atât de mare şi clară
lumină încât pare întuneric.
Lumina ta e prea lumină pentru a
mai fi lumină; întâia villanella
de amor pentru tine a scris-o.
(O, de-aş putea şi eu să-ţi scriu
aşa cum îi scrie el)

*

Bălţi de renunţare, bălţi de linişte,
bălţi cu mierle.
Nici nu ştiu dacă tu pleci şi rămân eu
sau dacă fug şi tu rămâi.

*

„Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”
şi morţii să se căsătorească cu morţii.
Cum aş putea întoarce salamandra care
mi-a dispărut din coşul pieptului?
A fugit speriată de o voce mai tare sau
atrasă de o piele mai cuminte?
S-a ascuns şi mă pedepseşte?

*

Uneori stau şi mă întreb: eu sunt
aceste versuri? Eu tot sau ce temei
mă împunge? Dacă le-aş tăia în
bucăţi mii
şi le-aş arde în
brichete făclii
se cheamă că ard eu însumi?
Şi tot aşa, dacă aş fi sigur
că nu dorm şi tot ce-mi lipseşte e echilibru,
aş putea să nu mă mai întreb:
„Eu sunt aceste versuri?”
Dar cum dorm tot timpul şi nu
sunt atent nici la mine, nici la ele,
totuşi mă întreb:
„Eu le scriu sau ele pe mine?
Versul îmi schimbă culoarea ochiului
sau unghia mea scoate din cuvinte
şi lapte şi pucioasă?
Ce a fost întâi: eu sau ele?
Scriu versuri sau mă scriu pe mine?”
Şi încerc să fac un pariu cu mine
tot, cu mine întreg şi îmi dau
silinţa să pierd, căci salamandra
mi-a fugit şi am în coşul pieptului
un coş gol.

*

Şi vezi, mă întreb: „Cine pe cine
schimbă? Tu schimbi alcoolurile şi
muzicile mele? Eu îţi schimb
direcţia şi culoarea pielii în
visele mele?”
Cad uneori şi simt că nu se
mai sfârşeşte golul.
Mă înalţ alteori şi
nu văd nimic: nici măcar un
semn de circulaţie pe care scrie „STOP”.
Povestesc, sanguin, despre un încrâncenat
şi o tufă de Opuntia ficus indica. Eu
tot încrâncenat, tufa uscată, pe moarte.
Morţii cu morţii. Există şi în iad o
crăpătură pe unde intră lumina.

*

Ce simţi tu? Ce visezi?
Eu mă chinui să prind fragmente
de iluzii şi păreri. Nu mai visez,
nu mai plutesc.
Spune-mi: cum e să fii liber?
Să ai libertatea de a nu ţipa, să ai
libertatea de a merge în picioare,
să poţi întinde mâna după un măr
sau după o cană de ceai fără să
pari a te gândi la altceva
decât la atingerea cu porţelanul…

Unde te caut, acolo nu eşti,
deşi te simt la fiecare pas undeva aproape,
şi-ntorc capul
şi deschid larg ochii,
dar fumul ţigării mele „Lucky Strike. Est. 1871. It’s toasted”
te acoperă şi oftez.
Mă uit la ceas şi ştiu
că eşti în altă parte, în partea
în care trebuie să fii.

Nu te am decât în mintea mea,
în câţiva prăpădiţi de neuroni
şi-atunci încep să mă tem
când realizez că, la fel ca la ruleta rusească,
orice pahar de alcool îngurgitat poate ucide
acei neuroni şi te poate şterge din creierul meu.

Şi cu toate acestea, oh, cu toate alcoolurile
din mine, cu toate sticlele cu care nu eşti de acord
şi cu care încerc să te înec, ştiu un lucru,
ştiu că nu vei dispărea din mine prea curând,
nu-ţi voi da drumul, oricât vei vrea să fugi
de mine, am să te muşc, am să te zgârii,
am să te strâng şi-apoi am să-ţi spăl rănile
în lacrimi şi vei fi frumoasă şi mă vei ierta,
vom face dragoste şi mă vei ierta.

*

Sper şi mă tem,
mă tem de acest blestemat parfum
ce mă hăituieşte, mă tem să nu-l văd
pe Mesia în oglindă, mă tem
atunci când mi-e frig şi cald în
acelaşi timp şi mă simt sfârşit.
Opreşte-mă, pune-ţi mâna pe sprânceana mea
şi împiedică-mă să-mi mijesc
ochii, opreşte scurgerea mea din val în val.

*

Ţi-am auzit într-un târziu
cuvintele tremurate, respiraţia arzândă,
vocea mirată şi-am crezut că ştiu
unde să mă-ndrept să te văd curgândă.

Târziul se făcuse miez, apoi devreme,
apoi noapte. Mâna-ţi, în mâna mea,
dărâma edificii-fărâme,
iar inima-mi, vai!, tremura.

Am plecat. Ţii minte liliacul
din curtea bătrânului măcelar?
Mi-a dat o floare
şi ţi-am dat-o-n dar.

*

Poetul spune: „O, Antonius, fii brav
şi demn în pierderea ta. Eşti pregătit,
nu jeli când pleacă zeul de la tine,
ia-ţi adio de la pierderile tale,
dovedeşte-te mereu vrednic.
În acelaşi miez de noapte în care te ratezi
şi o părăseşti, ea doar aşa te poate câştiga”.

(din nou mi-e frig şi tremur)

Menestrelul spune: „Ai în mână promisiunea,
cea dintâi promisiune, nu te amăgi,
nu mai spune minciuni. Priveşte-o,
din port, cum alunecă în dunga lunii
şi îţi mulţumeşte pentru seara în care ai avut-o”.

(o să mă topesc curând, o să fiu jertfă de ispăşire
în flăcările arderilor de tot)

Eu spun: „Aseară erai frumoasă,
cetatea aştepta să-mi arunc bombele,
nici un vânt nu tulbura copacii,
nici un cortegiu nu mergea în
urma ta de regină şi mireasă;
erai şi boală şi leac viclean
şi te îndreptai spre terasele unui templu”.

(pune-ţi mâna în mâna mea
şi voi tremura din ce în ce mai tare)

Poetul vorbeşte în bezna vieţii sale,
nu-ndrăzneşte şoapte. Dar ce alte
poţi să mai şopteşti când de peste tot
te pândesc amăgitoare îndoieli?

*

Pune-ţi mâna în mâna mea
şi părul ţi-l leagă de-al meu,
închide-ţi ochiul cel cu prea multă lumină
să te pot privi drept.
Uite, venele mele, care-au fost odată ştreanguri,
sunt acum lăzi cu portocale,
sunt tablouri în care se derulează vieţi,
corăbii încărcate cu mulţi pitici beţi,
cu Piaţa Mare seara,
cu farfurii mărunte pline de alune,
cu Filarmonica, cu Muzeul, cu Parcul Cetăţii
în care atât am bântuit şi în care
atâtea secrete s-au şoptit.

Voi încerca să uit multe;
când am omorât destul
o să încep din nou să învăţ.

Pune-ţi mâna în mâna mea
şi voi tremura din ce în ce mai tare,
pune-ţi mâna pe sprânceana mea.

Ioan Radu Văcărescu

Moartea lui Omu
O poveste din cartierul de vest.

1.

Omu nu era deloc un om obişnuit.

În ziua aceea, Omu a ieşit abia pe la cinci.

De obicei, în ultimii cinci-şase ani, ieşea mai devreme, adică imediat după orele prânzului. Desigur, nu era vorba, în cazul lui sau al ortacilor săi din cartier, de prânzul adevărat, cu masa în familie, cu ciorbă şi felul doi, cu tot tacâmul, aşa cum se mai purta în oraşul transilvan de la poalele munţilor, aflat încă, într-o mare măsură, într-o zodie tradiţionalist-familială, de vechi şi aşezate tradiţii burgheze, deşi, odată cu pătrunderea noilor mentalităţi occidentale, se mai schimbaseră lucrurile, în sensul că prânzul de tip fast - food sau alte obiceiuri noi de felul ăsta dadeau lovituri din ce în ce mai puternice vechilor obiceiuri ale locului. În cazul lui Omu, nu mai era vorba de mult însă de vreun prânz tradiţional în familie, dar nici de unul pe apucate, la chioşcul cu senvişuri de la colţul străzii sau la vreo gheretă de plastic sau tablă de pe centru cu kebap sau hamburgări, asta ca să nu mai vorbim de faptul cu totul ipotetic de a lua masa la una dintre multele crâşme, bunicele ca preţ pentru un om obişnuit, apărute duium în oraş.
Numai că, Omu nu era deloc un om obişnuit.

Ba chiar, s-ar putea spune, era unul dintre acei oameni cu totul speciali, dat mereu ca exemplu în tot cartierul de vest unde îşi ducea viaţa, ca şi prin alte locuri ale oraşului său natal. Aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu în care Omu să nu fie amintit sau luat în discuţie, la crâşma unde îşi făcea veacul, adică la Boboci, în parcul din faţa complexului alimentar, unde se aduna mulţime de cetăţeni ai locului în fiecare seară, iar sâmbăta şi duminica încă de dimineaţă, la o partidă de cărţi, la un şah sau pur şi simplu la un comentariu pe teme politice sau fotbalistice, sau de vecini, aşa-zicând, din zona cartierului unde locuia de mai mulţi ani, lângă linia ferată, într-un Trabant fără uşi şi geamuri, transportat de Omu în locul acela al nimănui, deşi se pare că ar fi aparţinut totuşi cefereului, cu ajutorul prietenilor de pahar, de pe o stradă de case din celălat colţ al cartierului, unde vestita maşină dederistă fusese părăsită de proprietar, vehiculul cu pricina devenind, cu ajutorul unor pături şi folii transparente de plastic în rol de uşă şi fereastră, căminul de fiecare zi şi de fiecare noapte al omului pe care toţi oamenii din cartier şi din oraş îl porecliseră Omu.
La început, neştiind cum îl cheamă pe omul cel ciudat care locuia într-un trabant, sau uitând pur şi simplu numele lui sau, şi mai şi, nemaicrezând că o astfel de persoană ar mai putea avea nume şi prenume, lumea spunea aşa: „omu ăla din trabant” sau „omu ăla de la linia ferată” sau „omu ăla cu trabantu şi cu câinele ciobănesc”. Încetul cu încetul, şi mai ales din momentul în care toată suflarea din jur a aflat povestea tristă a acestuia, i s-a spus, dintr-o dată, „Omu”.
Nu de altceva, dar „omul din trabant” reprezenta cum nu se poate mai bine, în ochii tuturor concetăţenilor săi, un destin specific omului în general, acela al tragediei omeneşti dată de transformarea unui om obişnuit într-un paria al societăţii, într-un om care a pierdut totul, familie, casă, maşină, prieteni, din motive cum nu se poate mai omeneşti, dintre cele care se întâmplă mereu în lumea asta a noastră, având la bază, desigur, dragostea şi alcoolul.
Ca şi împăcarea cu soarta, în cazul lui Omu, ceea ce a dus la sentimente mult contradictorii în sânul întregului cartier, în sensul existenţei a două opinii contrare: adică cum, băi fraţilor, să te înşele nevasta în aşa hal, cu politrucul ăla nenorocit şi după aia să te dea afară din casă, adică cum, şi ce-i dacă Omu a rămas fără serviciu, e chiar aşa lucru mare în zilele noastre, păi fraţilor, să n-o omori? Desigur că Omu n-a omorât-o pe nevastă-sa, că nu era nebun să se pună la o astfel de caznă, dar s-a apucat de băut. De fapt acesta a şi fost cică motivul pentru care nevastă-sa a divorţat şi l-a dat afară din casă, cu autorul amantului ei care era mare sculă pe basculă în oraş. Că Omu avusese nevastă frumoasă şi deşteaptă, care îi făcuse o fată de mai mare dragul. Iar alţii dintre oamenii din jur, a doua categorie din cartier, ziceau aşa: păi ce să facă săracul om, avea ce face cu nebuna aia şi cu procurorul ei futalău, n-avea ce face, a rămas şomer de-acolo de la desenatorii tehnici, că au închis ăia serviciul şi au lăsat oamenii pe dinafară, şi ce să facă, aşa că s-a împăcat cu soarta, şi bine a făcut, las-o dracu de curvă, că Dumnezeu ştie şi le vede pe toate, şi nu dă cu parul.
Aşa că nici vorbă în cazul lui Omu să se hrănească el ca oamenii, nici la modul familial, aşa cum se întâmpla în vremurile bune de demult, când familia lui era una dintre cele mai invidiate şi respectate din cartier, nici în noul mod, al vremurilor noi capitaliste şi democratice, pe stil american.
Omu mânca o dată pe zi, cam pe la zece, unşpe în cursul dimineţii, la oarece timp după ce se trezea. Mânca şi el ce se putea, ce făcea rost cu o zi înainte, din mila unuia sau a altuia, sau ce cumpăra în ziua respectivă, pe puţinii bani câştigaţi din diverse comisioane, cărăuşii cu căruţul pe care-l avea în dotare, vânzare de cartoane şi ziare vechi sau alte asemenea activităţi greoaie şi neîndestulătoare. Însă se obişnuise cu toată tărăşenia asta, băi fraţilor, repeta de multe ori, mie mi s-a micit stomacul, ca la ăia care merg la spital şi la pune inel ca să nu mai bage atâta în ei, dar mă simt şi eu, culmea, acum la bătrâneţe, uşor la trup ca pasărea cerului şi limpede la minte ca un călugăr tibetan. Fraţii lui de suferinţă se hlizeau la auzul cuvintelor omului, spuse de acesta cu zâmbetul pe buze, şi încercau să producă mutre cât mai inteligente la auzul sintagmei „călugăr tibetan”. Ieri aşa, azi aşa, până într-o zi, când Haiceau, unul dinre fârtaţi, nemaiputând încropi mutra cu pricina, şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat fără ocolişuri pe Omu, bă frate, zi-ne bă şi nouă care-i chestia asta cu călugărul ăla de care tot aminteşti. Şi, tot cu zâmbetul pe buze, Omu le-a spus, le-a adus din Trabant chiar şi o hartă, desciocolată dintr-un atlas şcolar vechi şi murdar de motorină, care reprezanta continentul Asia şi pe care cineva, poate chiar proprietarul momentan al hărţii, încercuise cu cărbune negru zona desemnată la faţa locului ca fiind Tibetul. Şi nu doar atât, Omu explicându-le cu de-a-nţelesul şi cum stă treaba prin America, unde există cei mai mulţi graşi din lume, iar moda este să-ţi lege burdihanul cu un inel de oţel, să-l facă mai mic ca să nu te mai caci pe tine de foame şi să slăbeşti, ca un actor de la Hollywood să te faci în câteva luni de zile.

2.

Nu exista Omu fără Atunci
şi nici Atunci fără Omu.

Problema cea mare a lui Omu era însă alta.
Omu avea câine, un ciobănesc alb cu pete maro pe urechi şi pe piept. Îl chema Atunci şi-l ştia tot cartierul. Nu exista Omu fără Atunci, şi nici Atunci fără Omu. Relaţia lor nu era nici pe departe una de la stăpân la câinele acestuia, ci era una asertivă, de afecţiune şi respect reciproc. Dacă Omu nu avusese noroc de o relaţie familială normală, ba, mai mult, avusese ghinionul să tragă la sorţi o curvă de lux fără suflet, a ajuns totuşi să încropească, spre sfârşitul vieţii sale tragice, o relaţie ideală. Mulţi dintre cei din jur, dintre cei mai buni de gură, au şi schimbat la un moment dat perspectiva, zicând că, da, bine, fiecare sac îşi găseşte petecul, dar ar fi bine ca fiecare om să-şi găsească câinele. Numai că nu îi este dat oricui să-şi găsească un astfel de tovarăş pentru totdeauna. Omu era, după zodiacul chinezesc, născut în anul câinelui, era câine aşa-zicând, chiar el arătase povestea asta celor din jur, iar asta a fost o explicaţie suficientă pentru toţi pentru a se înţelege cum era posibilă o astfel de relaţie ideală.
Problema cea mare a lui Omu era însă hrănirea lui Atunci.
E adevărat, câinele nu mânca mult, era şi el săracul, de tânăr, un vagabond al cartierului, obişnuit cu posturile prelungite, rămăsese pe-acolo în urma unei turme de oi, care trecuse spre munţi, prin câmpul de dincolo de linia ferată, într-o primăvară şi într-o vreme în care astfel de obiceiuri strămoşeşti erau la ordinea zilei în regiunea oraşului de la poalele munţilor, dar care dispăruseră şi ele, cu timpul şi cu marile schimbări apărute în ţară de vreun decenu şi jumătate. Era destul de greu pentru Omu să facă rost zilnic de mâncare pentru Atunci. Ar fi fost uşor dacă ar fi procedat ca alţii, adică să caute prin gunoaie. Dar ar fi fost o impietate pentru el să-l hrănească pe Atunci în acest fel. Aşa că se strofoca zi de zi să-şi hrănească câinele cum trebuie, renunţa el la hrană pentru acesta. Şi se pare, au spus asta mai mulţi oameni din cartier, unii dintre ei cunoscători ai fenomenului animalier, sălbatic sau domestic, că Atunci ştia exact despre ce era vorba şi îi era recunoscător peste poate prietenului său Omu pentru sacrificiile făcute. Ca şi, de altfel, pentru faptul că dormea în Trabant împreună cu Omu, pe un pat improvizat pe nişte lăzi de lemn, din acelea de cincizeci de kile, în care se puneau cartofii pe vremuri, înainte ca leguma săracului să fie pusă în saci de nailon, cu stinghii relativ elastice şi uşor de înlocuit dacă se rupeau, Omu veşnic înveşmântat într-un palton negru cu guler de blană şi încălţat, vară, iarnă cu aceeaşi bocanci militari, acoperindu-se amândoi cu o plapumă albastru deschis umplută cu pene de gâscă, primită cadou de la Victoriţa, o femeie mai miloasă din cartier, care şi ea o facuse rost de la cineva care, vezi, nu mai suporta vechile obiceiuri româneşti de acoperemânt de noapte şi trecuse la dune moderne de plastic, înghesuindu-se unul în altul ca să se încălzească în friguroasele şi lungile nopţi care, mai bine de jumătate de an, se aştern peste meleagurile natale.

3.

La Boboci la o undă şi la un corpuscul
de tărie sau de bere.

În acea zi, contrar obiceiului, Omu nu a ieşit decât pe la cinci.
Încă din seara precedentă îl luase cu junghiuri pe la spate şi pe la oasele şi muşchii gambelor. E adevărat, fusese o iarnă grea, dintre cele mai grele cunoscute în ultimele decenii, o lună şi jumătate o ţinuse tot la minus zece şi cinşpe grade. Atunci fusese boier, îi crescuse o blănoacă de două palme, ca niciodată până atunci, astfel că Omu îşi dăduse seama încă de prin decembrie că-i aşteaptă o iarnă ca-n poveşti. Săracul câine, i-ar fi dat lui Omu, dacă s-ar fi putut, o parte bună din blana lui, ca să nu sufere de frig. Cu foamea te descurci, dacă n-ai ce băga în gură, mai zicea altădată Omu, bei, alcool dacă apuci şi se-ndură cineva să dea de băut, apă de la robinet, dacă n-ai altceva. Cu setea e problemă întotdeauna, nu cu hrana. Şi cu frigul de asemenea, degeaba faci focuri peste focuri, fraţilor, că adormi la căldură şi te trezeşti în ger, cu oasele bocnă, mai spunea Omu, noroc cu dulăul ăsta că mă mai încălzeşte, că altfel eram dus de mult pe cealaltă lume. În Tibet, completau Haiceau sau Stelică sau altul dintre fârtaţii adunaţi la Boboci la o undă şi la un corpuscul de tărie sau de bere. În Tibet, fraţilor, în Tibet, răspundea Omu cu gândul deja acolo, cu capul acoperit de o căciulă din blană de iac, stană în bătaia viforului himalaian.
N-a ieşit decât pe la cinci pentru că nu se putuse pur şi simplu ridica de pe lăzile de cartofi în rol de pat familial din Trabantul tras pe-o rână lângă calea ferată. Junghiurile deveniseră, oricum, în ultimul timp, odată cu venirea primăverii şi apoi a începutului de vară, tot mai greu de suportat. Dimineţile şi amiezile erau un chin, iar Omu aştepta mereu mai febril să treacă personalul de ora unu, ştiind că la vremea asta durerile îl mai lasă şi se putea urni afară şi apoi în cartier, la micile sale activităţi, în primul rând la aducerea de hrană pentru Atunci, ca şi la întâlnirile zilnice de la Boboci. Avea oarecum linişte până seara târziu, cam până pe la zece, ora la care se întorcea săgeata albastră care dimineaţa devreme ieşea din oraş către vest. Noaptea îi mai ogoia durerile Atunci, dar dimineaţa o lua de la capăt cu chinurile, chiar dacă câinele, în ultima vreme, stătea cu el în pat şi peste zi, simţind el că nu era în regulă cu omul lui.

4.

Câinele ăla care ţinea la Omu
ca la un frate de suferinţă.

Însă în acel an, cu două luni înainte, de Paşte adică, s-a întâmplat nenorocirea cea mare. Atunci, Omu l-a dat pe Atunci. Un gest care a părut la momentul respectiv de neînţeles, ba chiar cinic, din partea lui Omu, cum domne, să-şi vândă câinele ăla pe care se părea că îl iubeşte atât de mult, ziceau toţi oamenii din cartier, cum domne, câinele ăla care ţinea la Omu ca la un frate de suferinţă, cum se poate aşa ceva, ce s-a întâmplat cu omul ăsta, s-a prostit la cap?
Omu însă nu se prostise deloc la cap.
Ba chiar fusese foarte bine intenţionat. Pe Atunci îl luă cu binişorul, îi explică timp de mai multe zile cum stă treaba cu viaţa lor împreună şi cu faptul că el, Omu, nu mai are mult. Cu chiu cu vai, după lungi şi întortocheate explicaţii, Omu l-a făcut pe Atunci să priceapă că nu-i altă soluţie, dată fiind situaţia sa medicală, adică faptul clar ca lumina zilei că el nu-l mai poate îngriji cumsecade, decât de a-l da altcuiva, unui om de suflet care să aibă grijă de câine ca de propriul copil. Că, vorba ceea, spre deosebire de oameni, animalele de casă cum sunt câinii şi pisicile, rămân veşnic copii. Omu gândise mai de multă vreme la chestiune şi, chit că i se rupea sufletul, găsise un stăpân pentru Atunci, un om de treabă dintr-un alt cartier al oraşului, cu casă şi grădină, iubitor de animale, şi care, fără discuţie, putea să aibă grijă de câine mult mai bine decât o putea face el. Şi atunci, asta fiind marea lui problemă şi cuvintele pe care şi-i le repeta zi de zi, ce se va întâmpla cu Atunci, atunci când n-o să mai fiu?
Aşa că, în acel an de Paşte, Omu l-a dat pe Atunci, zicând tuturor că de fapt l-a vândut ca să dea de băut la ortaci. Într-adevăr, noul stăpân al câinelui îi dăduse nişte bani, nu ca plată, dar astfel ca de sărbători Omu să-i întreţină pe fârtaţii lui de la Boboci cu o tărie-două şi ceva bere la halbă. Despărţirea de Atunci fusese foarte grea, Omu nemaidându-se dus din curtea omului care luase câinele. Atunci căzuse într-o neagră melancolie, ochii negri ascunşi sub blană îi sclipeau de vinişoare roşii, iar dacă ar fi avut lacrimi, acestea ar fi curs gârlă. Într-un sârşit, Omu a plecat din curte şi s-a îndepărtat spre oraş, de-a lungul străzii aceleia de la marginea localităţii lor natale. Atunci rămăsese în poartă, privind cu neţărmurită tristeţe, dar şi cu înţelegere, în urma omului care îi fusese frate atâţia ani, acolo în cealaltă parte a oraşului, într-un nenorocit de Trabant de lângă linia ferată. Dar ce ani fericiţi totuşi, părea a spune Atunci, ce ani buni alături de un om bun şi loial, câine adevărat.
Fuseseră două luni de chin şi mai mare. Pe de o parte, durerile de oase şi de muşchi care păreau a nu se mai opri, chiar şi în orele după-amiezii, altădată cât de cât bunicele, pe de altă parte dorul de câinele lui, ca şi neliniştea care punea stăpânire pe Omu la gândul că Atunci ar putea avea probleme, deşi toate simţurile îi spuneau că, fără doar şi poate, câinele e deştept şi învăţat cu greul, că face faţă oriunde. Dar şi gândul că noul stăpân ar putea sa-şi arate şi altă faţă decât aceea văzută până atunci, că oamenii aşa sunt, filosofa Omu mereu, cu voce tare, în faţa fraţilor săi din agora zilnică de la Boboci, schimbători, imprevizibili, departe de tăria de caracter a animalelor celor dragi. Cam cu asta îşi ducea Omu grijile de două luni de când se despărţise de Atunci, încât prietenii de pahar de la Boboci au început chiar să-l înfiereze, prin vocea mai – marelui Stelică, bă Omu, acum în loc să ne spui tu şi să ne povesteşti aşa cum ne zici tu pe aia dreapta de ani de zile, acum numai şi numai de câinele ăla lăţos ne mai baţi la cap, lasă-l domne în plata lui, că acolo unde-i el e bine, are curte, păzeşte, are de mâncare în fiecare zi, ce te tot strofoci cu chestia asta, nu mai rămâne decât să ne toci la cap că l-ai vândut ca să ne dai nouă de băut, şi să ştii că noi toţi suntem de aceeaşi părere, bă Omu, şi eu, şi Haiceau, şi nevastă-mea Gripa, şi Lozu, chiar şi Vasile bă Omu, chiar şi el, că deşi tu l-ai poreclit AllyMcBeal, nu-i supărat pe tine, să ştii, ba chiar îi place dobitocului, are impresia că-i vorba de vreun fotbalist englez, că ăsta te apără întotdeauna frate, dar acum e şi el de aceeaşi părere cu noi.

5.

Omu a avut impresia
că a trecut foarte mult timp.

Venirea verii era altădată cel mai bun motiv de sărbătoare pentru Omu şi pentru Atunci. De data asta, iunie a venit cu durere în oase şi cu suferinţă în suflet. În acea zi, se făcuse târziu de tot, cinci după-masă adică, iar Omu abia ajunsese, mai mult târşâindu-şi picioarele, pe lângă blocurile de locuinţă de la marginea cartierului. Avea drumul lui în fiecare zi, intra pe aleea de lângă magazinul de materiale de construcţii, apoi trecea strada principală din cartier şi intra între blocurile vechi spre părculeţ, după care ieşea pe lângă ruinele vechii centrale termice către strada cotită care îl ducea exact în poartă la nea Ion, adică la gura crâşmei de cartier fără nume şi poreclită la Boboci, înainte vreme, imediat după revoluţie, De Fonseca, după numele unei firme italieneşti de pionierat pe tărâmurile româneşti abia ieşite din aşa zisa negură a comunismului.
Încet şi cu grijă, Omu ajunse, după minute bune de târât, în părculeţul dintre blocurile vechi ale cartierului, un fost loc de joacă pentru copii, altădată cu leagăne pe lanţuri, hucine, scări de căţărat, bări de ridicat în muşchi şi chiar un micuţ tobogan de tablă, în care, de-a lungul anilor, nici un copil de cartier n-a scăpat nejulit sau netăiat la picioare sau la coate din pricina niturilor desfăcute şi a marginilor tăioase de la încheieturi ale tablei jgheabului care închipuia acel mijloc ludic de absolută noutate la noi, în acele vremi de mult trecute. Cu timpul, amenajările acelea au dispărut una după alta, fie că s-au stricat de atâta zbenguială copilărească, ele nemaifiind reparate de intreprinderea comunală care le avea pe gestiune, fie că au fost furate bucată cu bucată, mai ales după revoluţie, fierul acela greu şi vopsit în verde lucios reprezentând o tentaţie imensă pentru haitele de adunători de astfel de materiale. Nu mai rămăsese decât gărduleţul parcului, adică un fel de înprejmuire, nu mai înaltă de jumătate de metru, din ţeavă de un ţol, prinsă într-un strat de ciment de o jumătate de metru băgat în pământ. Lucru temeinic, vechi, astfel că, oricât ar fi încercat cineva să-l smulgă, cu greu ar fi reuşit, iar ca să-l taie cu bomfaierul, aşa cum s-a procedat cu alte lucruri din parc, nu merita, că ţeava aia destul de subţire nu valora mare lucru. Gărduleţul acela era însă foarte bun acolo, pe el aşezându-se câteodată copiii grămadă, înghesuindu-se unul în altul, sau folosindu-l ca fileu de tenis cu piciorul, în strigătele de făcut linişte ale mai multor locatari din preajmă.
Ajuns în părculeţ, Omu se aşeză pe stinghia îngustă a îngrăditurii de fier, undeva mai la umbră, sub ramurile unui corcoduş, crescut acolo la o margine într-o stufoşenie de nedescris. Încercă să-şi odihnească picioarele, aşa că le întinse de câteva ori şi le retrase pe măsură, în trosnete de lemn vechi şi noduros. Era o zi foarte caldă de iunie, cu un soare atâta de strălucitor şi un cer atâta de senin, încât era clar că vara îşi intrase pe de-a întregul în drepturi. Părculeţul era pustiu la acea oră, copiii nemaiavând mare lucru de făcut în acel loc fără mijloace de joacă, iar pentru băieţii şi fetele de cartier, care se adunau acolo seară de seară la o poveste, o ţigară poştită şi bere la pet mutată din gură în gură, nu sunase încă ora adunării, la aceasta vreme a anului ea fiind mult încolo spre lăsarea întunericului. Chinuit de dureri şi schimonosit de poziţia cu totul neconfortabilă pe acea stinghie îngustă de fier, Omu se lăsă uşor într-o parte, în iarbă, poate-poate s-o mai linişti cumva pe acea moale şi proaspătă cuvertură. Se întinse cât era de lung, şi Omu era îndestul de lung ca să fie unul dintre cel mai înalţi oameni din cartier, înfofolit în nelipsitul său palton, cu căciula de blană pe cap, sucită într-o parte de lăsarea la rasul solului, şi-şi scoase din picioare bocancii cât toate zilele, după care îşi puse o mână sub cap şi încercă să se liniştească închizând ochii şi evitând pe cât se putea să fie abstras de punctişoarele roşii care-i jucau tontoroiul în întunericul din faţa ochilor. O durere mare îl cuprinse dintr-o dată la piept, dar care dispăru apoi pe dată, ca şi cum nici n-ar fi existat. Un fulger în piept, în plină vară, după care, sfârşit, Omu aţipi acolo sub corcoduş, în iarba multvisată o iarnă întreagă.
Când s-a trezit, tresărind din tot trupul, Omu a avut impresia că a trecut foarte mult timp.
Soarele nu se vedea şi nu se simţea, era cumva o anumită răcoare, ca după o ploaie sănătoasă de vară, când încă norii n-au dispărut de pe cer, iar în jur, acolo în părculeţ, în adânciturile formate an după an în pământul bătătorit, apăruseră vreo câteva băltoace. Iarba era şi ea udă binişor, semn că într-adevăr o ploaie se abătuse din senin şi turnase apă cu găleata peste oraş. Atunci Omu se ridică în capul oaselor şi privi mai atent în jur. Părculeţul era tot pustiu, dar golit parcă doar pentru o scurtă vreme de sumedenia de copii care îi dăduseră viaţă cu puţin timp în urmă, alungaţi pe la casele lor de ploaia neaşteptată. Simţea asta pentru că, de necrezut, părculeţul arăta ca odată, cu leagăne şi hucine, cu scăriţele binecunoscute şi cu toboganul ăla de tablă argintie, pe care Omu şi-i le amintea foarte bine, ca şi când ar fi privit o fotografie. Omu îşi frecă de mai multe ori obrajii, de sus în jos şi invers, îşi scoase căciula de pe cap şi o scutură de câteva ori peste iarbă, după care şi-o puse la loc pe cap, îşi încălţă bocancii, apoi se ridică în picioare şi se scutură pe pantaloni şi pe palton de apa care le îmbibase şi care-i pătruse până la cămaşă şi la izmene. După câteva clipe de scuturat, Omu privi cu aceeaşi uluială cum începură să apară înapoi în părculeţ copiii. Ieşeau cu repeziciune din scările blocurilor dimprejur, mulţi, tot mai mulţi, unii cu mingi sau cu palete rudimentare în mâini, alţii rostogolind cercuri subţiri de lemn, colorate în roşu sau în portocaliu sau în albastru. Se adunau grămadă cu ţipete şi gesturi energice, să reia jocul de unde îl lăsaseră. Cei mai mici erau aduşi în părculeţ de părinţii, târăş-grăpiş afară din blocuri sau căţăraţi pe umerii celor mari, chiar şi copilaşi de doi-trei anişori fiind puşi de ai lor, mamă sau tată, bunici sau fraţi mai mari, în leagănele atârnate pe lanţuri, sus pe scăriţe sau pe scaunul îngust al hucinelor. Copiii aceia, dar mai ales părinţii cu mogâldeţele după ei, trecând pe lângă Omu, îl priveau pe acesta cu mirare, ca şi când ar fi văzut pentru prima oară un astfel de om. Iar la un moment dat, unul dintre acei oameni mari, un tată ce-şi purta către un leagăn, rămas ca prin minune încă liber, o fetiţă de vreo patru ani, chiar îl luă pe Omu la întrebări, că cine e, ce caută acolo în parcul de joacă al copiilor, în cartierul lor de vază, şi să facă bine să plece de acolo că se sperie ăia mici.
Nemaiînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, Omu îşi luă tălpăşiţa de-acolo spre aleea binecunoscută, din traseul său zilnic, care îl scotea în strada dintre blocuri şi case pe care se găsea crâşma de la Boboci. Ieşi din părculeţ la repezeală, dându-şi seama într-o străfulgerare că nu-l mai doare nimic. Absolut nimic. Ieşind din părculeţ către centrala termică părăsită şi în ruine, nimeri în plin soare şi în plină caniculă de după-amiază. Soarele strălucea pe cer, încă foarte sus, iar rotocoale de praf de zbenguiau în aer şi făceau să tremure nuanţele infinite de verde ale ierbii şi arborilor. După câţiva paşi pe aleea de dincolo de parc, dădu nas în nas cu nea Traian, om vechi al cartierului, locatar al blocului de alături de părculeţ, fostul său vecin de scară, care de la distanţă încă lua pe fitecine în răspăr, de bunăcuviinţă de altfel, nu de răutate, adică îi şi zise, măi Omule, ce mai faci măi, nu te-am mai văzut de câteva zile, cum o mai duci măi acolo la Trabant, măi Omule, cam târziu spre crâşmă, ai dormit de-amiază, te pomeneşti. Omu rămase oarecum stană, dar nu într-atât încât să nu-i dea bineţe omului şi să-i zică, nea Traiane, ce ploaie a dat, nea Traiane, ai văzut, aşa din senin, ce mai ploaie, de mi-a luat toată durerea din oase, parcă cu mâna, oare ce-o fi asta? Nea Traian îl privi atunci cu mirare, de parcă ar fi văzut o stafie, nu un om, răspunzându-i că, măi dragă Omule, tu încă nici n-ai ajuns la crâşmă şi eşti deja gata beat, unde-ai văzut tu ploaie, apă, care va sa zică, măi Omu, că n-a mai plouat de două săptămâni bune.
Omu n-a mai aşteptat nici o clipă şi, neîncrezător în spusele fostului său vecin, zbughind-o pe strada pustie către Boboci, uriaş în paltonul său negru şi cu căciula rusească pe cap, începu să pipăie, din goană, iarba şi frunzele arbuştilor de pe margini, cu aceeaşi mirare şi în aceeaşi stare de surescitare, ba chiar înspăimântat de faptul că era totul uscat, mai mult, că izbind iarba cu talpa bocancului se ridicau în aer rotocoale de praf vechi, că pe frunzele tinere se putea vedea şi simţi un strat foarte fin de praf alburiu. Şi abea dacă mai auzi glasul lui nea Traian rămas undeva în urmă între tufele mari de ploaie de aur şi de lămâiţă, cum îl dojenea părinteşte că, măi Omule, stai să-ţi povestesc de fiică-ta, c-a fost pe-acasă săptămâna trecută, cu un băiat după ea, stai frate, să-ţi spun ce şi cum. Altădată Omu ar fi alergat mort-copt să afle de la fostul său vecin câte ceva de fata lui, studentă la Bucureşti în ultimul an de facultate, atunci când venea acasă la mă-sa şi tatăl vitreg, în apartamentul din blocul de-alături de părculeţ.
Dar Omu era deja departe, şi nicio veste, chiar şi despre copilul lui, n-ar mai fi putut să-l aprească din goana către Boboci. Deşi la un moment dat avusese tentaţia să se întoarcă în parc, să mai vadă odată cu ochii lui băltoacele şi copiii întorşi la joacă, leagănele şi scăriţele încărcate de ei, puştanii croindu-şi corăbioare din hârtie şi suflând în pânze să le împingă câţiva centimetri pe luciul efemer de apă. Nu s-a întors, gândindu-se că e incredibil că a scăpat de durerile de oase, dacă mă apucă iar, aşa era iarăşi uşor la trup şi zbura la joasă înălţime ca o mare pasăre neagră spre localul de cartier.

6.

Poate că era iarăşi prin Tibet.

Omu a ajuns la Boboci pe la cinci şi jumătate, aflase el imediat ce a intrat pe poarta grădinii cu ciment pe jos şi mobilată cu mese şi scaune de fier vopsite cu alb şi cu verde, aşezate sub umbra de verdeaţă a viţei de vie, care acoperea peste tot partea de local în aer liber. Stelică avea ceas şi îi strigă imediat că, bă Omu, dă-o dracu, e cinci jumate, bă, şi abia acum apari, iar ai stat şi-ai plâns după Atunci. Omu se opri în poartă ca fulgerat, e cinci jumate, auzi, cum dracu, la cinci am plecat de-acasă, cum dracu, ce-o fi domne cu toată povestea cu somnul şi cu parcul şi cu copiii, băi fraţilor, le strigă ortacilor aşezaţi care-cum pe la mesele din curtea Bobocilor, azi a plouat sau nu, că fiţi atenţi, am paltonul ud şi căciula udă, să fiu, am adormit afară în iarbă şi m-a udat ploaia.
Atunci au început să râdă cu toţii, auzi frate, că l-a plouat în gât pe Omu, bă frate, aşa-i dacă n-ai cap, sau poate te-ai pişat pe tine, mai bine hai şi şezi, uite-aici e loc liber, lângă slăbănogul tău de AllyMcBeal, hai că-l trimitem pe Haiceau să-ţi aducă una mică să te întremezi, poate că nu mai scapi pe tine, că, atâta cât o ai de mare, şi cantitatea trebe să fie pe măsură, de-aia eşti ud ca Atunci când alerga ca nebunul prin ploaie şi lătra la tren.
Omu s-a aşezat cuminte la masă, exact acolo unde îi indicaseră băieţii, adică lângă Vasilică, zis şi AllyMcBeal, iar Haiceau, voluntar de profesie, se şi aruncă înăuntru în local să-l roage pe nea Ion să-l cinstească pe Omu cu o rachie, că are nevoie, face pe el, e ud tot, a intrat în anul morţii, nea Ioane, despărţirea de Atunci l-a dat gata, omul cel mai scump din cartier şi cu cea mai mare sculă din împrejurimi, uite ce-a ajuns.
Exact atunci am intrat şi eu la Boboci. Nu intru acolo prea des, că-mi trebuie bani serioşi, nu c-ar fi scump, e cea mai ieftină crâşmă din oraş, dar nu se face să intru şi să nu le dau de băut la băieţi, iar dacă-l cinstesc pe Omu sau pe Stelică, sare şi Gripa imediat cu gura, că ea ce cusur are, hai dom profesor, dă-o-ncolo, eşti boier nene, dă la toţi că se notează şi te duci direct în rai, o să te trezeşti acolo numai dumneata şi Sf. Petru, că numai dumneata dom profesor ne mai dai de băut şi ne dai senzaţia că nu pe degeaba, e adevărat, cine mai mînâncă aşa ca dumneata tocană de urzici o lună încheiată pe an, şi numai vârfuri vineţii şi fragede, ce ştie lumea de azi ce-i bun.
Ca de obicei le-am dat de băut la toţi, mai ales că unii erau deja cam făcuţi şi cu chef de vorbă. A băut şi Omu, prima rachie adusă de Haiceau şi după aia încă vreo două beri la halbă. Vorbeau toţi odată şi strigau în gura mare, se hlizeau şi făceau giumbuşlucuri, au făcut, spre disperarea mea că îşi fac şi mai mare chef de băut, şi concurs de flotări.
În tot acel timp, Omu a stat tăcut acolo pe locul lui, încotoşmănat în paltonul lui negru şi cu căciula pe cap. Contrar obiceiului, el fiind de cele mai multe ori în centrul atenţiei, cu poveştile şi vorbele sale întoarse pe dos, părea că se află undeva în altă parte, era cu gândul dus pe alte plaiuri. Dar nici acest lucru n-a părut ciudat celor din jur şi, mărturisesc, nici mie, poate că era iarăşi prin Tibet, la poalele unui vârf de piatră seacă, în bătaia vântului tăios. Sau poate se ruga în gând pentru Atunci, poate-i transmitea acestuia, acolo la celălat capăt al oraşului, sfaturile şi îndemnurile sale de bine, odată chiar povestise ortacilor că el crede în telepatie, dar nu între om şi om, ci între om şi animal, mai ale câine. Sau dacă nu câine, măcar lup. Însă ne-am privit ochi în ochi de câteva ori. Mi-a zâmbit, ba chiar o dată a şi dat din cap afirmativ, abea perceptibil pentru cei neatenţi din jur.

7.

Cât de complicată devine viaţa
atunci când moare un om.

Omu a murit către opt seara, în scaunul în care stătea aşezat în curte la Boboci.
Eu plecasem deja cam de vreo jumătate de oră, am vrut să prind deschis la aprozarul din cartier, că de aia ieşisem, după ceva legume de-o ciorbă. A murit cu zâmbetul pe buze, iar ortacii lui nu şi-au dat seama că a murit minute bune, Omu fiind foarte tăcut în aceea zi. La început au crezut că a adormit, toropit de căldura şi lumina roşie a soarelui care apunea uriaş la orizont, în dreptul turnului bisericii vechi de la marginea oraşului, şi de cantitatea de alcool, destul de consistentă, pe care-o îngurgitase.
Prima reacţie a băieţilor, când au văzut că Omu nu mişcă, nu respiră şi nu vorbeşte, a fost de neîncredere, bă ăsta poate că ne-o face, că ştie tot felul de tertipuri, chestii din ălea cu călugări tibetani, cred că se face, bă. Dar s-au prins apoi că nu-i de glumă. Au încercat să-l mişte cumva, să-l gâdile, să-l tragă de barbă, până când trupul omului se aplecă într-o parte ca un proiectil mare şi neagru, iar apoi se prăbuşi sub masa de tablă, care se zgudui ca la cutremur iar halbele şi paharele de pe ea se răsturnară şi se sparseră cu mare zgomot pe ciment.
Atunci a ieşit nea Ion să vadă ce se întâmplă, a crezut probabil că băieţii s-au îmbătat atâta de tare încât se iau la trântă sau chiar la bătaie, poate că Haiceau s-a dat iar la Gripa, că i-o mai trăsese ăleia şi altădată, sau poate că Stelică, aşa ca să facă pe cocoşul, s-a apucat iar de unul sau de altul, sau poate chiar o bate pe nevastă-sa, aşa ca să-i fie învăţătură de minte, că el e bărbat în casă. Nea Ion şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Băi, futui, a murit la mine în crâşmă, acuma băi băieţi trebuie să chemăm salvarea, să vedem ce şi cum, că ăia ştiu cum se procedează. Stăteau cu toţii stane, le trecuse beţia de tot şi au început să plângă. Plângeau încă atunci când a venit salvarea, după ce nea Ion sunase la 112, spunându-le ălora că e un om la el în crâşmă care e foarte bolnav şi aproape nu mai mişcă. Când a venit salvarea, i s-a spus asistentului că mortul n-are pe nimeni, că e om al străzii, ceea ce se şi vedea cu ochiul liber, iar crâşmarul a insistat că trebuie dus de-acolo, eventual la spital, sau altundeva, că statul e răspunzător acum de soarta omului, că dacă până atunci statul n-a avut grijă de el, acum că e mort trebuie făcut ceva cu el. Asistentul de pe salvare a întocmit rapid un certificat constatator al decesului, în care a scris că mortul s-a numit Omu, pentru că nimeni dintre cei din jur nu-şi mai amintea care a fost numele adevărat al acestuia, iar Omu nu mai avea acte de mult, şi i-a sfătuit să-l ducă pe mort acasă, sau dacă n-are aşa ceva, să-l transporte la vreo firmă de pompe funebre, de unde să fie apoi dus la groapă, nu înainte însă de a se merge la primărie pentru a se obţine un certificat de înmormântare. La toate acestea, ortacii lui Omu şi nea Ion au rămas înmărmuriţi, unii, cei care mai avuseseră decese în familie, amintindu-şi, ceilalţi, care nu se mai întâlniseră cu astfel de lucruri, dându-şi seama pe moment, cât de complicată devine viaţa atunci când moare un om.

8.

La Trabant, că acolo a fost casa lui.

Asistentul a plecat de la Boboci lăsându-le pe masa la care stătuse Omu hârtia în care scria că acesta e mort.
S-au apucat şi şi-au ridicat prietenul înapoi pe scaun şi i-au pus căciula la loc pe cap, adunând-o de pe jos dintre chiştoace şi cioburi de halbe şi pahare, înjurându-l în gura mare pe nea Ion care le spusese, băi, fraţilor, eu zic să-l duceţi acasă la fosta nevastă, că aia poate că mai ştie cum l-a chemat şi poate că-i face hârtie la primărie şi-l îngroapă ea, că asta-i la noi la români, băi fraţilor, nevasta, chit că mai e cu tine, chit că nu, trebuie să-şi îngroape omul. De fapt, şi-au dat seama ortacii lui Omu, nea Ion vroia să scape cât mai repede de mort, nu i-a căzut bine deloc că Omu a murit la el în local, chiar dacă a murit afară, în curte, nu înăuntru, în localul propriu-zis. I-au îmbumbat paltonul, i-au aşezat mai bine căciula pe cap şi au încercat să-l ridice pe mort şi apoi să-l scoată afară din curte, bă, îl ducem la Trabant, că acolo a fost casa lui de ani de zile, şi vocea lui Stelică a sunat grav în liniştea serii de iunie şi-n lumina ca sângele care acoperea orizontul, ce să caute la curva aia de la bloc, păi ce crezi, nea Ioane, că aia ne primeşte cu Omu mort după noi, aia cu procurorul ei sună la poliţie şi ne leagă, eşti nebun, mai bine zi mersi domne că a murit cu ochii închişi, a ştiut el ce-a ştiut, că altfel trebuia să-i închidem noi, şi nu ne-ar fi fost totuna.
Dacă pe moment beţia le trecuse, alcoolul îşi făcea însă treaba mai departe. Şi treji să fi fost, şi ar fi fost greu peste măsură să-l care pe Omu atâta drum până la marginea cartierului. L-au apucat cu toţii, care cum, de mâini, de picioare, de cap, de palton, înghesuiţi unul în altul, aplecaţi de şale, încercând să-l scoată din curte pe mort şi să ia calea spre linia ferată. Omu fusese un om înalt, dar slab, mai ales în ultimii lui ani, când hrana devenise pentru el un lucru de nebăgat în seamă. Dar băieţilor li s-a părut că acesta e atâta de greu încât le va fi imposibil să-l care tot drumul până la Trabant, nu-i nimic, fraţilor, şi vocea lui Stelică se auzi în mijlocul străzii, în întunericul care se lăsase deja peste cartierul natal, întărită de sprijinul vocal al Gripei, aflată lângă umărul lui şi ţinându-i capul cât mai sus lui Omu, mai lăsăm jos, ne mai odihnim, trebuie să-l ducem acasă la el, asta-i datoria noastră de onoare pe ziua de azi, iar după aia trebuie să facem priveghi, cu tot ce trebuie, bă Haiceau, întorce-te repede la nea Ion, să nu închidă, să ne dea pe datorie de băut, ia vreo câteva sticle de tărie, nu putem să-l priveghem pe Omu fără băutură, stăm acolo la Trabant toată noaptea.

9.

S-a dus săracul Omu,
ce să-i faci, n-ai ce-i face.

Aproape ajunseseră cu Omu în părculeţ când le-am ieşit înainte. Am mai zăbovit şi eu prin cartier, cu unul, cu altul, în poveşti, după ce m-am aprovizionat cu legume şi zarzavaturi. Mă îndreptam cu grăbire spre casă şi ieşisem din parc pe aleea dintre blocurile vechi ale cartierului, când am dat nas în nas cu gaşca de la Boboci. Mi-am dat seama imediat că Omu a murit, pentru că era întins pe jos, undeva în iarbă şi în buruieni la marginea aleii. Omu n-a fost dus acasă niciodată pe sus, chiar dacă era băut mangă. Măcar atât, dacă tot sunt beţivan clasa întâi, spunea el câteodată, să ajung acasă pe picioarele mele. Când n-o să mai ajung în felul ăsta, atunci înseamnă că-s mort. Şi iată că era chiar aşa cum prevăzuse, pe ultimul lui drum de la crâşmă spre casă. L-am lăsat jos, dom profesor, că-i greu de nu mai putem, şi-am băut şi noi pe rupte azi, ce să facem, am fi băut şi mai dihai dacă am fi ştiut ce se va întâmpla, se auzi din întuneric vocea lui Stelică, printre câteva fumuri repezi din ţigară. Stăm şi hodinim şi pipăm, că nu mai putem, şi mai e încă drum până la Trabant, se mai auzi încă o dată vocea lui Stelică, acompaniată de vocile guturale ale celorlalţi, dintre care se distingea, în tăcerea nopţii şi în lumina puţină a lămpii chioare de lângă fosta centrală termică a cartierului, vocea ascuţită şi gâfâită a Gripei. S-a dus săracul Omu, ce să-i faci, n-ai ce-i face, aşa ne ducem toţi, dom profesor, nu scapă nimeni, măcar Omu n-a dus-o chiar rău în ultimii ani, a avut linişte şi chiar mulţumire sufletească, l-a avut pe Atunci, iar acum uite că are cine să-l ducă acasă şi să-l privegheze. Numai cu îngropatul nu ştim încă ce să facem, s-a auzit iarăşi vocea lui Stelică, pentru chestia asta trebuie acte şi bani, Omu n-are nici de unele, nici de altele, iar noi nici atâta, poate că facem cumva şi rezolvăm, dom profesor, cu dumneata, cu oamenii din cartier, poate facem şi pomană la nea Ion în curte. Le-am răspuns că o să discutăm asta mai târziu, că este timp destul, dar numai după ce-o să-mi povestească ce s-a întâmplat cu Omu, abia ce ne-am despărţit la Boboci şi Omu e mort şi dus acasă la Trabant. Le-am mai spus că până ajung ei acasă la Omu, eu dau fuga până acasă ca să las plasa de cumpărături şi sa aduc nişte lumânări, că dacă tot a murit fără lumânare la cap, aşa cum îmi imaginam că s-a întâmplat, măcar priveghiul să-l întocmim cumsecade.
L-au ridicat pe Omu şi au plecat încet şi cu mare grijă, iar când aproape au ajuns să dispară după colţul de verdeaţă sălbatică de la intrarea în părculeţ, am auzit vocea groasă a lui Vasilică strigându-mi că, dom profesor, adu şi de băut, că ştim că ai destul în pivniţă, că nea Ion nu ne-a dat pe datorie decât două jumătăţi de rachiu.

10.

Un urlet a sfâşiat atunci
tăcerea nopţii luminate ca ziua.

Am răms o clipă locului privind în urma găştii de la Boboci dispărând în părculeţ. Am luat-o după ei încet şi pentru câteva clipe mi-au apărut din nou în raza privirii, o îngrămădire de umbre vociferând, dispărând apoi iarăşi între gardurile vii din cealaltă parte a parcului. Am tăiat parcul prin mijloc şi m-am aşezat pe stinghia îngustă de fier a vechii îngrădituri. Mi-am aprins o ţigare şi am tras câteva fumuri cu sete, unul după altul. Am ridicat ochii spre cer, mirat că se făcuse lumină în jur ca ziua. O jumătate de lună uriaşă şi portocalie se afla deasupra blocului din faţă, printre vechile antene de televiziune, rămase acolo pe acoperiş ca nişte ramuri uscate de copac. În câteva minute, până am terminat ţigara, întregul astru străluci pe bolta senină, albită de stelele lui iunie. Am dat drumul ţigării şi am călcat-o cu talpa pantofului. Mi-am dat seama într-o străfulgerare că o aruncasem într-o mică băltoacă, iar eu însumi stăteam cu pantofii în acea băltoacă, astfel încât eram ud până la glazne. Am privit în jur cu mirare şi am observat că erau mai multe bălţi de acest fel, ici şi acolo în părculeţ. Mi-am amintit cu stupoare ce spusese Omu atunci când a ajuns, către seară, la Boboci, despre ploaia care-i luase durerile de oase cu mâna parcă. M-am ridicat, am luat sacoşa cu legume din iarba udă de lângă îngrăditură şi am luat-o spre casă. Dintr-o dată, ca un fulger alb, un câine ţâşni dinspre aleea din faţă. M-am uitat cu atenţie, era un ciobănesc lăţos care se opri brusc în faţa mea. Un urlet a sfâşiat atunci tăcerea nopţii luminate ca ziua. Apoi câinele ţâşni iar într-o goană nebună spre ieşirea din parc. L-am privit dispărând în verdeaţa întunecată de la marginea de vest a părculeţului şi apoi am plecat spre casă să aduc lumânări, mâncare şi băutură.