IULIE

6 iulie 2009 - a citit:
Andra Chelcea (poezie)

IUNIE

1 iunie 2009 - au citit:
Andrei Ileni (poezie)
Marinela Porumb (proză)


Marinela Porumb

Dincolo de iubire
(fragment de roman)

XXXV

Se aplecă deasupra patului şi privi cu atenţie chipul liniştit al Claudiei. Se prefăcea că doarme în aşteptarea sărutului de ,,noapte bună”. De îndată ce Ştefania i-ar fi atins cu buzele fruntea ar fi sărit să o cuprindă cu braţele ca o caracatiţă, să o ia prizonieră şi să nu o elibereze până nu i-ar fi smuls promisiunea unei poveşti.
- Sunt obosită şi mă dor ochii draga mea, astăzi nu îţi citesc nici un basm!
- Dar stai lângă mine, cinci minute, cinci minuţele mici! insistă fetiţa hotărâtă să nu cedeze chiar aşa repede. Nici nu vreau basm!
- Nu te cred, vrei tu ceva! îi mângâie părul şi îi cuprinse obrajii în palmele calde. Spune repede ce vrei până nu trec toate minuţelele!
- Vreau să ţin în mână până adorm mărgeaua fermecată a bunei Ana, mărgeaua albastră.
- Bine, se învoi Ştefania, numai de data asta, nici mie cât am fost copil nu mi-a dat-o vreodată.
- Promit că nu o pierd…ştii ce văd eu înăuntrul ei?... o pisicuţă cu fundă albastră…
- Altceva mai vrei? o întrebă Ştefania, văd după cum îţi sclipesc ochişorii că mai ai o dorinţă!
- Vreau o poveste adevărată de când erai tu copil, o poveste cu buna Ana! 
Ştefania se aşeză pe marginea patului învelit în aşternutul roz imprimat cu scene din povestea ,,Albă ca zăpada”, iar fetiţa se retrase cât mai mult să îi facă loc, apoi îşi puse capul în poala ei:
- Mai joacă-te cu degetele în părul meu, o rugă.
Ştefania îi cuprinse şuviţele de păr între degete şi le prefira uşor, în timp ce gândurile i se întorceau undeva departe în trecut.
- Buna Ana era o femeie micuţă, sprintenă şi foarte harnică. Avea ochii albaştri ca două flori de nu-mă-uita, pielea subţire şi transparentă, i se vedeau pe tâmple vinişoarele de sânge ce pulsau, iar în obraji avea doi bujori pe care îi ciupea din când în când pe ascuns ca să fie rumenă şi frumoasă, uite aşa cum te ciupesc eu acum pe tine! Ştefania o ciupi pe Claudia, fetiţa îi întoarse ciupiturile nu numai în obraji, pe toată faţa şi povestea degeneră într-o vânzoleală şi-o îmbrânceală cu hohote de râs nestăvilite. 
- Mami, buna Ana nu avea păr? întrebă fetiţa râzând.
- Avea, cum să nu, avea o coadă frumos împletită cu un şnur, pe care o răsucea în jurul capului şi o prindea în agrafe. Nu-şi lăsa părul descoperit, purta acasă întotdeauna o basma crem cu picăţele maro, pe care o lega uşor sub bărbie, iar când ieşea pe portiţă îşi lua basmaua de mătase cu ciucuri.
- Basmaua roşie? încerca să o deruteze 
- Maro. Era bunică, nu Scufiţa Roşie. Tu porţi băsmăluţă roşie Claudia,…Buna Ana, vara purta pălărie de pai, să-i rămână tenul alb şi curat, să nu o ardă soarele. Se spăla pe faţă şi iarna şi vara fără săpun, numai cu apă rece din fântână…
- Asta cu spălatul cu apă rece nu-mi place…îmi spui povestea despre cuc?
- O ştii, doar ţi-am spus-o de atâtea ori!
- Sunt ,,bosită”, zâmbi Claudia, imitându-se pe ea când era mai mică şi stâlcea cuvântul ,,obosită” şi, nu-mi amintesc.
- Te cred că eşti obosită, doar toată ziua te-ai jucat! Acum închide ochişorii şi încearcă să adormi până termin 
eu povestea:
 ,,Cucul este o pasăre călătoare, care vine la noi în luna aprilie din Africa, unde stă toată iarna. Bărbatul cuc ajunge cu mult înaintea femeii cuc, pentru că el zboară mai repede şi la dus şi la întors, nu o aşteaptă niciodată. Are culoarea gri, aripi ascuţite, coada lungă, îi place foarte mult să se legene pe crenguţele mai subţiri ale copacilor şi să cânte:..
- Cu-cu, cu-cu! îşi ţuguie buzele Claudia.
Iar femeia cuc îi răspunde:
- Glu-glu, glu-glu! completă fetiţa.
Aproape de casa bunei Ana era o pădure mare, de foioase, mai ales stejari bătrâni creşteau acolo şi se ştie că şi cucii preferă să trăiască în păduri, unde sunt multe cuiburi de păsărele. Ei nu îşi fac niciodată cuib, pun câte un ou în cuibul altei păsări de unde fură unul, îl sparge şi îl mănâncă, pentru ca pasărea să nu observe că are un ou în plus. Cum se întâmplă lucrurile astea ţi-am mai povestit, aşa că astăzi vreau să îţi spun altceva ce mi-am amintit. Când eram eu copil, la buna în sat, de Sărbătoarea Învierii lui Iisus nu venea ,,Iepuraşul” cu daruri pentru copii. Darul de Paşti, din partea părinţilor erau hainele noi cu care copii se îmbrăcau în ziua de sărbătoare. Paştele cădea cel mai adesea în luna aprilie sau mai. De când începeau să înflorească viorelele şi toporaşii albaştri prin grădini sau pe marginea pădurii ascultam cu atenţie ciripitul păsărelelor ca să desluşim cântecul cucului. 
- De ce aşteptaţi să cânte cucul? nu-şi stăpâni curiozitatea fetiţa. 
- Era semn că a venit primăvara, că a venit cucul şi îi putem face un cuib ca să ne lase şi nouă ouă în el. Cu o seară înainte de Paşti culegeam într-un coş mulţi mâţişori de nuc, florile acelea lungi cât un deget de om, cu inflorescenţe mici verzui şi le împleteam cu crenguţe uscate. Era destul de greu să facem un astfel de cuib şi ne lua mult timp. Când era gata, îl aşezam lângă pietroiul mare de sub nuc, în grădiniţa de la stradă. Acolo venea dis de dimineaţă cucul şi ne aducea bomboane ouşoare colorate şi ouă vopsite. 
- Ouă roşii?
- Ouă mov, erau la fel cu cele pe care buna Ana le vopsea cu cerneală, în vasul de pe plită.
- De ce mov?
- Nu ştiu, poate nu avea vopsea roşie, uneori le mai vopsea şi portocalii ca soarele!
- Vrei să îmi spui povestea cu soarele? Cum ai vrut să prinzi soarele?
- Îţi spun doar dacă încerci să adormi şi nu mă mai întrerupi!
Claudia se cuibări pe braţul ei şi asculta atentă, fiecare cuvânt. 
- Când încă nu se lumina de ziuă, la al treilea cântat al cocoşilor, moşu se trezea să pregătească carul. Mişca şi Mojar ieşeau din grajdul lor întunecos şi îşi purtau alene greutatea lor de boi blajini până la fântână, unde moşu turna apă proaspătă în vălăul cioplit în piatră, acoperit cu muşchi verde de umezeală. Sorbeau apa rece cu poftă, sforăiau pe nările lor mari aruncând în aer aburi de respiraţie şi stropi minusculi de apă, îşi treceau limba groasă şi roză de o parte şi de cealaltă a gurii, apoi se îndreptau spre ruda carului unde îi aştepta jugul cel aveau de purtat, să tragă carul. În vremea asta buna Ana şi mama pregăteau desagii cu mâncare şi ulcioarele de lut ars cu apă rece. 
- Ce mâncare punea în desagi? 
- Numai bunătăţi: pâine mare cu coaja bătută, coaptă în cuptorul de sub scara podului, slănină fragedă, ouă fierte, ceapă…
- Ciocolată, biscuiţi, suc, completă Claudia pufnind în râs.
- Nici vorbă, poate nişte bomboane, eugenia sau napolitane, banii nu se risipeau, erau puţini şi bine chibzuiţi.
Carul ne legăna în drumul lui lung de vreo trei ore până sus în hotar. Culcaţi, înfăşuraţi în haine să nu simţim răcoarea dimineţii, ne toropea aerul proaspăt, reavăn, picoteam într-o somnolenţă răcoroasă. Moşu, străjer în Oastea Domnului, treaz, neclintit pe capra carului, cânta cântecele lui religioase, pe care le ştia din corul bisericii. Din când în când se oprea şi o linişte nesfârşită ne învăluia. Carul scârţâia din osii, copitele grele ale animalelor de povară bocăneau în pământul întărit al drumului de ţară, străbătut de urmele roţilor de lemn adânc întipărite în noroiul lui uscat.
 ,,Dii Mişca! hai Mojar!” auzeam glasul blând al moşului, dacă boii se poticneau sau încetineau ritmul mersului. Adormeam din nou când îşi relua cântecul, avea o voce gravă, din piept, cu ritm lent, bogat timbrată, parcă urca din adâncul fiinţei lui. Se apropia cu inima şi sufletul de Dumnezeu prin cântecul lui de laudă. Lumina se revărsa încet, pe nesimţite, umbrele negre ale dealurilor şi pădurilor se conturau în nuanţe tot mai deschise, se delimitau recăpătându-şi treptat formele şi detaliile.
- Şi soarele? Unde era soarele! nu-şi putea înfrâna Claudia curiozitatea.
- Soarele era după dealuri, nu se trezise încă şi nu bănuia ce planuri ţeseam în căpşorul meu năstruşnic. Cu o seară înainte îl mângâiam pe fruntea palidă pe uncheşul Onuţu, în timp ce buna Ana îi schimba pansamentul de pe piciorul ,,tăciunat” care nu se mai vindecase în urma rănii aduse de pe Don. Era slab, un schelet muribund, care aiura singur toată ziua în patul lui, pe salteaua umplută cu paie, în aşternutul gros şi aspru din cânepă. În timp ce îl bandaja buna îi spuse că a doua zi va veni nana Mărie să vadă de el dacă are ceva trebuinţe pentru că noi vom merge de dimineaţă cu carul în Valea Seacă să plivim de pălămidă încă o dată lanul de grâu. Plouase mult în ultima săptămână şi buruiana crescuse neîngăduit de tare.
,,- Doamne, cât îmi doresc să simt în mâini pământul gras şi negru din Valea Seacă, să privesc soarele ridicându-se de după deal, să mă încălzească cu dogoarea lui, murmură Onuţu.
- Dacă vrei îţi aduc eu mâine seară soarele! i-am promis cu gândul să-i fac o bucurie.
 Buna Ana zâmbi şi-l acoperi cu pătura de lână.
- Aşa să faci, aşa să faci! şopti Onuţu, închise ochii şi se retrase în durerea lui, epuizat.”
Când s-a oprit carul cu boi în capătul de jos al lanului verde, afară se lumina de ziuă, dar soarele nu răsărise încă. Sub pulovărul de lână roşu, ascundeam traista mare în care moşu îşi punea merinde când mergea la coasă. Apreciasem din ochi că ar fi cea mai potrivită ca mărime să intre soarele în ea. Era ţesută de buna la război în două culori, alb şi negru, avea un şnur gros, răsucit ca o baretă de prins pe umăr şi unul mai subţire pentru a fi legată la gură
Exact ce aveam nevoie, puteam fi sigură că nu voi pierde conţinutul ei, ştiam chiar să fac un nod cu fundă ca la şireturi.
Au dejugat boii, moşu i-a dus mai încolo pe păşune şi-au schimbat hainele şi-au luat în mâini mănuşile de lână şi unealta de scos pălămida ţepoasă, un fel de şurubelniţă despicată la capăt, ca să disloce rădăcina din pământ.
 Crezând că dorm m-au acoperit şi m-au lăsat în car, depărtându-se în linişte fără să mă trezească. Urmăream toate pregătirile lor şi-mi venea să-i zoresc să plece mai repede, aveam şi eu munca mea ce nu suporta multă amânare. 
Am coborât prin spatele carului şi m-am depărtat alergând spre vârful dealului acolo unde cerul începea să se coloreze în roz. Urcam păşunea pe poteca oilor cu forme uscate de copite imprimate în pământ, schimbam direcţia dacă mi se părea că mă îndepărtează şi urcam direct în sus, ciulinii mi se agăţau de haine, în părul despletit pe umeri. Cerul se colora tot mai intens în portocaliu, probabil că soarele meu era aproape în vârful dealului. 
Ultimii paşi i-am făcut cu ochii în pământ de teamă să nu alunec la vale, coasta era abruptă, iar mie îmi era o teamă cumplită de înălţime. Şi acolo sus aproape de vârf mi-a trecut prin minte gândul că nu voi avea curajul să cobor după ce voi prinde soarele şi-l voi lega în traistă. Voi sta acolo năucită de spaimă, cu inima bătând să-mi spargă pieptul şi nu voi şti ce să fac. Nu ştiam ce va fi dincolo de deal.
 Simţeam dogoarea soarelui, căldura, semn că era foarte aproape, nu trebuia decât să ridic ochii şi să-l privesc. Am deschis pleoapele şi toată m-am transfigurat într-o uimire nemărginită. În faţa mea era soarele, portocaliu, glob strălucitor, mare cât să intre numai bine în traistă…dacă aveam curajul să merg până la el…în vârful dealului următor.
- Ce-ai făcut? Te-ai întors înapoi? o întrebă Claudia
- Nu. Eram hotărâtă să i-l duc lui Onuţu. Am pornit spre celălalt deal, am mers şi am mers până către amiază. Îmi era foame, nu aveam nimic de mâncare şi atunci mi-am amintit că pe marginea ,,drumului carelor” buna îmi spusese că sunt frăguţe coapte. Am văzut departe un drum ce şerpuia în vale şi am coborât, era aproape de direcţia mea. 
- Nu ţi-a fost teamă? 
- Nu, nu-mi era teamă. De cine? Că nu vedeam decât dealuri în jur, nu era ţipenie de om. 
Am găsit pe cale ispititoare frăguţe roşii de câmp, erau atât de multe că aş fi putut culege o cană plină şi mai rămâneau. 
Îmi era foarte cald în pulovărul meu roşu de lână, mă dureau picioarele de atâta drum, eram obosită. Soarele nu aşteptase să ajung la el, se ridicase sus pe cer şi nu-l mai puteam prinde.
 Mi-am dezbrăcat pulovărul, l-am împăturat ca pe o pernă sub cap pe pământul tare şi am adormit, toropită.
M-am trezit zgâlţâită de umăr şi când am deschis ochii două femei cu basmale albe pe cap, se aplecaseră asupra mea şi mă priveau curioase.
,,- De-a cui eşti tu, copilă?
- Vezi să nu o sperii! De-a cui o fi că nu o cunosc? După cum e îmbrăcată cred că e de la oraş!
- N-o fi din sat de la noi, da unde or fi ai ei? se uitară de jur împrejur cu mâinile puse streaşină la ochi să vadă până hăt departe. Se priviră în ochi nemulţumite de rezultat. 
- Ce faci tu aici? mă întrebă cea mai tânără. Văd că eşti cu traista goală!
- Am vrut să prind soarele, să-l duc la Onuţu că e bolnav…
- I-auzi minunăţie! Da cum să-l prinzi, că e în bolta cerului? se uimi femeia bătrână.
- Dimineaţa era în vârful dealului. Până m-am socotit cum să-l iau, el trecuse în vârful celuilalt deal şi am plecat după el, dar nu m-a aşteptat!
- Aşa… poate dacă erai mai iute de picior îl ajungeai, râse tânăra. Da unde sunt ai tăi?
- În Valea Seacă. Smulg pălămida din grâu. 
- Aha! M-am gândit eu că n-o fi din satul nostru. Ce facem, o luăm cu noi? 
- Poate a ei o caută şi or fi îngrijoraţi. Nu-i fricoasă, se duce singură! 
Vorbiră între ele apoi cea tânără se întoarse spre mine:
- Dincolo de dealul acesta e Valea Seacă, după ce treci de el dai de ai tăi, te-or fi aşteptând. Uite şi soarele se duce într-acolo, dacă te grăbeşti poate îl mai prinzi! râse cea tânără
- Iuţeşte pasul să nu apună soarele, că într-o oră-două îi noapte şi te rătăceşti! adăugă bătrâna.
- Şi poate vine vreun câine şi te muşcă! 
Plecară încet cu sapele în spate, povestind între ele.
- Hau! Hau! mă sperie cea tânără lătrând în spatele meu, apoi alergă râzând să o prindă pe cealaltă din urmă.”
- Te-ai speriat? o întrebă Claudia 
- Da. Acum eram mai temătoare, mergeam repede şi mă uitam cu frică în jur, din toate tufişurile mi se părea că vor ieşi câini ce se vor năpusti asupra mea..
Începuse să se înnopteze când am trecut dealul. Am văzut carul şi m-am mai liniştit. I-am strigat bucuroasă şi moşu a venit înaintea mea. Mama şedea în car şi plângea. Buna nu se vedea nicăieri. 
- Urcă-te în car să plecăm, uite că s-a înnoptat şi nu mai e nimeni! zise moşu vrând pesemne să mă ridice.
- Stai puţin că mai am o treabă, i-am zis şi m-am aplecat jos pe vine. Mi-am amintit să-i duc măcar nişte pământ, la Onuţu, din cel ,,gras şi negru”, dacă tot am umblat degeaba toată ziua. 
- Da ce ai aici în traistă, Doamne–iartă-mă, de îi aşa grea? mă întrebă mama când mă prinse de subsiori să urc în car. 
- Pământ pentru Onuţu, a zis că îi este dor de pământul de aici…
 Mama începu să plângă mai tare, luă traista şi o deşertă pe câmp:
- Lasă-l bruşului, că nu-i mai trebuie! Va avea destul pe pieptul lui ,,peste poduri”…
M-am uitat la moşu, fără să înţeleg. 
- O murit azi pe la amiază, Dumnezeu să-l hodinească, numai el ştie cât s-o chinuit.
- Da tu unde ai umblat toată ziua? mă luă mama la rost. Că n-am putut pleca din pricina ta!
- Gata, Lie, nu o mai certa, bine că o venit, o fi vrut să vadă ce-i dincolo de deal.
- Am vrut să prind soarele, i-am şoptit la ureche moşului şi mi-am căutat loc lângă el pe şuba căptuşită cu blană de oaie.
Mă mângâie pe cap şi îmi spuse la fel de tainic:
- Soarele de pe cer e al tuturor şi ne luminează pe toţi la fel. Tu trebuie să ai în suflet un soare care să-ţi lumineze calea şi acela e credinţa.
M-am cuibărit să adorm, ocrotită sub braţul moşului. Deasupra noastră pe cerul întunecat al nopţii sclipeau în milioane de scânteieri stelele. Una se desprinse şi căzu în noapte. Moşu îşi făcu cruce şi murmură încet:
- Doamne, hodineşte în pace sufletul lui Onuţu!”

MAI

4 mai 2009 - au citit:
Vlad Stângu (poezie)
Ioan Radu Văcărescu (proză)


Vlad Stângu

Amurg cu tine

Amurgesc peste tine cai sălbatici
Pe malul apei lângă moară;
În timp ce chipul tău îl măsoară
Amurgesc peste tine cai sălbatici.

Amurgesc peste tine cai în spume
În fuga lor violetă prin ceaţă
Şi-n firele-ţi de cearcăn de dimineaţă
Amurgesc peste tine cai în spume.

Amurgesc peste tine cai de zăpadă,
Cai rupţi din lume şi frunze,
Se-nfructă din carnea-ţi dulce buburuze,
Amurgesc peste tine cai de zăpadă.

Blues pentru A.

E prea târziu sau doar
mi se pare că lumânarea dintre noi
nu arde alb?

E prea târziu sau
am impresia că gândul
mi-a coborât în inimă?

*

Târziu sau devreme,
stau umil şi tăcut şi spăl vase
plictisit, cu capul plecat.
Toate firele mele de păr se albesc
la gândul că m-ai văzut, că m-ai auzit.

N-am uitat nimic, nu sunt
sigur de nimic, nu vei şti nimic
din ceea ce poate răni.

Deşi primit-am mărgăritare
din mâinile Domnului,
le-am învelit în pielea unui negru
şi le-am ascuns; o, ignoranţă!

*

Călărim alături: calul tău tânăr
aleargă iute şi paşnic, pe când catârul meu
bătrân şchioapătă şi e orb, îl mână doar
iluzia unui amurg cu tine, ce seamănă
cu un măr.

Tu cânţi imnuri albe şi înspumate,
iar glasul tău risipeşte norii;
eu cânt o baladă de pierzanie pentru
o iapă sălbatică ce-a fugit.

Calea ta e dreaptă şi sari uşor şi
uşoară peste dâmburi şi-apoi jertfeşti
un smaragd de pe limba ta;
eu m-am oprit de mult şi mă lupt cu o
moară de vânt, pe când alte mii m-aşteaptă
şi m-aşteaptă alte mii.

*

Alerg după cearcăne: ale mele, ale
tale? Ale cui şi unde? Ale cărora
şi pentru cine?

Ochii tăi se deschid odată cu
soarele… uneori mai devreme;
pleoapele tale nu-şi forţează
arcurile, niciun brici ticălos
nu taie irisul tău care închide
o mare lumină, o atât de mare şi clară
lumină încât pare întuneric.
Lumina ta e prea lumină pentru a
mai fi lumină; întâia villanella
de amor pentru tine a scris-o.
(O, de-aş putea şi eu să-ţi scriu
aşa cum îi scrie el)

*

Bălţi de renunţare, bălţi de linişte,
bălţi cu mierle.
Nici nu ştiu dacă tu pleci şi rămân eu
sau dacă fug şi tu rămâi.

*

„Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”
şi morţii să se căsătorească cu morţii.
Cum aş putea întoarce salamandra care
mi-a dispărut din coşul pieptului?
A fugit speriată de o voce mai tare sau
atrasă de o piele mai cuminte?
S-a ascuns şi mă pedepseşte?

*

Uneori stau şi mă întreb: eu sunt
aceste versuri? Eu tot sau ce temei
mă împunge? Dacă le-aş tăia în
bucăţi mii
şi le-aş arde în
brichete făclii
se cheamă că ard eu însumi?
Şi tot aşa, dacă aş fi sigur
că nu dorm şi tot ce-mi lipseşte e echilibru,
aş putea să nu mă mai întreb:
„Eu sunt aceste versuri?”
Dar cum dorm tot timpul şi nu
sunt atent nici la mine, nici la ele,
totuşi mă întreb:
„Eu le scriu sau ele pe mine?
Versul îmi schimbă culoarea ochiului
sau unghia mea scoate din cuvinte
şi lapte şi pucioasă?
Ce a fost întâi: eu sau ele?
Scriu versuri sau mă scriu pe mine?”
Şi încerc să fac un pariu cu mine
tot, cu mine întreg şi îmi dau
silinţa să pierd, căci salamandra
mi-a fugit şi am în coşul pieptului
un coş gol.

*

Şi vezi, mă întreb: „Cine pe cine
schimbă? Tu schimbi alcoolurile şi
muzicile mele? Eu îţi schimb
direcţia şi culoarea pielii în
visele mele?”
Cad uneori şi simt că nu se
mai sfârşeşte golul.
Mă înalţ alteori şi
nu văd nimic: nici măcar un
semn de circulaţie pe care scrie „STOP”.
Povestesc, sanguin, despre un încrâncenat
şi o tufă de Opuntia ficus indica. Eu
tot încrâncenat, tufa uscată, pe moarte.
Morţii cu morţii. Există şi în iad o
crăpătură pe unde intră lumina.

*

Ce simţi tu? Ce visezi?
Eu mă chinui să prind fragmente
de iluzii şi păreri. Nu mai visez,
nu mai plutesc.
Spune-mi: cum e să fii liber?
Să ai libertatea de a nu ţipa, să ai
libertatea de a merge în picioare,
să poţi întinde mâna după un măr
sau după o cană de ceai fără să
pari a te gândi la altceva
decât la atingerea cu porţelanul…

Unde te caut, acolo nu eşti,
deşi te simt la fiecare pas undeva aproape,
şi-ntorc capul
şi deschid larg ochii,
dar fumul ţigării mele „Lucky Strike. Est. 1871. It’s toasted”
te acoperă şi oftez.
Mă uit la ceas şi ştiu
că eşti în altă parte, în partea
în care trebuie să fii.

Nu te am decât în mintea mea,
în câţiva prăpădiţi de neuroni
şi-atunci încep să mă tem
când realizez că, la fel ca la ruleta rusească,
orice pahar de alcool îngurgitat poate ucide
acei neuroni şi te poate şterge din creierul meu.

Şi cu toate acestea, oh, cu toate alcoolurile
din mine, cu toate sticlele cu care nu eşti de acord
şi cu care încerc să te înec, ştiu un lucru,
ştiu că nu vei dispărea din mine prea curând,
nu-ţi voi da drumul, oricât vei vrea să fugi
de mine, am să te muşc, am să te zgârii,
am să te strâng şi-apoi am să-ţi spăl rănile
în lacrimi şi vei fi frumoasă şi mă vei ierta,
vom face dragoste şi mă vei ierta.

*

Sper şi mă tem,
mă tem de acest blestemat parfum
ce mă hăituieşte, mă tem să nu-l văd
pe Mesia în oglindă, mă tem
atunci când mi-e frig şi cald în
acelaşi timp şi mă simt sfârşit.
Opreşte-mă, pune-ţi mâna pe sprânceana mea
şi împiedică-mă să-mi mijesc
ochii, opreşte scurgerea mea din val în val.

*

Ţi-am auzit într-un târziu
cuvintele tremurate, respiraţia arzândă,
vocea mirată şi-am crezut că ştiu
unde să mă-ndrept să te văd curgândă.

Târziul se făcuse miez, apoi devreme,
apoi noapte. Mâna-ţi, în mâna mea,
dărâma edificii-fărâme,
iar inima-mi, vai!, tremura.

Am plecat. Ţii minte liliacul
din curtea bătrânului măcelar?
Mi-a dat o floare
şi ţi-am dat-o-n dar.

*

Poetul spune: „O, Antonius, fii brav
şi demn în pierderea ta. Eşti pregătit,
nu jeli când pleacă zeul de la tine,
ia-ţi adio de la pierderile tale,
dovedeşte-te mereu vrednic.
În acelaşi miez de noapte în care te ratezi
şi o părăseşti, ea doar aşa te poate câştiga”.

(din nou mi-e frig şi tremur)

Menestrelul spune: „Ai în mână promisiunea,
cea dintâi promisiune, nu te amăgi,
nu mai spune minciuni. Priveşte-o,
din port, cum alunecă în dunga lunii
şi îţi mulţumeşte pentru seara în care ai avut-o”.

(o să mă topesc curând, o să fiu jertfă de ispăşire
în flăcările arderilor de tot)

Eu spun: „Aseară erai frumoasă,
cetatea aştepta să-mi arunc bombele,
nici un vânt nu tulbura copacii,
nici un cortegiu nu mergea în
urma ta de regină şi mireasă;
erai şi boală şi leac viclean
şi te îndreptai spre terasele unui templu”.

(pune-ţi mâna în mâna mea
şi voi tremura din ce în ce mai tare)

Poetul vorbeşte în bezna vieţii sale,
nu-ndrăzneşte şoapte. Dar ce alte
poţi să mai şopteşti când de peste tot
te pândesc amăgitoare îndoieli?

*

Pune-ţi mâna în mâna mea
şi părul ţi-l leagă de-al meu,
închide-ţi ochiul cel cu prea multă lumină
să te pot privi drept.
Uite, venele mele, care-au fost odată ştreanguri,
sunt acum lăzi cu portocale,
sunt tablouri în care se derulează vieţi,
corăbii încărcate cu mulţi pitici beţi,
cu Piaţa Mare seara,
cu farfurii mărunte pline de alune,
cu Filarmonica, cu Muzeul, cu Parcul Cetăţii
în care atât am bântuit şi în care
atâtea secrete s-au şoptit.

Voi încerca să uit multe;
când am omorât destul
o să încep din nou să învăţ.

Pune-ţi mâna în mâna mea
şi voi tremura din ce în ce mai tare,
pune-ţi mâna pe sprânceana mea.

Ioan Radu Văcărescu

Moartea lui Omu
O poveste din cartierul de vest.

1.

Omu nu era deloc un om obişnuit.

În ziua aceea, Omu a ieşit abia pe la cinci.

De obicei, în ultimii cinci-şase ani, ieşea mai devreme, adică imediat după orele prânzului. Desigur, nu era vorba, în cazul lui sau al ortacilor săi din cartier, de prânzul adevărat, cu masa în familie, cu ciorbă şi felul doi, cu tot tacâmul, aşa cum se mai purta în oraşul transilvan de la poalele munţilor, aflat încă, într-o mare măsură, într-o zodie tradiţionalist-familială, de vechi şi aşezate tradiţii burgheze, deşi, odată cu pătrunderea noilor mentalităţi occidentale, se mai schimbaseră lucrurile, în sensul că prânzul de tip fast - food sau alte obiceiuri noi de felul ăsta dadeau lovituri din ce în ce mai puternice vechilor obiceiuri ale locului. În cazul lui Omu, nu mai era vorba de mult însă de vreun prânz tradiţional în familie, dar nici de unul pe apucate, la chioşcul cu senvişuri de la colţul străzii sau la vreo gheretă de plastic sau tablă de pe centru cu kebap sau hamburgări, asta ca să nu mai vorbim de faptul cu totul ipotetic de a lua masa la una dintre multele crâşme, bunicele ca preţ pentru un om obişnuit, apărute duium în oraş.
Numai că, Omu nu era deloc un om obişnuit.

Ba chiar, s-ar putea spune, era unul dintre acei oameni cu totul speciali, dat mereu ca exemplu în tot cartierul de vest unde îşi ducea viaţa, ca şi prin alte locuri ale oraşului său natal. Aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu în care Omu să nu fie amintit sau luat în discuţie, la crâşma unde îşi făcea veacul, adică la Boboci, în parcul din faţa complexului alimentar, unde se aduna mulţime de cetăţeni ai locului în fiecare seară, iar sâmbăta şi duminica încă de dimineaţă, la o partidă de cărţi, la un şah sau pur şi simplu la un comentariu pe teme politice sau fotbalistice, sau de vecini, aşa-zicând, din zona cartierului unde locuia de mai mulţi ani, lângă linia ferată, într-un Trabant fără uşi şi geamuri, transportat de Omu în locul acela al nimănui, deşi se pare că ar fi aparţinut totuşi cefereului, cu ajutorul prietenilor de pahar, de pe o stradă de case din celălat colţ al cartierului, unde vestita maşină dederistă fusese părăsită de proprietar, vehiculul cu pricina devenind, cu ajutorul unor pături şi folii transparente de plastic în rol de uşă şi fereastră, căminul de fiecare zi şi de fiecare noapte al omului pe care toţi oamenii din cartier şi din oraş îl porecliseră Omu.
La început, neştiind cum îl cheamă pe omul cel ciudat care locuia într-un trabant, sau uitând pur şi simplu numele lui sau, şi mai şi, nemaicrezând că o astfel de persoană ar mai putea avea nume şi prenume, lumea spunea aşa: „omu ăla din trabant” sau „omu ăla de la linia ferată” sau „omu ăla cu trabantu şi cu câinele ciobănesc”. Încetul cu încetul, şi mai ales din momentul în care toată suflarea din jur a aflat povestea tristă a acestuia, i s-a spus, dintr-o dată, „Omu”.
Nu de altceva, dar „omul din trabant” reprezenta cum nu se poate mai bine, în ochii tuturor concetăţenilor săi, un destin specific omului în general, acela al tragediei omeneşti dată de transformarea unui om obişnuit într-un paria al societăţii, într-un om care a pierdut totul, familie, casă, maşină, prieteni, din motive cum nu se poate mai omeneşti, dintre cele care se întâmplă mereu în lumea asta a noastră, având la bază, desigur, dragostea şi alcoolul.
Ca şi împăcarea cu soarta, în cazul lui Omu, ceea ce a dus la sentimente mult contradictorii în sânul întregului cartier, în sensul existenţei a două opinii contrare: adică cum, băi fraţilor, să te înşele nevasta în aşa hal, cu politrucul ăla nenorocit şi după aia să te dea afară din casă, adică cum, şi ce-i dacă Omu a rămas fără serviciu, e chiar aşa lucru mare în zilele noastre, păi fraţilor, să n-o omori? Desigur că Omu n-a omorât-o pe nevastă-sa, că nu era nebun să se pună la o astfel de caznă, dar s-a apucat de băut. De fapt acesta a şi fost cică motivul pentru care nevastă-sa a divorţat şi l-a dat afară din casă, cu autorul amantului ei care era mare sculă pe basculă în oraş. Că Omu avusese nevastă frumoasă şi deşteaptă, care îi făcuse o fată de mai mare dragul. Iar alţii dintre oamenii din jur, a doua categorie din cartier, ziceau aşa: păi ce să facă săracul om, avea ce face cu nebuna aia şi cu procurorul ei futalău, n-avea ce face, a rămas şomer de-acolo de la desenatorii tehnici, că au închis ăia serviciul şi au lăsat oamenii pe dinafară, şi ce să facă, aşa că s-a împăcat cu soarta, şi bine a făcut, las-o dracu de curvă, că Dumnezeu ştie şi le vede pe toate, şi nu dă cu parul.
Aşa că nici vorbă în cazul lui Omu să se hrănească el ca oamenii, nici la modul familial, aşa cum se întâmpla în vremurile bune de demult, când familia lui era una dintre cele mai invidiate şi respectate din cartier, nici în noul mod, al vremurilor noi capitaliste şi democratice, pe stil american.
Omu mânca o dată pe zi, cam pe la zece, unşpe în cursul dimineţii, la oarece timp după ce se trezea. Mânca şi el ce se putea, ce făcea rost cu o zi înainte, din mila unuia sau a altuia, sau ce cumpăra în ziua respectivă, pe puţinii bani câştigaţi din diverse comisioane, cărăuşii cu căruţul pe care-l avea în dotare, vânzare de cartoane şi ziare vechi sau alte asemenea activităţi greoaie şi neîndestulătoare. Însă se obişnuise cu toată tărăşenia asta, băi fraţilor, repeta de multe ori, mie mi s-a micit stomacul, ca la ăia care merg la spital şi la pune inel ca să nu mai bage atâta în ei, dar mă simt şi eu, culmea, acum la bătrâneţe, uşor la trup ca pasărea cerului şi limpede la minte ca un călugăr tibetan. Fraţii lui de suferinţă se hlizeau la auzul cuvintelor omului, spuse de acesta cu zâmbetul pe buze, şi încercau să producă mutre cât mai inteligente la auzul sintagmei „călugăr tibetan”. Ieri aşa, azi aşa, până într-o zi, când Haiceau, unul dinre fârtaţi, nemaiputând încropi mutra cu pricina, şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat fără ocolişuri pe Omu, bă frate, zi-ne bă şi nouă care-i chestia asta cu călugărul ăla de care tot aminteşti. Şi, tot cu zâmbetul pe buze, Omu le-a spus, le-a adus din Trabant chiar şi o hartă, desciocolată dintr-un atlas şcolar vechi şi murdar de motorină, care reprezanta continentul Asia şi pe care cineva, poate chiar proprietarul momentan al hărţii, încercuise cu cărbune negru zona desemnată la faţa locului ca fiind Tibetul. Şi nu doar atât, Omu explicându-le cu de-a-nţelesul şi cum stă treaba prin America, unde există cei mai mulţi graşi din lume, iar moda este să-ţi lege burdihanul cu un inel de oţel, să-l facă mai mic ca să nu te mai caci pe tine de foame şi să slăbeşti, ca un actor de la Hollywood să te faci în câteva luni de zile.

2.

Nu exista Omu fără Atunci
şi nici Atunci fără Omu.

Problema cea mare a lui Omu era însă alta.
Omu avea câine, un ciobănesc alb cu pete maro pe urechi şi pe piept. Îl chema Atunci şi-l ştia tot cartierul. Nu exista Omu fără Atunci, şi nici Atunci fără Omu. Relaţia lor nu era nici pe departe una de la stăpân la câinele acestuia, ci era una asertivă, de afecţiune şi respect reciproc. Dacă Omu nu avusese noroc de o relaţie familială normală, ba, mai mult, avusese ghinionul să tragă la sorţi o curvă de lux fără suflet, a ajuns totuşi să încropească, spre sfârşitul vieţii sale tragice, o relaţie ideală. Mulţi dintre cei din jur, dintre cei mai buni de gură, au şi schimbat la un moment dat perspectiva, zicând că, da, bine, fiecare sac îşi găseşte petecul, dar ar fi bine ca fiecare om să-şi găsească câinele. Numai că nu îi este dat oricui să-şi găsească un astfel de tovarăş pentru totdeauna. Omu era, după zodiacul chinezesc, născut în anul câinelui, era câine aşa-zicând, chiar el arătase povestea asta celor din jur, iar asta a fost o explicaţie suficientă pentru toţi pentru a se înţelege cum era posibilă o astfel de relaţie ideală.
Problema cea mare a lui Omu era însă hrănirea lui Atunci.
E adevărat, câinele nu mânca mult, era şi el săracul, de tânăr, un vagabond al cartierului, obişnuit cu posturile prelungite, rămăsese pe-acolo în urma unei turme de oi, care trecuse spre munţi, prin câmpul de dincolo de linia ferată, într-o primăvară şi într-o vreme în care astfel de obiceiuri strămoşeşti erau la ordinea zilei în regiunea oraşului de la poalele munţilor, dar care dispăruseră şi ele, cu timpul şi cu marile schimbări apărute în ţară de vreun decenu şi jumătate. Era destul de greu pentru Omu să facă rost zilnic de mâncare pentru Atunci. Ar fi fost uşor dacă ar fi procedat ca alţii, adică să caute prin gunoaie. Dar ar fi fost o impietate pentru el să-l hrănească pe Atunci în acest fel. Aşa că se strofoca zi de zi să-şi hrănească câinele cum trebuie, renunţa el la hrană pentru acesta. Şi se pare, au spus asta mai mulţi oameni din cartier, unii dintre ei cunoscători ai fenomenului animalier, sălbatic sau domestic, că Atunci ştia exact despre ce era vorba şi îi era recunoscător peste poate prietenului său Omu pentru sacrificiile făcute. Ca şi, de altfel, pentru faptul că dormea în Trabant împreună cu Omu, pe un pat improvizat pe nişte lăzi de lemn, din acelea de cincizeci de kile, în care se puneau cartofii pe vremuri, înainte ca leguma săracului să fie pusă în saci de nailon, cu stinghii relativ elastice şi uşor de înlocuit dacă se rupeau, Omu veşnic înveşmântat într-un palton negru cu guler de blană şi încălţat, vară, iarnă cu aceeaşi bocanci militari, acoperindu-se amândoi cu o plapumă albastru deschis umplută cu pene de gâscă, primită cadou de la Victoriţa, o femeie mai miloasă din cartier, care şi ea o facuse rost de la cineva care, vezi, nu mai suporta vechile obiceiuri româneşti de acoperemânt de noapte şi trecuse la dune moderne de plastic, înghesuindu-se unul în altul ca să se încălzească în friguroasele şi lungile nopţi care, mai bine de jumătate de an, se aştern peste meleagurile natale.

3.

La Boboci la o undă şi la un corpuscul
de tărie sau de bere.

În acea zi, contrar obiceiului, Omu nu a ieşit decât pe la cinci.
Încă din seara precedentă îl luase cu junghiuri pe la spate şi pe la oasele şi muşchii gambelor. E adevărat, fusese o iarnă grea, dintre cele mai grele cunoscute în ultimele decenii, o lună şi jumătate o ţinuse tot la minus zece şi cinşpe grade. Atunci fusese boier, îi crescuse o blănoacă de două palme, ca niciodată până atunci, astfel că Omu îşi dăduse seama încă de prin decembrie că-i aşteaptă o iarnă ca-n poveşti. Săracul câine, i-ar fi dat lui Omu, dacă s-ar fi putut, o parte bună din blana lui, ca să nu sufere de frig. Cu foamea te descurci, dacă n-ai ce băga în gură, mai zicea altădată Omu, bei, alcool dacă apuci şi se-ndură cineva să dea de băut, apă de la robinet, dacă n-ai altceva. Cu setea e problemă întotdeauna, nu cu hrana. Şi cu frigul de asemenea, degeaba faci focuri peste focuri, fraţilor, că adormi la căldură şi te trezeşti în ger, cu oasele bocnă, mai spunea Omu, noroc cu dulăul ăsta că mă mai încălzeşte, că altfel eram dus de mult pe cealaltă lume. În Tibet, completau Haiceau sau Stelică sau altul dintre fârtaţii adunaţi la Boboci la o undă şi la un corpuscul de tărie sau de bere. În Tibet, fraţilor, în Tibet, răspundea Omu cu gândul deja acolo, cu capul acoperit de o căciulă din blană de iac, stană în bătaia viforului himalaian.
N-a ieşit decât pe la cinci pentru că nu se putuse pur şi simplu ridica de pe lăzile de cartofi în rol de pat familial din Trabantul tras pe-o rână lângă calea ferată. Junghiurile deveniseră, oricum, în ultimul timp, odată cu venirea primăverii şi apoi a începutului de vară, tot mai greu de suportat. Dimineţile şi amiezile erau un chin, iar Omu aştepta mereu mai febril să treacă personalul de ora unu, ştiind că la vremea asta durerile îl mai lasă şi se putea urni afară şi apoi în cartier, la micile sale activităţi, în primul rând la aducerea de hrană pentru Atunci, ca şi la întâlnirile zilnice de la Boboci. Avea oarecum linişte până seara târziu, cam până pe la zece, ora la care se întorcea săgeata albastră care dimineaţa devreme ieşea din oraş către vest. Noaptea îi mai ogoia durerile Atunci, dar dimineaţa o lua de la capăt cu chinurile, chiar dacă câinele, în ultima vreme, stătea cu el în pat şi peste zi, simţind el că nu era în regulă cu omul lui.

4.

Câinele ăla care ţinea la Omu
ca la un frate de suferinţă.

Însă în acel an, cu două luni înainte, de Paşte adică, s-a întâmplat nenorocirea cea mare. Atunci, Omu l-a dat pe Atunci. Un gest care a părut la momentul respectiv de neînţeles, ba chiar cinic, din partea lui Omu, cum domne, să-şi vândă câinele ăla pe care se părea că îl iubeşte atât de mult, ziceau toţi oamenii din cartier, cum domne, câinele ăla care ţinea la Omu ca la un frate de suferinţă, cum se poate aşa ceva, ce s-a întâmplat cu omul ăsta, s-a prostit la cap?
Omu însă nu se prostise deloc la cap.
Ba chiar fusese foarte bine intenţionat. Pe Atunci îl luă cu binişorul, îi explică timp de mai multe zile cum stă treaba cu viaţa lor împreună şi cu faptul că el, Omu, nu mai are mult. Cu chiu cu vai, după lungi şi întortocheate explicaţii, Omu l-a făcut pe Atunci să priceapă că nu-i altă soluţie, dată fiind situaţia sa medicală, adică faptul clar ca lumina zilei că el nu-l mai poate îngriji cumsecade, decât de a-l da altcuiva, unui om de suflet care să aibă grijă de câine ca de propriul copil. Că, vorba ceea, spre deosebire de oameni, animalele de casă cum sunt câinii şi pisicile, rămân veşnic copii. Omu gândise mai de multă vreme la chestiune şi, chit că i se rupea sufletul, găsise un stăpân pentru Atunci, un om de treabă dintr-un alt cartier al oraşului, cu casă şi grădină, iubitor de animale, şi care, fără discuţie, putea să aibă grijă de câine mult mai bine decât o putea face el. Şi atunci, asta fiind marea lui problemă şi cuvintele pe care şi-i le repeta zi de zi, ce se va întâmpla cu Atunci, atunci când n-o să mai fiu?
Aşa că, în acel an de Paşte, Omu l-a dat pe Atunci, zicând tuturor că de fapt l-a vândut ca să dea de băut la ortaci. Într-adevăr, noul stăpân al câinelui îi dăduse nişte bani, nu ca plată, dar astfel ca de sărbători Omu să-i întreţină pe fârtaţii lui de la Boboci cu o tărie-două şi ceva bere la halbă. Despărţirea de Atunci fusese foarte grea, Omu nemaidându-se dus din curtea omului care luase câinele. Atunci căzuse într-o neagră melancolie, ochii negri ascunşi sub blană îi sclipeau de vinişoare roşii, iar dacă ar fi avut lacrimi, acestea ar fi curs gârlă. Într-un sârşit, Omu a plecat din curte şi s-a îndepărtat spre oraş, de-a lungul străzii aceleia de la marginea localităţii lor natale. Atunci rămăsese în poartă, privind cu neţărmurită tristeţe, dar şi cu înţelegere, în urma omului care îi fusese frate atâţia ani, acolo în cealaltă parte a oraşului, într-un nenorocit de Trabant de lângă linia ferată. Dar ce ani fericiţi totuşi, părea a spune Atunci, ce ani buni alături de un om bun şi loial, câine adevărat.
Fuseseră două luni de chin şi mai mare. Pe de o parte, durerile de oase şi de muşchi care păreau a nu se mai opri, chiar şi în orele după-amiezii, altădată cât de cât bunicele, pe de altă parte dorul de câinele lui, ca şi neliniştea care punea stăpânire pe Omu la gândul că Atunci ar putea avea probleme, deşi toate simţurile îi spuneau că, fără doar şi poate, câinele e deştept şi învăţat cu greul, că face faţă oriunde. Dar şi gândul că noul stăpân ar putea sa-şi arate şi altă faţă decât aceea văzută până atunci, că oamenii aşa sunt, filosofa Omu mereu, cu voce tare, în faţa fraţilor săi din agora zilnică de la Boboci, schimbători, imprevizibili, departe de tăria de caracter a animalelor celor dragi. Cam cu asta îşi ducea Omu grijile de două luni de când se despărţise de Atunci, încât prietenii de pahar de la Boboci au început chiar să-l înfiereze, prin vocea mai – marelui Stelică, bă Omu, acum în loc să ne spui tu şi să ne povesteşti aşa cum ne zici tu pe aia dreapta de ani de zile, acum numai şi numai de câinele ăla lăţos ne mai baţi la cap, lasă-l domne în plata lui, că acolo unde-i el e bine, are curte, păzeşte, are de mâncare în fiecare zi, ce te tot strofoci cu chestia asta, nu mai rămâne decât să ne toci la cap că l-ai vândut ca să ne dai nouă de băut, şi să ştii că noi toţi suntem de aceeaşi părere, bă Omu, şi eu, şi Haiceau, şi nevastă-mea Gripa, şi Lozu, chiar şi Vasile bă Omu, chiar şi el, că deşi tu l-ai poreclit AllyMcBeal, nu-i supărat pe tine, să ştii, ba chiar îi place dobitocului, are impresia că-i vorba de vreun fotbalist englez, că ăsta te apără întotdeauna frate, dar acum e şi el de aceeaşi părere cu noi.

5.

Omu a avut impresia
că a trecut foarte mult timp.

Venirea verii era altădată cel mai bun motiv de sărbătoare pentru Omu şi pentru Atunci. De data asta, iunie a venit cu durere în oase şi cu suferinţă în suflet. În acea zi, se făcuse târziu de tot, cinci după-masă adică, iar Omu abia ajunsese, mai mult târşâindu-şi picioarele, pe lângă blocurile de locuinţă de la marginea cartierului. Avea drumul lui în fiecare zi, intra pe aleea de lângă magazinul de materiale de construcţii, apoi trecea strada principală din cartier şi intra între blocurile vechi spre părculeţ, după care ieşea pe lângă ruinele vechii centrale termice către strada cotită care îl ducea exact în poartă la nea Ion, adică la gura crâşmei de cartier fără nume şi poreclită la Boboci, înainte vreme, imediat după revoluţie, De Fonseca, după numele unei firme italieneşti de pionierat pe tărâmurile româneşti abia ieşite din aşa zisa negură a comunismului.
Încet şi cu grijă, Omu ajunse, după minute bune de târât, în părculeţul dintre blocurile vechi ale cartierului, un fost loc de joacă pentru copii, altădată cu leagăne pe lanţuri, hucine, scări de căţărat, bări de ridicat în muşchi şi chiar un micuţ tobogan de tablă, în care, de-a lungul anilor, nici un copil de cartier n-a scăpat nejulit sau netăiat la picioare sau la coate din pricina niturilor desfăcute şi a marginilor tăioase de la încheieturi ale tablei jgheabului care închipuia acel mijloc ludic de absolută noutate la noi, în acele vremi de mult trecute. Cu timpul, amenajările acelea au dispărut una după alta, fie că s-au stricat de atâta zbenguială copilărească, ele nemaifiind reparate de intreprinderea comunală care le avea pe gestiune, fie că au fost furate bucată cu bucată, mai ales după revoluţie, fierul acela greu şi vopsit în verde lucios reprezentând o tentaţie imensă pentru haitele de adunători de astfel de materiale. Nu mai rămăsese decât gărduleţul parcului, adică un fel de înprejmuire, nu mai înaltă de jumătate de metru, din ţeavă de un ţol, prinsă într-un strat de ciment de o jumătate de metru băgat în pământ. Lucru temeinic, vechi, astfel că, oricât ar fi încercat cineva să-l smulgă, cu greu ar fi reuşit, iar ca să-l taie cu bomfaierul, aşa cum s-a procedat cu alte lucruri din parc, nu merita, că ţeava aia destul de subţire nu valora mare lucru. Gărduleţul acela era însă foarte bun acolo, pe el aşezându-se câteodată copiii grămadă, înghesuindu-se unul în altul, sau folosindu-l ca fileu de tenis cu piciorul, în strigătele de făcut linişte ale mai multor locatari din preajmă.
Ajuns în părculeţ, Omu se aşeză pe stinghia îngustă a îngrăditurii de fier, undeva mai la umbră, sub ramurile unui corcoduş, crescut acolo la o margine într-o stufoşenie de nedescris. Încercă să-şi odihnească picioarele, aşa că le întinse de câteva ori şi le retrase pe măsură, în trosnete de lemn vechi şi noduros. Era o zi foarte caldă de iunie, cu un soare atâta de strălucitor şi un cer atâta de senin, încât era clar că vara îşi intrase pe de-a întregul în drepturi. Părculeţul era pustiu la acea oră, copiii nemaiavând mare lucru de făcut în acel loc fără mijloace de joacă, iar pentru băieţii şi fetele de cartier, care se adunau acolo seară de seară la o poveste, o ţigară poştită şi bere la pet mutată din gură în gură, nu sunase încă ora adunării, la aceasta vreme a anului ea fiind mult încolo spre lăsarea întunericului. Chinuit de dureri şi schimonosit de poziţia cu totul neconfortabilă pe acea stinghie îngustă de fier, Omu se lăsă uşor într-o parte, în iarbă, poate-poate s-o mai linişti cumva pe acea moale şi proaspătă cuvertură. Se întinse cât era de lung, şi Omu era îndestul de lung ca să fie unul dintre cel mai înalţi oameni din cartier, înfofolit în nelipsitul său palton, cu căciula de blană pe cap, sucită într-o parte de lăsarea la rasul solului, şi-şi scoase din picioare bocancii cât toate zilele, după care îşi puse o mână sub cap şi încercă să se liniştească închizând ochii şi evitând pe cât se putea să fie abstras de punctişoarele roşii care-i jucau tontoroiul în întunericul din faţa ochilor. O durere mare îl cuprinse dintr-o dată la piept, dar care dispăru apoi pe dată, ca şi cum nici n-ar fi existat. Un fulger în piept, în plină vară, după care, sfârşit, Omu aţipi acolo sub corcoduş, în iarba multvisată o iarnă întreagă.
Când s-a trezit, tresărind din tot trupul, Omu a avut impresia că a trecut foarte mult timp.
Soarele nu se vedea şi nu se simţea, era cumva o anumită răcoare, ca după o ploaie sănătoasă de vară, când încă norii n-au dispărut de pe cer, iar în jur, acolo în părculeţ, în adânciturile formate an după an în pământul bătătorit, apăruseră vreo câteva băltoace. Iarba era şi ea udă binişor, semn că într-adevăr o ploaie se abătuse din senin şi turnase apă cu găleata peste oraş. Atunci Omu se ridică în capul oaselor şi privi mai atent în jur. Părculeţul era tot pustiu, dar golit parcă doar pentru o scurtă vreme de sumedenia de copii care îi dăduseră viaţă cu puţin timp în urmă, alungaţi pe la casele lor de ploaia neaşteptată. Simţea asta pentru că, de necrezut, părculeţul arăta ca odată, cu leagăne şi hucine, cu scăriţele binecunoscute şi cu toboganul ăla de tablă argintie, pe care Omu şi-i le amintea foarte bine, ca şi când ar fi privit o fotografie. Omu îşi frecă de mai multe ori obrajii, de sus în jos şi invers, îşi scoase căciula de pe cap şi o scutură de câteva ori peste iarbă, după care şi-o puse la loc pe cap, îşi încălţă bocancii, apoi se ridică în picioare şi se scutură pe pantaloni şi pe palton de apa care le îmbibase şi care-i pătruse până la cămaşă şi la izmene. După câteva clipe de scuturat, Omu privi cu aceeaşi uluială cum începură să apară înapoi în părculeţ copiii. Ieşeau cu repeziciune din scările blocurilor dimprejur, mulţi, tot mai mulţi, unii cu mingi sau cu palete rudimentare în mâini, alţii rostogolind cercuri subţiri de lemn, colorate în roşu sau în portocaliu sau în albastru. Se adunau grămadă cu ţipete şi gesturi energice, să reia jocul de unde îl lăsaseră. Cei mai mici erau aduşi în părculeţ de părinţii, târăş-grăpiş afară din blocuri sau căţăraţi pe umerii celor mari, chiar şi copilaşi de doi-trei anişori fiind puşi de ai lor, mamă sau tată, bunici sau fraţi mai mari, în leagănele atârnate pe lanţuri, sus pe scăriţe sau pe scaunul îngust al hucinelor. Copiii aceia, dar mai ales părinţii cu mogâldeţele după ei, trecând pe lângă Omu, îl priveau pe acesta cu mirare, ca şi când ar fi văzut pentru prima oară un astfel de om. Iar la un moment dat, unul dintre acei oameni mari, un tată ce-şi purta către un leagăn, rămas ca prin minune încă liber, o fetiţă de vreo patru ani, chiar îl luă pe Omu la întrebări, că cine e, ce caută acolo în parcul de joacă al copiilor, în cartierul lor de vază, şi să facă bine să plece de acolo că se sperie ăia mici.
Nemaiînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, Omu îşi luă tălpăşiţa de-acolo spre aleea binecunoscută, din traseul său zilnic, care îl scotea în strada dintre blocuri şi case pe care se găsea crâşma de la Boboci. Ieşi din părculeţ la repezeală, dându-şi seama într-o străfulgerare că nu-l mai doare nimic. Absolut nimic. Ieşind din părculeţ către centrala termică părăsită şi în ruine, nimeri în plin soare şi în plină caniculă de după-amiază. Soarele strălucea pe cer, încă foarte sus, iar rotocoale de praf de zbenguiau în aer şi făceau să tremure nuanţele infinite de verde ale ierbii şi arborilor. După câţiva paşi pe aleea de dincolo de parc, dădu nas în nas cu nea Traian, om vechi al cartierului, locatar al blocului de alături de părculeţ, fostul său vecin de scară, care de la distanţă încă lua pe fitecine în răspăr, de bunăcuviinţă de altfel, nu de răutate, adică îi şi zise, măi Omule, ce mai faci măi, nu te-am mai văzut de câteva zile, cum o mai duci măi acolo la Trabant, măi Omule, cam târziu spre crâşmă, ai dormit de-amiază, te pomeneşti. Omu rămase oarecum stană, dar nu într-atât încât să nu-i dea bineţe omului şi să-i zică, nea Traiane, ce ploaie a dat, nea Traiane, ai văzut, aşa din senin, ce mai ploaie, de mi-a luat toată durerea din oase, parcă cu mâna, oare ce-o fi asta? Nea Traian îl privi atunci cu mirare, de parcă ar fi văzut o stafie, nu un om, răspunzându-i că, măi dragă Omule, tu încă nici n-ai ajuns la crâşmă şi eşti deja gata beat, unde-ai văzut tu ploaie, apă, care va sa zică, măi Omu, că n-a mai plouat de două săptămâni bune.
Omu n-a mai aşteptat nici o clipă şi, neîncrezător în spusele fostului său vecin, zbughind-o pe strada pustie către Boboci, uriaş în paltonul său negru şi cu căciula rusească pe cap, începu să pipăie, din goană, iarba şi frunzele arbuştilor de pe margini, cu aceeaşi mirare şi în aceeaşi stare de surescitare, ba chiar înspăimântat de faptul că era totul uscat, mai mult, că izbind iarba cu talpa bocancului se ridicau în aer rotocoale de praf vechi, că pe frunzele tinere se putea vedea şi simţi un strat foarte fin de praf alburiu. Şi abea dacă mai auzi glasul lui nea Traian rămas undeva în urmă între tufele mari de ploaie de aur şi de lămâiţă, cum îl dojenea părinteşte că, măi Omule, stai să-ţi povestesc de fiică-ta, c-a fost pe-acasă săptămâna trecută, cu un băiat după ea, stai frate, să-ţi spun ce şi cum. Altădată Omu ar fi alergat mort-copt să afle de la fostul său vecin câte ceva de fata lui, studentă la Bucureşti în ultimul an de facultate, atunci când venea acasă la mă-sa şi tatăl vitreg, în apartamentul din blocul de-alături de părculeţ.
Dar Omu era deja departe, şi nicio veste, chiar şi despre copilul lui, n-ar mai fi putut să-l aprească din goana către Boboci. Deşi la un moment dat avusese tentaţia să se întoarcă în parc, să mai vadă odată cu ochii lui băltoacele şi copiii întorşi la joacă, leagănele şi scăriţele încărcate de ei, puştanii croindu-şi corăbioare din hârtie şi suflând în pânze să le împingă câţiva centimetri pe luciul efemer de apă. Nu s-a întors, gândindu-se că e incredibil că a scăpat de durerile de oase, dacă mă apucă iar, aşa era iarăşi uşor la trup şi zbura la joasă înălţime ca o mare pasăre neagră spre localul de cartier.

6.

Poate că era iarăşi prin Tibet.

Omu a ajuns la Boboci pe la cinci şi jumătate, aflase el imediat ce a intrat pe poarta grădinii cu ciment pe jos şi mobilată cu mese şi scaune de fier vopsite cu alb şi cu verde, aşezate sub umbra de verdeaţă a viţei de vie, care acoperea peste tot partea de local în aer liber. Stelică avea ceas şi îi strigă imediat că, bă Omu, dă-o dracu, e cinci jumate, bă, şi abia acum apari, iar ai stat şi-ai plâns după Atunci. Omu se opri în poartă ca fulgerat, e cinci jumate, auzi, cum dracu, la cinci am plecat de-acasă, cum dracu, ce-o fi domne cu toată povestea cu somnul şi cu parcul şi cu copiii, băi fraţilor, le strigă ortacilor aşezaţi care-cum pe la mesele din curtea Bobocilor, azi a plouat sau nu, că fiţi atenţi, am paltonul ud şi căciula udă, să fiu, am adormit afară în iarbă şi m-a udat ploaia.
Atunci au început să râdă cu toţii, auzi frate, că l-a plouat în gât pe Omu, bă frate, aşa-i dacă n-ai cap, sau poate te-ai pişat pe tine, mai bine hai şi şezi, uite-aici e loc liber, lângă slăbănogul tău de AllyMcBeal, hai că-l trimitem pe Haiceau să-ţi aducă una mică să te întremezi, poate că nu mai scapi pe tine, că, atâta cât o ai de mare, şi cantitatea trebe să fie pe măsură, de-aia eşti ud ca Atunci când alerga ca nebunul prin ploaie şi lătra la tren.
Omu s-a aşezat cuminte la masă, exact acolo unde îi indicaseră băieţii, adică lângă Vasilică, zis şi AllyMcBeal, iar Haiceau, voluntar de profesie, se şi aruncă înăuntru în local să-l roage pe nea Ion să-l cinstească pe Omu cu o rachie, că are nevoie, face pe el, e ud tot, a intrat în anul morţii, nea Ioane, despărţirea de Atunci l-a dat gata, omul cel mai scump din cartier şi cu cea mai mare sculă din împrejurimi, uite ce-a ajuns.
Exact atunci am intrat şi eu la Boboci. Nu intru acolo prea des, că-mi trebuie bani serioşi, nu c-ar fi scump, e cea mai ieftină crâşmă din oraş, dar nu se face să intru şi să nu le dau de băut la băieţi, iar dacă-l cinstesc pe Omu sau pe Stelică, sare şi Gripa imediat cu gura, că ea ce cusur are, hai dom profesor, dă-o-ncolo, eşti boier nene, dă la toţi că se notează şi te duci direct în rai, o să te trezeşti acolo numai dumneata şi Sf. Petru, că numai dumneata dom profesor ne mai dai de băut şi ne dai senzaţia că nu pe degeaba, e adevărat, cine mai mînâncă aşa ca dumneata tocană de urzici o lună încheiată pe an, şi numai vârfuri vineţii şi fragede, ce ştie lumea de azi ce-i bun.
Ca de obicei le-am dat de băut la toţi, mai ales că unii erau deja cam făcuţi şi cu chef de vorbă. A băut şi Omu, prima rachie adusă de Haiceau şi după aia încă vreo două beri la halbă. Vorbeau toţi odată şi strigau în gura mare, se hlizeau şi făceau giumbuşlucuri, au făcut, spre disperarea mea că îşi fac şi mai mare chef de băut, şi concurs de flotări.
În tot acel timp, Omu a stat tăcut acolo pe locul lui, încotoşmănat în paltonul lui negru şi cu căciula pe cap. Contrar obiceiului, el fiind de cele mai multe ori în centrul atenţiei, cu poveştile şi vorbele sale întoarse pe dos, părea că se află undeva în altă parte, era cu gândul dus pe alte plaiuri. Dar nici acest lucru n-a părut ciudat celor din jur şi, mărturisesc, nici mie, poate că era iarăşi prin Tibet, la poalele unui vârf de piatră seacă, în bătaia vântului tăios. Sau poate se ruga în gând pentru Atunci, poate-i transmitea acestuia, acolo la celălat capăt al oraşului, sfaturile şi îndemnurile sale de bine, odată chiar povestise ortacilor că el crede în telepatie, dar nu între om şi om, ci între om şi animal, mai ale câine. Sau dacă nu câine, măcar lup. Însă ne-am privit ochi în ochi de câteva ori. Mi-a zâmbit, ba chiar o dată a şi dat din cap afirmativ, abea perceptibil pentru cei neatenţi din jur.

7.

Cât de complicată devine viaţa
atunci când moare un om.

Omu a murit către opt seara, în scaunul în care stătea aşezat în curte la Boboci.
Eu plecasem deja cam de vreo jumătate de oră, am vrut să prind deschis la aprozarul din cartier, că de aia ieşisem, după ceva legume de-o ciorbă. A murit cu zâmbetul pe buze, iar ortacii lui nu şi-au dat seama că a murit minute bune, Omu fiind foarte tăcut în aceea zi. La început au crezut că a adormit, toropit de căldura şi lumina roşie a soarelui care apunea uriaş la orizont, în dreptul turnului bisericii vechi de la marginea oraşului, şi de cantitatea de alcool, destul de consistentă, pe care-o îngurgitase.
Prima reacţie a băieţilor, când au văzut că Omu nu mişcă, nu respiră şi nu vorbeşte, a fost de neîncredere, bă ăsta poate că ne-o face, că ştie tot felul de tertipuri, chestii din ălea cu călugări tibetani, cred că se face, bă. Dar s-au prins apoi că nu-i de glumă. Au încercat să-l mişte cumva, să-l gâdile, să-l tragă de barbă, până când trupul omului se aplecă într-o parte ca un proiectil mare şi neagru, iar apoi se prăbuşi sub masa de tablă, care se zgudui ca la cutremur iar halbele şi paharele de pe ea se răsturnară şi se sparseră cu mare zgomot pe ciment.
Atunci a ieşit nea Ion să vadă ce se întâmplă, a crezut probabil că băieţii s-au îmbătat atâta de tare încât se iau la trântă sau chiar la bătaie, poate că Haiceau s-a dat iar la Gripa, că i-o mai trăsese ăleia şi altădată, sau poate că Stelică, aşa ca să facă pe cocoşul, s-a apucat iar de unul sau de altul, sau poate chiar o bate pe nevastă-sa, aşa ca să-i fie învăţătură de minte, că el e bărbat în casă. Nea Ion şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Băi, futui, a murit la mine în crâşmă, acuma băi băieţi trebuie să chemăm salvarea, să vedem ce şi cum, că ăia ştiu cum se procedează. Stăteau cu toţii stane, le trecuse beţia de tot şi au început să plângă. Plângeau încă atunci când a venit salvarea, după ce nea Ion sunase la 112, spunându-le ălora că e un om la el în crâşmă care e foarte bolnav şi aproape nu mai mişcă. Când a venit salvarea, i s-a spus asistentului că mortul n-are pe nimeni, că e om al străzii, ceea ce se şi vedea cu ochiul liber, iar crâşmarul a insistat că trebuie dus de-acolo, eventual la spital, sau altundeva, că statul e răspunzător acum de soarta omului, că dacă până atunci statul n-a avut grijă de el, acum că e mort trebuie făcut ceva cu el. Asistentul de pe salvare a întocmit rapid un certificat constatator al decesului, în care a scris că mortul s-a numit Omu, pentru că nimeni dintre cei din jur nu-şi mai amintea care a fost numele adevărat al acestuia, iar Omu nu mai avea acte de mult, şi i-a sfătuit să-l ducă pe mort acasă, sau dacă n-are aşa ceva, să-l transporte la vreo firmă de pompe funebre, de unde să fie apoi dus la groapă, nu înainte însă de a se merge la primărie pentru a se obţine un certificat de înmormântare. La toate acestea, ortacii lui Omu şi nea Ion au rămas înmărmuriţi, unii, cei care mai avuseseră decese în familie, amintindu-şi, ceilalţi, care nu se mai întâlniseră cu astfel de lucruri, dându-şi seama pe moment, cât de complicată devine viaţa atunci când moare un om.

8.

La Trabant, că acolo a fost casa lui.

Asistentul a plecat de la Boboci lăsându-le pe masa la care stătuse Omu hârtia în care scria că acesta e mort.
S-au apucat şi şi-au ridicat prietenul înapoi pe scaun şi i-au pus căciula la loc pe cap, adunând-o de pe jos dintre chiştoace şi cioburi de halbe şi pahare, înjurându-l în gura mare pe nea Ion care le spusese, băi, fraţilor, eu zic să-l duceţi acasă la fosta nevastă, că aia poate că mai ştie cum l-a chemat şi poate că-i face hârtie la primărie şi-l îngroapă ea, că asta-i la noi la români, băi fraţilor, nevasta, chit că mai e cu tine, chit că nu, trebuie să-şi îngroape omul. De fapt, şi-au dat seama ortacii lui Omu, nea Ion vroia să scape cât mai repede de mort, nu i-a căzut bine deloc că Omu a murit la el în local, chiar dacă a murit afară, în curte, nu înăuntru, în localul propriu-zis. I-au îmbumbat paltonul, i-au aşezat mai bine căciula pe cap şi au încercat să-l ridice pe mort şi apoi să-l scoată afară din curte, bă, îl ducem la Trabant, că acolo a fost casa lui de ani de zile, şi vocea lui Stelică a sunat grav în liniştea serii de iunie şi-n lumina ca sângele care acoperea orizontul, ce să caute la curva aia de la bloc, păi ce crezi, nea Ioane, că aia ne primeşte cu Omu mort după noi, aia cu procurorul ei sună la poliţie şi ne leagă, eşti nebun, mai bine zi mersi domne că a murit cu ochii închişi, a ştiut el ce-a ştiut, că altfel trebuia să-i închidem noi, şi nu ne-ar fi fost totuna.
Dacă pe moment beţia le trecuse, alcoolul îşi făcea însă treaba mai departe. Şi treji să fi fost, şi ar fi fost greu peste măsură să-l care pe Omu atâta drum până la marginea cartierului. L-au apucat cu toţii, care cum, de mâini, de picioare, de cap, de palton, înghesuiţi unul în altul, aplecaţi de şale, încercând să-l scoată din curte pe mort şi să ia calea spre linia ferată. Omu fusese un om înalt, dar slab, mai ales în ultimii lui ani, când hrana devenise pentru el un lucru de nebăgat în seamă. Dar băieţilor li s-a părut că acesta e atâta de greu încât le va fi imposibil să-l care tot drumul până la Trabant, nu-i nimic, fraţilor, şi vocea lui Stelică se auzi în mijlocul străzii, în întunericul care se lăsase deja peste cartierul natal, întărită de sprijinul vocal al Gripei, aflată lângă umărul lui şi ţinându-i capul cât mai sus lui Omu, mai lăsăm jos, ne mai odihnim, trebuie să-l ducem acasă la el, asta-i datoria noastră de onoare pe ziua de azi, iar după aia trebuie să facem priveghi, cu tot ce trebuie, bă Haiceau, întorce-te repede la nea Ion, să nu închidă, să ne dea pe datorie de băut, ia vreo câteva sticle de tărie, nu putem să-l priveghem pe Omu fără băutură, stăm acolo la Trabant toată noaptea.

9.

S-a dus săracul Omu,
ce să-i faci, n-ai ce-i face.

Aproape ajunseseră cu Omu în părculeţ când le-am ieşit înainte. Am mai zăbovit şi eu prin cartier, cu unul, cu altul, în poveşti, după ce m-am aprovizionat cu legume şi zarzavaturi. Mă îndreptam cu grăbire spre casă şi ieşisem din parc pe aleea dintre blocurile vechi ale cartierului, când am dat nas în nas cu gaşca de la Boboci. Mi-am dat seama imediat că Omu a murit, pentru că era întins pe jos, undeva în iarbă şi în buruieni la marginea aleii. Omu n-a fost dus acasă niciodată pe sus, chiar dacă era băut mangă. Măcar atât, dacă tot sunt beţivan clasa întâi, spunea el câteodată, să ajung acasă pe picioarele mele. Când n-o să mai ajung în felul ăsta, atunci înseamnă că-s mort. Şi iată că era chiar aşa cum prevăzuse, pe ultimul lui drum de la crâşmă spre casă. L-am lăsat jos, dom profesor, că-i greu de nu mai putem, şi-am băut şi noi pe rupte azi, ce să facem, am fi băut şi mai dihai dacă am fi ştiut ce se va întâmpla, se auzi din întuneric vocea lui Stelică, printre câteva fumuri repezi din ţigară. Stăm şi hodinim şi pipăm, că nu mai putem, şi mai e încă drum până la Trabant, se mai auzi încă o dată vocea lui Stelică, acompaniată de vocile guturale ale celorlalţi, dintre care se distingea, în tăcerea nopţii şi în lumina puţină a lămpii chioare de lângă fosta centrală termică a cartierului, vocea ascuţită şi gâfâită a Gripei. S-a dus săracul Omu, ce să-i faci, n-ai ce-i face, aşa ne ducem toţi, dom profesor, nu scapă nimeni, măcar Omu n-a dus-o chiar rău în ultimii ani, a avut linişte şi chiar mulţumire sufletească, l-a avut pe Atunci, iar acum uite că are cine să-l ducă acasă şi să-l privegheze. Numai cu îngropatul nu ştim încă ce să facem, s-a auzit iarăşi vocea lui Stelică, pentru chestia asta trebuie acte şi bani, Omu n-are nici de unele, nici de altele, iar noi nici atâta, poate că facem cumva şi rezolvăm, dom profesor, cu dumneata, cu oamenii din cartier, poate facem şi pomană la nea Ion în curte. Le-am răspuns că o să discutăm asta mai târziu, că este timp destul, dar numai după ce-o să-mi povestească ce s-a întâmplat cu Omu, abia ce ne-am despărţit la Boboci şi Omu e mort şi dus acasă la Trabant. Le-am mai spus că până ajung ei acasă la Omu, eu dau fuga până acasă ca să las plasa de cumpărături şi sa aduc nişte lumânări, că dacă tot a murit fără lumânare la cap, aşa cum îmi imaginam că s-a întâmplat, măcar priveghiul să-l întocmim cumsecade.
L-au ridicat pe Omu şi au plecat încet şi cu mare grijă, iar când aproape au ajuns să dispară după colţul de verdeaţă sălbatică de la intrarea în părculeţ, am auzit vocea groasă a lui Vasilică strigându-mi că, dom profesor, adu şi de băut, că ştim că ai destul în pivniţă, că nea Ion nu ne-a dat pe datorie decât două jumătăţi de rachiu.

10.

Un urlet a sfâşiat atunci
tăcerea nopţii luminate ca ziua.

Am răms o clipă locului privind în urma găştii de la Boboci dispărând în părculeţ. Am luat-o după ei încet şi pentru câteva clipe mi-au apărut din nou în raza privirii, o îngrămădire de umbre vociferând, dispărând apoi iarăşi între gardurile vii din cealaltă parte a parcului. Am tăiat parcul prin mijloc şi m-am aşezat pe stinghia îngustă de fier a vechii îngrădituri. Mi-am aprins o ţigare şi am tras câteva fumuri cu sete, unul după altul. Am ridicat ochii spre cer, mirat că se făcuse lumină în jur ca ziua. O jumătate de lună uriaşă şi portocalie se afla deasupra blocului din faţă, printre vechile antene de televiziune, rămase acolo pe acoperiş ca nişte ramuri uscate de copac. În câteva minute, până am terminat ţigara, întregul astru străluci pe bolta senină, albită de stelele lui iunie. Am dat drumul ţigării şi am călcat-o cu talpa pantofului. Mi-am dat seama într-o străfulgerare că o aruncasem într-o mică băltoacă, iar eu însumi stăteam cu pantofii în acea băltoacă, astfel încât eram ud până la glazne. Am privit în jur cu mirare şi am observat că erau mai multe bălţi de acest fel, ici şi acolo în părculeţ. Mi-am amintit cu stupoare ce spusese Omu atunci când a ajuns, către seară, la Boboci, despre ploaia care-i luase durerile de oase cu mâna parcă. M-am ridicat, am luat sacoşa cu legume din iarba udă de lângă îngrăditură şi am luat-o spre casă. Dintr-o dată, ca un fulger alb, un câine ţâşni dinspre aleea din faţă. M-am uitat cu atenţie, era un ciobănesc lăţos care se opri brusc în faţa mea. Un urlet a sfâşiat atunci tăcerea nopţii luminate ca ziua. Apoi câinele ţâşni iar într-o goană nebună spre ieşirea din parc. L-am privit dispărând în verdeaţa întunecată de la marginea de vest a părculeţului şi apoi am plecat spre casă să aduc lumânări, mâncare şi băutură.

APRILIE

6 aprilie 2009 - au citit:
Alexandra Dusciuc (poezie)
Radu Vancu (proză)

MARTIE

2 martie 2009 - au citit:
Cristian Cătălinoiu (poezie)
Ovidiu Baron (proză)


Cristian Cătălinoiu

cred că ar trebui
să ruginim împreună

spre noapte am adormit lângă tine
afară tremura vremea stările acelea de angoase zurlii
când înlăuntrul ne e posedat
mişună-n noi demonii se zvârcolesc se lovesc
de straturile târzii ale conştiinţei
înăuntru respirai lângă mine
pleoapele tremurând mâna-ţi destinsă pe pisica uitând să mai toarcă
şi piciorul tocmai ieşit de sub pătură
de după fereastră ploaia devora întunericul
poate ar trebui să ruginim împreună


bicicleta de pedalat

aidoma ei aş fi scris despre luna în care
bălăcăream câte o singură întâmplare câte
o intransigenţă a vieţii luate de-a gata în pumn la
un moment dat la masa oarecum zilnică la
picnicul din pat
îmbrobodit în cuverturile spălate de umbra nu duminica nu
doar săptămâna avem dezlegare la curăţare la
debarasat gunoaiele de pe noi
duminica numai impurităţile interioare le ferim de noroi
şi de alte gânduri ascunse printre interioare
aidoma ei fiecare ar fi intersectat o respiraţie pe foaia hârtiei
dar foaia s-a metamorfozat e luminoasă şi rece
timpul nu-i mai expiră ziua nu se mai întâmplă neaşteptat
totul poate fi retractat şi din pat
picnicul se mută în goana maşinii
pe blog
bălăcăreala e un reality-show regizat
unde-ai mai rătăcit unde-ai
mai îngropat farafastâcurile ziselor preumblate-ntre o duşcă şi alta prin crâşme
aidoma zilei de azi bicicleta se sprijină ignora(n)tă de zidul din spate
cu plimbările resemnate între două doze de amintiri dinspre care
pierdem poate lunar câte-o zi şi-o-ntâmplare


viaţa de-a gata

aici poţi găsi raspuns la întrebările tale mi s-a spus
era simplu şi incitant
un răspuns la toate întrebările
am înţeles că va fi structurat după felul lor lungime lăţime adâncime tematică
o mulţime de liane defăşurându-se care-ncotro
dar în sfârşit voi avea răspunsul
răspunsul atotputernic ce mă va delimita de cei care întreabă doar
voi fi ştiutor adică un soi de zeitate plimbându-mă senin pe aici
printre neştiutori şi întrebăcioşi
din mine vor iradia ştiinţa înţelepciunea şi adevărul
şi clarviziunea fireşte
voi îngurgita tihnit toate aceste străfunduri de înţelepciune reunite într-una mare totală şi irefutabilă
mâna mea deja a început să simtă că nu mai sunt om sunt animalul care le ştie pe toate
zi de zi într-o aceeaşi fermitate a mişcării prestabilite prin văgăunile mele interioare
mă preumblu exact între locul de adăpat teritoriul de vânătoare şi culcuşul odihnei
fără teamă fără prihană fără nimic altceva cât de cât tulburător
căci acum ştiu totul şi nu-mi mai trebuie nimic


bidi

şi uneori ni se întâlneau serile
persistente şi lungi
se ciocneau uşor una de alta
cât să se simtă mai stăpâne pe ele
uite cristian au înflorit magnoliile
ochii uitau să mai plece din flori
ne ascundeam în petale
totdeauna în flacăra moale a petalelor înmiresmate în alb
uite cristian cum se scutură
n-o culege
nu rupe din ea nici măcar amintirea
las-o să moară singură
neajutată
când s-o sătura să mai îmbrace copacul în miresmele sale
atârnate într-o doară pe creangă
uneori serile miroseau a magnolii
şi îşi culegeau una alteia într-o doară
câte-un gest câte-un râs câte-o vorbă din tine
şi uneori de atâta parfum şi răgaz
serile acelea ciocnite între ele doar aşa o idee
îşi mai confundau apusurile
uitau propriile culori moţăite-ndelung
în somnia vecină


umbrissimă

este acolo o bucată de plajă unde
valurile nu s-ar sparge decât în spumă de ţărm
ofranda aceasta este asemenea zeului care
ca să te abată de la realitate
aşterne la picioare fiinţa lui preschimbată în spumele alea ingenios de albe şi voluptoase
este ca o transformare a clipei în propriile noastre vremelnicii necurmate
acolo unde piciorul tău îşi lasă urma imprimată în nisip chiar
şi după ce valul spart a trecut pe-acolo
într-o încolăceală de spumă mângâiată de tine
este poate o înserare cu văpăile destrăbălate vederii
în locul acela unde numai noi existăm
zeul a plecat să adulmece o nereidă ceva
în locul acela unde lumea şi-a găsit hotarele înfipte bine pe picioare
fără de noi înăuntru
unde vorbele
şi săruturile (numai dacă vrei tu nimfă numai dacă sarabandele veseliilor tale vor a simţi rumoarea aceea specială a buzelor când vorbele îşi transformă limbajul în simţuri)
ţi se sparg de limbă
spuma valurilor rătăcite permanent pe vreun ţărm unde plaja poate rămâne
fărâma noastră nezdruncinată de amintire


doi

dacă am sta doar noi doi într-o cutie-a singurătăţii
doar tu şi eu rupţi de irealitatea care poate fi uneori lumea
oamenii ăştia din jurul nostru din jurul altora
din împrejurimile atâtor insule ale singurătăţii închegate într-un el şi-o ea
dacă am da la o parte ca pe-o perdea zumzăitoare amalgamul ăsta uman
şi
tu şi eu ne-am fi unul celuilalt suficienţă absolută
într-o cutie-a singurătăţii
noi doi şi golul pulsând împrejur
ca un chaos grecesc de unde aşteaptă să iasă materia fiinţa timpul
şi alte tărăşenii închipuite de noi
dacă doar ochii noştri s-ar privi câte o viaţă pentru fiecare
doar viaţa celuilalt privită şi de atunci de la imersiunea în cutia aceea fecundă a singurătăţii
nicio altă viaţă să nu ne mai vadă ochii palmele noastre prelinse pe realitate
dacă numai vieţile noastre ar exista undeva agăţate una de alta
umplute fiecare doar cu cealaltă
cât de mult ne-am trăi
nimfa mea după care gândurile se scurg moleşite şi lungi


soarele gol

el o cunoaşte pe denisa o ştie îi spune pe nume
îşi drege glasul la ea şi se vaită să-l întrebe ce are
viaţa se repede-ntre ei cu patru sau chiar mai multe picioare
e oarece vânzoleală pe-aici se schimbă zgomote între o cameră şi-alta
am putea fi umani rosteşte conştiinţa în vreunul ne-am
putea spune pe nume am rosti epitete onomatopee îndelungate
le-am urla de la o uşă la alta să stăruie-n aer cuvântul
dezbărat de formă sau sens
ne-am putea alinia capetele chiar la o aceeaşi minte şi am
lua de mână fiecare mână a celuilalt locatar
am putea fi aidoma toţi o gândire într-o clădire uitată de var
clădită doar din răcnetele noastre direcţionate
până atunci el îi zice denisa se vaită se bese meselor le-aşterne râgâituri îşi suge măseaua
şi-ntinge în gel părul cu pomada spre spate


locvace

m-aş fi admirat de tine
cu vorbele atârnând în vânt poate-poate
zi tu nu-i aşa? mai ascultă puţin
vreau să-ţi măsor auzul între rigorile glasului meu nu contează ideile
vocile mele se repetă într-o puritate a intenţiei
care te cuprinde spălată de-a gata
eu sunt în sine-mi o curăţie a cugetului care te pot
purta în laringele emiţând sunete dezbărate de zgură şi nepăsare
m-aş putea condensa în tine ca o esenţă emiţătoare de noutăţuri moştenite
uite gestul meu e întotdeauna acelaşi perfect pentru tine
niciodată greşit
aştept admirarea


carte de colorat

la paris ningea peisajul pe-o mână
chipul ei fremăta fericit într-o rână
o să te-aştept ferecat într-o armură frumoasă
poate o să mergem la cafenea să ne descotorosim de presiuni de evenimente de sentimente
să le punem pe-o tavă pe-o tipsie de argint înjghebat
dintr-o întrebare şi-o lucire din artistul ratat
o să te invit mai apoi în patul meu somptuos
sculptat din sărăcie şi os
să facem amor să ne iubim în tihnă ca sfinţii
ne-om mai legăna câteodată în caruselul evlaviei cu flori candide la butoniere
până când la paris ninsoarea va înceta dintr-o dată şi
în vara curată
câmpul se va apropia mirositor de oraş
aici aromele sunt încă în pregătire aşadar
hai să bem o cafea un lichior şi-un vin într-atât de rar
încât
să nu mai putem cuvânta
nimicurile fericirii la doar o cafea


pielea mea de internet
(„da’ mă laşi?”)

sunt un cârlionţ deghizat
în bărbat
dragostea mea plutitoare
se farmecă de fiecare alunecare a privirii peste formele fecunde
le-aş dori pe toate unde naiba să le caut să le găsesc să le mituiesc
cu atenţia urduroasă şi vorbele prefabricate
în uzina mea de şabloane moştenite nemijlocit de la artiştii vorbelor mărunte
muzele mele pietrifică numai uitările
întrebările
mi le pictez doar la ciorbe cârnaţi şi pâinea ruptă dintre firimituri în felii
sunt onduleul trăirilor mai puţin vii dar îndelung consacrate
drumurile mi-s oploşite sub asfalturi netede creponate ca o floare îmbăţoşată-n hârtie
mi-aş pune pe cap o tichie dacă
ochii tăi m-ar înălţa cu un pas
sunt un cârlionţ şi aşa am rămas


penetr-abilitate

singurul model de inel e al meu
piatra are o făcătură deloc întâmplătoare
o despicătură a apelor cum numai în perfecţiune poţi întâlni
o desfecătură de putreziciuni de grandorile despuiate ale iluziilor purulente
de toate stârvurile conştiinţei ăsteia care-şi zic îndoieli şi ne pot agasa
piatra e demnă de purtătorul ei inelat în sinele pe care şi-l poartă cu răsfăţ
singurul model îmi stă înveşmântat pe deget ca o mărturie a biruinţei mele neînfrânate
de nicio grimasă a durerilor vieţuite
e un inel trebăluit în durele metale ale singurătăţii
ale momirii propriei emfaze propriilor duhuri epurgate de prostiile dimprejur
e o reuşită
ca un medium care poate regla eternitatea amăgelilor dispărute
clipă de clipă
racordând-o la mine
îngurgitorul de propria şi continua amăgeală
a unui purtător de inel cu piatra despicată în apele limpezi ale încrederii
şlefuite în carnea insaţiabilă a dorinţei de sine


colecţia de vise

mă aflu printre strângătorii de vieţi peticite
viaţa funcţionează aiurea aici în haltele păstrate între un lucru şi altul între
o culoare şi-un alb-negru facil şi vechi până la nostalgie
caii zburdă prin aer cu nesaţul înălţimilor cotropite
mâinile se ating de pielea încrustată cu amintiri e un coşmar întreg al durerii fericite
l-ai plâns o zi întreagă fiindcă ţi-a declarat dragostea lui suculentă
de ce eu pentru ce să suport atâta-mplinire
pe-aici te-am văzut întâia oară cum văruiai distanţele într-un alb egal sieşi
cumplit de întins până se anihila de propriu-i nesfârşit
nuanţele de apropiere prindeau contur răsăreau astfel clipe şoapte
toată recuzita unei strângeri în braţe
într-un papuc un popas şi-aştepta rândul o relativizare a mişcării neîncepută încă
şi moartea de-un verde intens ah moartea această metresă a noastră
niciodată iubită
te-aş fi putut afla tânără şi-nnoptată dacă aş fi avut răbdarea să sfârşesc
degrabă colecţia asta de întreţinere
însă
aşteptarea ta se zbârceşte de ani totdeauna îmbătrâneşti mai devreme decât am dori
hârcă pliată-n suspansuri
am putea trece iute să n-o vedem să nu ne vadă să visăm că aşa ceva nu există
un vis unde visul este propria sa colecţie a negării
mă aflu printre poverile cu miros de înfrângeri şi bucurii răzleţite
aici caii ar putea să zboare până ce
n-ar mai putea fi nimic de colecţionat înăuntru


semn(e) de punctuaţie

am lăsat
în sertarul cu sunete orice expresie vreun gând obosit
privirile pe tine le-am istovit
şi am plecat apoi la piaţă la cumpărături
o legătură de virgule bune de aromat înţelegerile sensurile logica dedesubturilor
o cană de puncte de suspensie pentru ceaiuri pentru infuzia în coada de peşte
un coş de fructe proaspete (aici ar fi fost de presărat două puncte gust subtil) semne exclamative întrebăcioase puncte de o finalitate a zicerii desăvârşită şi altele
frazele s-au scurs pe drumul de întoarcere când distanţele cuvenite erau măsurate
de picioarele descălţate (simt mai bine aşa atmosfera mesajul textului parcurs chipul tău)
nicio oprire nicio superstiţie nicio atenţie abătută
totul curgea lin fără speranţă o să fac
acasă cu vrednicie o ciorbă o tocăniţă ceva şi desert
o ceaşcă de nedumeriri aromate


rara avis

pleoapele îi flutură ca nişte aripi ciudate
tot curcubeul s-a prins de părul ei împănat
şi nu-l mai scapă
e o poză toată
neaşteptată iradiată din însăşi starea de înserare
sticla de bere i se pare o flacără tare
ascunsă uneori între buzele jucăuşe
nu sărută (nu-mi preleva complicatele tuşe ale rujului consumat peste carne) (evită atingerea
ta să îmi sfarme vreo fărâmă de culoare)
ochii ei lungi se adâncesc într-un mov care doare ochiul meu sfarâmat
încă pe stupoare negare mirare chemare
e aici prinsă în plasa nerăbdărilor noastre
ne oferă imagini tari prea albastre pentru albul retuşat lin pe viaţă
zburdă o animalitate prin ea
peste faţă i se preumblă grija-ngrijită de sine
pleoapele-i flutură aripi şi am culege-o delicat din ruine
să o zăbrelim în propria-ne nimfotecă
dinspre seara asta neaşteptat de cochetă


ea

am fost cea care ţi-am spus că nisipurile de aur
pot tulbura
că lumea gândeşte frumos şi împătureşre ziarul după citire
că poate
într-o zi o partidă de sex poate deveni nebunie
şi încredere
am fost cea care simţeam că şi după ce râzi gândurile tale încă mai spulberă
realitatea asta configurată după canoane
că exploziile tale de veselie sunt ca un balansoar în care delirezi cu plăcere
comodităţile unei clipe
şi da
am fost cea care pândeam ascensiunile furiei până la punctul în care
să-mi fac bagajele şi să plec
atunci urlând
mă descotoroseam de tine cu ură îmbrăţişându-te
până ce timpul hotăra să fiu din nou
cea care am fost ca să-ţi spun că furia poate deveni
nebunie curată
şi încredere


Ovidiu Baron

Poveste cu frunze

Trecuse de Casa de piatră, ajunsese în capătul străduţei minuscule pe care locuia Bărbuţ. Privise înainte, la noroiul omniprezent, şi se gândise vreo zece secunde cum să-l ocolească. Ştia că nu există nicio soluţie, dar aşa învăţase de la bunicul lui, că e bine să stai pe gânduri înainte să faci ceva, indeferent ce-ar fi. Îi spusese asta cam pe la vârsta de şase-şapte ani, când memoria îi era proaspătă şi deschisă la toate aiurelile, cu atât mai mult la cele spuse de bunicul, pe care-l admirase întotdeauna. De altfel, era şi asta tot o învăţătură de-a lui, că omul e bine să admire pe cineva, că asta însemna a avea un model în viaţă. Iar copilul începuse prin a-şi admira bunicul, ca primă încercare. Ridică pentru o clipă ochii spre cer şi oftă dezgustat, apoi făcu primul pas.
Nu asta era lumea în care voia să trăiască, adică, într-un fel, ar fi putut fi asta, dar unele lucruri nu i se păreau prea grozave. De exemplu, noroiul, dacă ploua, uliţele se făceau ”ca toţi dracii”, ca să folosim tot o expresie de-a bunicului, adică erau pline de gropi în care te puteai adânci până la genunchi. Mai ales că majoritatea drumurilor erau în pantă, de fapt aproape toate, cu excepţia celui care ieşea din sat şi al acelei uliţe minuscule, aproape o potecă, pe care se afla el acum, şi care constituia limita superioară a satului. Era un sat ale cărui case stăteau aplecate deasupra unui râu, cu uliţe drepte, închis într-un chenar uniform, din care el, cel puţin, îşi propusese să plece cu prima ocazie. Numai că acea ocazie întârzia să apară, iar el ajunsese la vârsta de paisprezece ani şi se gândea uneori că viaţa nu-i oferise cine ştie ce satisfacţii. Dar asta numai în momentele în care se lua foarte tare în serios şi îşi punea probleme existenţiale. În restul timpului, urca sau cobora uliţele satului, pregătindu-se pentru micile aventuri ale fiecărei zile.
Bărbuţ locuia tocmai în capătul uliţei aceleia, era o casă mică, văruită de taică-su într-un albastru ţipător. Mişu râdea de fiecare dată când o vedea. Îi spusese de nenumărate ori lui Bărbuţ să-şi convingă tatăl să facă ceva, era o culoare ”ca toţi dracii”, nu înţelegea că râde lumea de ei, chiar nu le păsa deloc? În plus, casa părea că se miceşte pe zi ce trece, temelia se afunda parcă tot mai mult în pământ, astfel că Mişu îşi avertizase prietenul că avea s-o păţească. ”Cum aşa”, întrebase Bărbuţ. ”Simplu, îi zisese. O să muriţi îngropaţi de vii şi n-o să ştie nimeni de voi. O să vă duceţi la fund, casei ăsteia îi place pământul.” ”Prostii, zisese Bărbuţ, enervat.”
Bărbuţ nu se speria cu una, cu două. Cel puţin nu de vorbele lui Mişu, la care ţinea cu adevărat. Pe toţi ceilalţi îi pocnea de nu se vedeau. Era bătăuşul satului, campionul universului. Pentru că universul lor era mic, numai un deal, o pădure şi un râu. Cum rezumase odată bunicul, satul lor era jumate deal, jumate vale. Numai că jumatea care era vale nu era jumate, ci era un biet râuşor care mai ronţăia câte puţin din marginea dealului, apropiindu-se mai mult de inima satului. Era un râu plictisit, ca mulţi dintre locuitorii satului.
Mişu şi Bărbuţ nu erau aşa de plictisiţi în ziua aceea. Îi trimisese directoarea şcolii să adune frunze de dud. Era ultima invenţie la şcoală, creşterea viermilor de mătase. În fiecare zi erau de serviciu doi elevi, care trebuia să aducă dimineaţa vreo doi saci de frunze. Viermii ocupaseră patru săli de clasă, şi sacii trebuia să fie din ce în ce mai mari ca să-i sature. Pe măsură ce treceau zilele, deveneau imenşi şi se mişcau întruna şi energia asta a lor îi enerva tare pe copii, care nu aveau ochi să-i vadă. Directoarea încerca să-i amăgească, spunându-le că vor asista la o schimbare extraordinară şi că acel an avea să fie o lecţie nemaipomenită pentru ei. O sa vedeţi cum viermii aceştia devin gogoşi, le zisese. Numai că drumul de la vierme la gogoaşă era tare lung şi copiilor nu le plăcea mirosul acela şi târâitul neâncetat al viermilor. Dacă era linişte, îi puteai auzi cum mănâncă. Erau nişte monştri mici, de care trebuia neapărat să scape. Dar nu ştiau cum. Îi învăţase cineva să le presare pe frunze cât mai multă sare. ”Le place”, le spusese omul râzând cu înţeles. Mişu bănuise că viermii aveau să se umfle de la sare, făcându-se ca toţi dracii. După care aveau să explodeze.
- Va mirosi îngrozitor în ziua aceea, gândise el cu voce tare.
Dar viermii se încăpăţânau să trăiască. În plus, se găsise cineva care să-i dea de gol la directoare, care nu era în toate minţile. Îi chemase la careu şi urlase la ei o oră întreagă. Era un mesaj viclean, legat de gospodăria comunală, de responsabilitatea fiecărui mic comunist şi de şcoală, care îi educa nu doar pentru ei, ci şi pentru patrie. Iar patria avea mare nevoie de viermii aceia, îi plăceau al dracului de mult şi copiii trebuia să-i păzească încă vreme îndelungată, hrănindu-i cu frunza de dud pentru care era nevoie să parcurgă drumuri tot mai lungi şi tot mai dese. În plus, directoarea le schimbase sacii, le găsise unii mai încăpători şi frunza de dud trebuia îndesată cât se putea de mult.
Apropiindu-se de casa lui Bărbuţ, Mişu izbucni, ca de obicei, în râs. Era plin de noroi până la genunchi şi se opri câteva clipe să-şi admire pantalonii. Temelia părea să se fi adâncit din nou, dar el nu mai voia să insiste. Într-o zi îi spusese chiar lui Bărbuţ tatăl că ar fi fost bine să o măsoare în fiecare zi, dar omul nu păruse prea interesat. Ba chiar se uitase urât la el şi, îndepărtându-se, îi transmisese ceva de genul „să vină mă-ta s-o măsoare”. Dar Mişu nu avea să-i spună asta mamei sale, nu avea niciun sens, nu o interesa pe ea casa altora. Tatăl lui Bărbuţ era un om destul de ciudat. Era înalt de aproape doi metri, slab mort şi cu un picior mai scurt, iar, pe lângă toate acestea, mai vorbea şi urât la beţie. Iar beţia nu era ceva neobişnuit pentru el. Lumea zicea că fusese rodul unei iubiri de-o noapte, în cimitir. Cică tatăl lui se aflase în sat doar în trecere, dar avusese destul timp să o seducă pe biata fată. Venea seara, pe ascuns, şi o chema la poartă. După care se ducea cu ea şi se iubeau în cimitir. Numai în cimitir, aşa sublinia fiecare om care spunea povestea asta. Numai acolo! Omul trebuie că era nebun, dacă nu era dracul în persoană. Iar fata îl ascultase şi făcuse una nefăcută. Aşa că tatăl lui Bărbuţ era normal să fie aşa şi oamenii, deşi fugeau de el cât puteau, îl înţelegeau. Nu-şi cunoscuse niciodată tatăl şi nu suporta să i se vorbească despre el. Mai ales mila nu o putea suporta tatăl lui Bărbuţ şi nu erau puţini cei care luaseră bătaie din cauza asta. Nu părea un om puternic, dar nu îndrăznise nimeni să-i opună rezistenţă, niciodată. Le era frică de el, pur şi simplu.
Bărbuţ era deja la poartă, uitându-se la Mişu, cum se hlizea.
- Iar a intrat, zise Mişu.
- A intrat pe dracu. Unde vezi tu c-a intrat?
- Se vede cu ochiul liber, să mor io!
Bărbuţ se uită chiorâş la prieten, apoi la casă, după care dădu din umeri:
- Să mori, dacă asta vrei.
Mişu îşi dădu seama că-l supărase, aşa că-l bătu prietneşte pe umăr, dar Bărbuţ se scutură imediat.
- Ai fost? îl întrebă.
- Am fost, zise Bărbuţ cam posomorât.
- Şi?
- Şi... ce?
- Cum era?
- Ce să fie?
- Aia... Chestia aia pe care ai vrut s-o vezi.
- Lasă, mă, nu vrei să ştii, continuă Bărbuţ.
- Dacă nu-mi spui, nu mai vorbesc cu tine o săptămână!
Prietenul dădu nepăsăstor din umeri.
- Nu mai vorbesc o lună, accentuă Mişu, iar Bărbuţ schiţă acelaşi gest.
- Nu mai vorbesc niciodată, ameninţă Mişu şi se opri.
- Bine, mă, îţi spun, zise Bărbuţ. Era... aşa...
- Cum?
- Păi lasă-mă să zic!
- Dar spune-odată!
- Era ca un cleşte!
Mişu îl privi neîncrezător, iar Bărbuţ lăsă ochii în jos, oarecum ruşinat.
- Mă, tu sigur ai fost?
- Sigur.
- Şi te-ai uitat?
- Daaa, m-am uitat, dar nu se vedea prea bine, era întuneric acolo.
- Şi-atunci cum poţi să spui că era ca un cleşte.
- Am presupus...
Mişu încruntă uşor din sprâncene, după care dădu, la rândul lui, din umeri. La urma urmei, Bărbuţ fusese mult mai curajos, el nu avusese curajul să facă asta şi probabil nu-l va avea niciodată. Până şi bunicul îi spusese că îl considera cam fricos, lucru care-l îndepărtase pentru o vreme de la inima lui. Dar dacă asta era realitatea, trebuia să creadă, la urma urmei.
- Adunăm? întrebă Bărbuţ.
- Adunăm.
Se îndreptară, prin noroi, spre capătul uliţei, după care coborâră spre râu. Trecură de casa lui Mişu, iar acesta refuză să privească spre ea. Când pleca de acasă voia să uite de tot, până şi de propria familie. De fiecare dată spera să fie plecarea cea mare, cea adevărată, acea plecare care-l va duce departe, într-un oraş imens, în care toate străzile erau asfaltate şi iluminate pe timp de noapte, în care nu simţeai mirosul acela de noroi amestecat cu balegă şi în care nu locuiau decât oameni cumsecade. Niciun bărbat zămislit în cimitir, nicio directoare nebună, niciun vierme de mătase. Oraşul acela mare avea să fie locuit numai de oameni speciali. Oameni ca el, se gândea, după care zâmbea, oarecum jenat. Traversară râul şi o apucară pe mal în jos, într-o zonă pe care nu o exploraseră aproape deloc. Era zona în care murise bunicul lui Mişu, în urmă cu trei ani. Se aşezase la umbră şi rămăsese acolo. Toată suflarea satului îl căutase timp de câteva ore şi nu ştiuse nimeni de ce murise. Mişu nici nu credea că murise şi aştepta uneori, oarecum temător, să-l vadă venind. Dar bunicul său fusese un om încăpăţânat, o recunoscuse chiar el, de nenumărate ori.
Râul era mărişor în ziua aceea. Undeva, în amonte, se spunea că se construise o hidrocentrală. Apa râului era acumulată într-un bazin imens şi abia dacă mai curgea câte un firişor. Din când în când însă, oamenii ăia îi dădeau drumul şi râul se dezlănţuia la vale, tulbure şi agitat. Dacă mai şi ploua, dobândea uneori o culoare aproape negricioasă.
Copiii trecură de o zonă de sălcii, după care ajunseră într-o pădure de arini. Satul se vedea din ce în ce mai departe, dar ei nu se opriră. A doua zi trebuia să hrănească viermii de mătase. După pădurea de arini urmă încă una de sălcii şi încă una de arini. Râul curgea cu un zgomot neobişnuit, ca un fel de hârâit sau ca un hohot stins. Porţiunile de sălcii şi de arini alternau invariabil. Se îndepărtaseră deja bine de sat şi nu se simţeau în largul lor, dar le era ruşine să-şi recunoască frica. Li se spusese clar că în direcţia aceea aveau să găsească duzi înalţi, cu frunză atât de mare, încât sacii aveau să se umple imediat. Era de ajuns să tragă de o ramură şi să culeagă câteva frunze. Astea mari le plăceau cel mai mult şi viermilor de mătase, dar nu acesta era motivul pentru care le căutau ei.
- Auzi, Bărbuţ, zise Mişu, tu sigur ai fost acolo?
- Sigur, răspunse Bărbuţ, fără să-l privească.
- Şi te-ai uitat tu, aşa, şi nu ţi-a fost frică?
- Nu mi-a fost.
- Deloc?
- Deloc.
Băieţii îşi continuară mersul, sperând încă să găsească duzii aceia cu frunze uriaşe. Erau obosiţi şi lui Mişu îi trecu prin minte că ar fi putut să doarmă pe malul râului, nu putea să li se întâmple nimic. Casa era deja prea departe. Trecură de încă o porţiune cu arini şi de încă una cu sălcii. Apoi încă una de arini, parcă mai deasă ca toate celelalte şi Mişu se gândi că era posibil să se lase seara, deşi nu putuse să treacă atât de mult timp. Înaintară fără să vorbească, grăbind puţin pasul, din dorinţa de a depăşi cât mai repede porţiunea aceea. Le era ruşine să-şi recunoască oboseala şi frica, însă nu erau în stare să-şi ascundă un clănţănit uşor al dinţilor.
- Pe aici a murit bunicul, zise Mişu, încercând să-şi ascundă teama.
- Nu mă interesează, zise Bărbuţ, hai să adunăm odată frunza aia.
- E cam târziu, zise Mişu, începând se cedeze.
În depărtare, pădurea părea că începe să se rarefieze. Râul se auzea tot mai puţin şi cei doi se gândiră pentru prima oară că s-ar putea rătăci. Râul era singurul lor reper, nu era de ajuns să meargă înapoi. O luară totuşi la fugă în direcţia luminişului aceluia, sperând să scape cât mai repede. Frunzele uscate le foşneau sub picioare, mărindu-le şi mai tare spaima.
- O să ne rătăcim, zise Mişu, continuând totuşi să alerge.
- Ba nu, o să ne întoarcem cu bine, zise Bărbuţ.
Până la urmă pădurea de arini luă sfârşit. Ieşiră într-un luminiş foarte larg, în care părea să adie un vânt prietenos. Chiar în mijlocul lui se zărea un copac înalt, un dud cu frunze cum cei doi copii nu mai văzuseră niciodată până atunci. Începură să râdă, nu fuseseră minţiţi. Apoi hohotul încetă şi se gândiră că făcuseră un drum lung şi că erau departe de râu. Desfăcură sacii şi se aruncară înspre prima creangă, aplecând-o până aproape de pământ. Era ascultătoare, parcă voia să le facă un bine viermilor acelora. Începură să rupă frunzele cu putere, aproape cu mânie. Îşi promiseră că aveau să omoare cel puţin o parte din viermii ăia şi îşi imaginară cum aveau să-i zdrobească cu degetele, transformându-i într-o pastă albă, care nu avea să mai devină niciodată gogoaşă. Sacii păreau să se umple destul de repede, iar lumina părea să le mai promită un minim răgaz pentru întoarcere. Lăsară prima creangă şi se aruncară spre cea de-a doua. În momentul acela văzură însă că deasupra ei era ceva lipit de trunchiul copacului, ceva de o culoare diferită, un albastru asemănător casei lui Bărbuţ.
- Ce să fie? întrebă Mişu, dând drumul la creangă.
Bărbuţ se ridică pe vârfuri, trase creanga în jos şi privi cu atenţie.
- E o... cruce, spuse el.
Prinsă de trunchi cu câteva cuie, o cruce mică se găsea chiar deasupra lor şi Mişu se gândi instantaneu la bunicul său şi înţelese că nu avea să mai vină acasă. Aruncă sacul şi se întoarse spre pădurea de arini. Bărbuţ îl privi câteva secunde, după care aruncă, la rândul lui, celălalt sac şi se îndreptă spre Mişu, înjurând-o pe directoarea aia împuţită de mamă şi de viermii de mătase. Îşi bătu din nou prietenul pe umăr, încurajator. Pădurea de arini părea, la întoarcere, şi mai întunecată.
- Acum spune sincer, Bărbuţ, tu chiar ai fost acolo?
- Am fost.
- La toaleta fetelor...
- Da, mă, am fost.
- Şi te-ai uitat pe gaura cheii...
- M-am uitat.
- Şi nu ţi-a fost frică.
- Mie nu mi-e frică... în general, zise Bărbuţ, cu o tresărire uşoară.

FEBRUARIE

2 februarie 2009 - au citit:
Marcela Presecan (proză)
Sever Purcia (poezie)


Marcela Presecan

Apartamentul

Motivul pentru care nu am sa rostesc numele iubitei mele este pentru ca ea il considera odios. Am sa spun totusi ca am intalnit-o in cadrul unui eveniment monden de o mediocritate crasa. Era vorba despre celebrarea unei anumite reusite literare. Nu stiu nici acum despre ce fusese cu adevarat vorba pentru ca nimerisem in barul acela nenorocit din greseala. Nu aveam nici cel mai neinsemnat interes pentru literatura ultimului deceniu. Imi repugnau romanele contemporane. Le consideram economicoase in limbaj dar avide dupa orice fel de picanterii sexuale. Asistam la o petrecere de marionete, predestinate, fiecare, in felul sau, unei sugestii a esecului. Bautura si tigari, izul asexuat al atractiilor asentimentale dintre femeile si barbatii viitorului. Li se parea atragator jocul pe care si-l afectau reciproc... un joc al legaturilor din betie prin betie, privat de sentimente, lipsit de angajamente. Tabloul mi se parea ilar...o pasibila decadere din muradar in deghizari mizerabile de femei usoare si afemeiati, de victime ale modei si iliterati in voga. Ce orgie a decaderii din trecut...din maretia si grandoarea lasciva a curtezanelor, din fetisismul afirmat al prostituatelor.

Eram atunci, ca si acum, dealtfel, prototipul barbatului practic. Tresaream, avid, la prima preconizare promitatoare a unui castig imediat. Inginer cu diploma si cativa ani de experienta relativ minora in domeniu, aspiram paralel, la o integrare in clubul afaceristilor mondeni. „Castiguri nelimitate pe termen scurt!”, era, pe buna dreptate, ghidul meu, numele de alint, cand venea vorba de o rebotezare in sanul protectoratului economic. Oricum ai fi privit lucrurile nu puteai sa ma convingi ca nu sunt diferit. Eram, prin asimilare, plenitudinea esecurilor metamorfozate in triumfuri, complex de forme absolute si redistribuiri ale absolutului. Aveam 26 de ani, dar pentru ca am experimentat prea multe intr-o succesiune de momente prea scurte, eram...ma consideram, mult mai batran. Ma vroiam deasupra tuturor. Aveam nevoie de mine dincolo de prezumtiile a ceea ce insemna sa traiesti, mai adanc decat quintesentialul a ceea ce insemna sa cunosti, sa te cunosti. Eram inger si demon, eram partener de viata si curvar, eram idiot si geniu totodata, dar pana sa o intalnesc pe ea, nu imi inchipuisem ca aveam sa renunt la mine ca sa o inteleg pe ea.

Atunci cand am intalnit-o era un amalgam al sentimentelor contradictorii, al perceptilor radicale despre sensul vietii...despre traire. In toata aceasta a ei rebeliune, nesabuinta o abdica de tot ceea ce eu consideram a fi matur, predilect, rational. Credea despre ea ca avea sa moara de o asa-numita „boala incurabila”, deznodamant pe care il considera amorful triumf al vietii asupra inconsistentei ei psihice. Traia de pe o zi pe alta, finantandu-si moartea ideologica, sucombarea morala. Fusese refugiul multor oameni, multi oameni fusesera refugiul ei. Se hranea cu vorbe, nu le digera pe toate, suferea de anemie, era mult prea slaba. Femeia aceasta subiectiviza subiectivismul schopenhaurian. Putea sa inteleaga orice banala discutie ca pe un mister cosmologic. Putea descarca cifrele si parametrii de insemnatatea lor, avea darul de a aduce matematica la cel mai funest rudimentarism. Numai ea stia sa patrunda intelesuri atat de subiectiv, incat sa te faca sa admiti ca obiectivismul duce la dezintegrarea continutului. Era capabila a conferi tot atatea sensuri unei afirmatii, cate culori pe lume. Ma fascina.

Iubea sa citeasca, adora sa scrie. Rabdarea, insa, nu era un atribut care sa o flateze. Dimpotriva, vroia totul sau nimic, avea nevoie de cat mai mult in cel mai scurt timp. De aceea, de multe ori, pasiunea sa pentru literatura ramanea, un cufar vechi in ograda de arii ocupationale dintre cele mai diverse: modelling-ul, fotografia, promoting-ul, cursurile de dans societal, sau mai degraba, entertainment-ul in cluburi sub forma dansului pe bar.

Se incapatana sa-si desconsidere talentul, pentru bani. Intrebata asupra motivului pentru care isi provoaca propria indobitocire, imi raspundea ca era deprimata, nu mai avea idei si ideile nu aveau continut, nu avea bani de carti, de mancare, de tigari. Petrecea mult prea mult timp in fata oglinzii. Isi cerceta riguros liniile fetei, marimea nasului, pozitia obrajilor. Isi numara pistruii si ii vroia mai putini. Ma ruga insistent sa-i fac fotografii, sa o pozez in aer liber, sa ne asumam roluri ridicole de model si fotograf profesionist. Vorbea neincetat despre bucle stralucitoare volumizate artificial, buze carnoase si mult luciu de buze, hainute pretentioase si tocuri inalte. Ma innebunea cu idei absurde de poze in zapada cu ea in bikini, beauty-shot -uri in hale si uzine dezafectate.

Cateva incercari nereusite, si isi daduse, in cele din urma seama, ca eu nu eram fotograf acreditat si ea nu era fotogenica. Isi taiase parul si si-l adusese pana la nivelul urechilor, odata cu lungimea descotorisindu-se si de obsesiile pentru un par etern mai bogat, mai lung, mai intins. Incepuse a-si pudra nasul excesiv pentru a ascunde urmele de pistrui care o deranjau. Isi incadra artificial buzele intre doua linii creionate in rosu aprins, incarcandu-le apoi, cu substantiale cantitati de luciu ostentativ. In toate incercarile de a se modela superficial, reusise a-si denuda frumoasele trasaturi faciale de specifica dragalasenie si candoare cu care ma cucerise. Invatasem, insa, ca trebuie sa ma comport asa cum vrea ea, sa-i anticipez dorintele si sa ma supun. O vedeam ca pe muzica din gramofonul antic pe care nu-l voi achizitiona pentru vechimea lui, ci pentru aroma stranie a sunetelor de demult. Eram convins ca ma iubea.

In trei ani si sapte luni de zile, am incercat sa ne construim o relatie serioasa. Legatura sentimentala dintre noi am desenat-o pe doua inele de argint si ne-am atasat-o de degetul inelar. Nu demult, insa, descoperisem ca ma insela...nu o data, ci in mod repetat. Incepuse sa-si doreasca sa fie cu alti barbati. Barbati mai tineri, barbati cu bani, barbati cu masini, barbati cu teren, afaceristi mondeni. O vroiam fericita dar nu puteam sa indur nevoia ei de a fi cu alti barbati.

O pandeam, o pazeam, o urmaream. Fumam doua pachete pe zi, ma durea pieptul ingrozitor, de multe ori nu puteam respira. Ma imbolnavisem de trei ori intr-o saptamana. Lucram dar nu aveam niciun ban, nimic pus deoparte, totul investit in ea, in hainutele ei, in cizmulitele ei, in mesele ei romantice la restaurant. Incepusem sa ne certam din absolut orice. Ne ciondaneam mereu, ne impacam rar. Nu vorbeam cate trei saptamani la rand. Nu raspundea la telefon. Ma trezeam sunand-o, vorbind ore intregi cu casuta ei vocala, si nu stiam de ce. Imi era terifica asteptarea. Subitele mele automatisme si impulsuri nervoase ma ingrozeau adeseori. Eram oare dependent? Ma manifestam oare ca un obsedat?

Incepusem sa o urasc atat de mult incat imi era imposibil sa nu o mai iubesc. O urmaream peste tot atunci cand nu eram impreuna. Deseori, sau poate doar intamplator, ii stateam sub balcon urmarind cum se sting si se aprind luminile din apartamentul ei. Stiam exact daca se imbraca, se spala, daca doarme, daca e singura sau se bucura de compania altuia. Ocheam din cand in cand, lumina sumbra a scarii si umbrele care o modelau. Cred ca o asteptam. Poate, inca o mai astept. Dintii ei inegali si nealineati, perfectul ei zambet, leganatura ei greoaie, minunatul ei mers, hainele ei cu accente retro, fabulosul ei stil vestimentar si mirosul ei, mireasma unei suite de femei de epoca toate stranse la un loc intr-un camp de flori. Speram ca jocul luminilor plimbarete sa se stinga, ea sa coboare, si calmul ei sa scurme cenusa certurilor noastre constante, certurilor noastre prea lungi. Nu mai era la fel, dar o iubeam. I-am cerut sa ia o decizie. I-am cerut sa fie numai cu mine. Mi-a propus sa ne mutam impreuna. Gura spurcata a lumii era lucrul de care se temea cel mai mult.

Paharele de vin baute ocazional erau placute, insa o betie continua impartasita ”la bine si la rau” imi repugna. Responsabilitatea o facea neatragatoare. Iubeam spiritul ei libertin, tanjind dupa atentie, iesirile ei inoportune in cluburi rau famate, aerul ei inabordabil, nevoia ei continua de a sfida conventionalul. Teama de a ma dezlega de toate inadvertentele ei, de a echivala inegalabilul cu o adaugire la lantul meu de chei, ma priva de sensul atasamentului meu fata de ea. Aleasa mea nu simpatizeaza legamintele eterne. Ea fuge de mine, ma exileaza in casa scarilor si nu imi bate niciodata la usa. Jumatatea mea se lasa cautata dar niciodata gasita, se imbraca scolareste si nu construieste. Iubita mea traieste ca la 16 ani, mereu in ciuda consecintelor, intotdeauna necugetat. In lumea mea, eram inca un baiat care iubea o fata pe o banca din parc. Asadar, hotararea de a ne muta impreuna a capatat tarziu caracter final. Ne hotaram. Se razgandea. Ne decideam asupra lavabilei. Ma razgandeam. Nu vroiam decat sa imi las barba, pentru ca o irita ideea, sa ma imbat, ca sa uit ca, intr-o buna zi, va trebui sa inchid usa in urma noastra si sa privesc in gol la umbrele a opt pereti si patruzeci si doi metri patrati. Alcoolul parea a fi solutia optima la oricare dintre problemele noastre. Alcoolismul meu, alcoolismul ei, viata noastra din perspectiva intoxicarii cu tutun, draperii peste perdele ca sa ne ascundem de durerile insuportabile de cap. Vanatai in tablouri si poze, pe capacul de la veceu aveau sa decoreze apartamentul nostru inundat de sentimente contradictorii si involutii psihice la comun. Ma distantam inevitabil de ea. Ma intalneam des cu prietenii mei, munceam mai mult, imi oboseam voluntar mintea si trupul pentru a nu-mi mai aminti de ea. Ea incestase sa mai scrie. Eu devenisem econom. Ne gandeam la pretul vopselei, sursele mestesugurilor ce se pictau cu vopsea, crapaturile peretilor care nu se mai astupau. Pierdusem vise, acceptasem sa ne compromitem non-carierele si sa evoluam spre altceva: fanatismul duplicitatii cauzate de o prima intalnire pe care ne straduiam in van sa o prelungim la infinit. Eu nu mai eram ce dorea ea, ea era ceva ce trebuia sa am, dar nu pentru ca o iubeam. Se gandea la o cariera in consultanta financiara, iar eu nu ii ofeream motive sa se razgandeasca. Nu se mai putea vorbi de pasiuni. Pasiunea mea pentru ea. Pasiunea ei pentru literatura. Toate se sting si putin din tine ramane atunci cand toate se transforma intr-un cumul al modalitatilor prin care trebuie sa faci rost de banii pentru intretinere. Nu era femeie de cratita...asta stiam de cand am vazut-o intaia oara. Si totusi, ajunsesem sa sacrificam tot in speranta de a sta impreuna, a ne avea unul pe celelalt, a ne tine de urat unul altuia. Ne straduiam sa nu ne mai certam, dar ne certam si mai des. Zbieram unul la atul, ea ma injura, eu incercam sa ii explic de ce, cum si cand. In putinele momente in care nu ne certam, eram beti. Cand nu reuseam sa ne imbatam, ne trageam palme unul altuia si sfarseam in pat.

Acum, imi amintesc noptile in care ne spuneam ”noapte buna”. Nu mai e la fel. Nici macar nu ne mai privim inainte sa adormim. Atatea lucruri stau intre noi. Atatea ziduri pe care nu le putem darama. Unul langa perete, celalalt, la margine si toate cuvintele care ne instraineaza unul de celalalt, intre noi, printre cuverturi. Dormim imbracati. Imi aduc aminte cand ne plimbam dezbracati prin casa, admirandu-ne unul altuia goliciunile. Nu mai e la fel. Ne-am investmantat in certuri sulfurate si ne-am creat unul altuia inhibitii. Complexul unei relatii consumate ne-a prapadit. Conversatiile sunt apatice, eu sufar de artrita sentimentala, ea ma uraste pentru tot ceea ce sunt. Nu isi mai doreste sa o ating, sa o patrund, sa-i alung supararile. Imi spune din ce in ce mai des ca nu o sa sfarsim impreuna. Blestemul incercarilor de a ne testa unul altuia increderea ne-a ajuns din urma. Pe pereti igrasia ne sopteste decadenta, lenea, comoditatea. Cu cat ne obisnuim mai mult unul cu celalalt, cu atat mai mult ni se pare ca pierdem timp din timpul nostru ca fiinte independente. Ne chemam, in tacere, si ne auzim ecourile. Ii strig numele si ma aud tanguindu-ma. Tot ce este frumos, nu mai e, si tot ceea ce ne-am reprosat a devenit apasator. Greutatea aripilor ne inrobeste, caminul loviturilor verbale ne tine de frig. E iarna. Totul este plictisitor. Prezenta ei imi este incomoda. Lumea ne este indiferenta. Nu vreau sa o indepartez, dar simt nevoia sa fug. Timpul trece ocolindu-ne, iar ea incepe a-si uita cuvintele. Ma abandoneaza noptile, plecand in cautarea unei forme de exprimare. Dibuie raceala din cantecul nocturn al cainilor vagabonzi, sperand sa gaseasca o oarecare forma de coerenta interioara. Isi aminteste atat de multe, gandindu-se prea putin la prezent, negandu-si viitorul. Se plimba ratacitoare in gerul insolit al unui amurg degerat, si salasluieste ore intregi in anticariate. Respiro-ul pe care si-l acorda notand fraze insemnate dintr-o carte prafuita, dainuie retrospectiv pe rafturile uitate de lume ale unui univers in repaos. Traieste din povesti, isi aminteste de basme, se construiste din cuvinte, ma uita pe mine. Atatea vorbe crase s-au strans intre noi, atatea amintiri vulgare despre tot ceea ce am irosit cautand un inteles. Se incalzeste cu mirosul de cafea ce preacurveste la vitrina unui bar, isi aminteste de serile in care ne reprosam galagios unul altuia nefericirea. Isi aminteste prea mult din ceea ce a fost, si refuza sa uite ca isi aminteste de noi. Nu ma cauta cu zilele. Pleaca, de cele mai multe ori, lasandu-ma sa o astept cu saptamanile. Nu intotdeauna mi se facea dor de ea. Cateodata ma obisnuiesc. Dar revine...si, in acel moment...acel moment in care imi apare reintoarsa, ma doare sa o vad neschimbata, la fel de orgolioasa, de mandra, de incapatanata. O simt suferind ca isi aminteste, ca nu poate lasa trecutul, ca odata cu el isi asuma si zambetele si tacerile si ororile. I se citeste pe chip: dragostea noastra ii cere sa fie altfel si nu poate. Ceva o impinge sa-si intoarca mereu privirile spre plaiurile psihice in care ma desluseste din ce in ce mai greu. Sunt stari confuze care ii cer sa renunte la mine, sa uite, sa fie usoara si limpede, sa nu se mai loveasca de aceleasi si aceleasi idei. De prea multe amintiri, si-a construit un trecut imaginar cu piese teatrale fanteziste in care ea este tarmul iar eu acostez in larg. ”Mi-e dor de tine, imi spune, dar nu mai dor decat mi-e frica de noi.” Vorbeste, adesea, atat de alambicat incat imi este imposibil sa o urmaresc. Trece de la o idee la alta in cel mai necrozat mod cu putinta, neurastenizeaza sensurile in asa fel, incat o discutie ajunge sa-si lepede curand toate intelesurile. Nu caut sa o oblojesc pentru ca niciodata nu stiut unde sa bat. Prin urmare, imi reproseaza monosilabismul.

„......La ce folos acest mecanism ofensiv al feminitatii din ea pentru care cauza tuturor nelegiuirilor din viata ei imi este atribuita mie? Am atins punctul culminant al furiilor proprii si nedezlantuite carora le-am impus pana acum tacere. Fiecare cuvant ce imi apartine il reprezinta practic printr-o insulta la adresa ei. Fiecare presupusa insulta la adresa ei din partea mea se materializeaza intr-o catastrofica cearta pentru amandoi. ”


Sever Purcia

FABULE

Pana de… cocoş

În curtea unui gospodar
Erau de toate şi-un măgar
Cam urâţel şi cenuşiu
Capricios şi mai zbanghiu.
O dată i s-a pus lui pata,
Se-ntinse cât îi e poiata,
Răşchirându-se-ntru totul,
Făcând pe mortul.

Plecă sărmanul gospodar
Să cheme un veterinar,
Care-l frecă c-oţet şi paie
Să i se-nmoaie
Şi sânge şi încheietura
Ca să-i pornească măcar gura,
Să-nfulece ovăz ori fân,
Să fie, cum a fost, hapsân
Şi la băut şi la mâncat.
(Mai ponderat doar la cărat!).
Leacuri să-i dea şi de-o comoară,
Dar să nu moară!

Veterinaru-i învăţat.
Pe om, el l-a avertizat
Cum că şi mâine o să vină
Şi îi va da penicilină
Câte-o seringă-n patru ore
Chiar dacă doare,
Că fără asta, sigur, moare.
Spre-a nu fi chiar mâncat de muşte
Rămâne-atâta: să-l împuşte!

Verdictu-l auzi cocoşu’.
De spaimă, se făcu mai roşu
Şi cucurigă pe loc, plenar,
Când pe coteţ, când pe hambar:
- „Cucuriguuu! Cucuriguuu!
Mor de fricăăă, nu de friguuu,
Eu ştiu de la veterinar
Că mâine-l puşcă pe măgar!!!”

În curte-a inundat cu milă.
S-au dus, chiar toţi, la Urechilă:
- „Nu fi măgar!”
- „Hai, nu fi prost!”
- „Rămâi cum eşti, măgaru’ nost!”
- „Nu fi tâmpit!”
- „Hai, nu fi şui!”
- „Rămâi tot râsul satului
Dar scoală-te şi ieşi din cuşcă,
Altfel, chiar mâine, te împuşcă!”
Conchise foarte aferat
Cocoşul, cel mai informat…

Să ştiţi că, până dimineaţă,
Tot rumegând l-aşa povaţă
Măgaru-a prins chef de viaţă.

De bucurie, gospodarul,
Văzându-şi iar zdravăn măgarul,
Rugă, cu sârg, veterinarul:
- „Dădurăm cep vinului roşu.
Nevast-a şi tăiat cocoşu’!
Vreau astăzi să o facem lată,
Măgaru-i teafăr în poiată!”

Morala:
Nu-ţi supralicita, tu, harul
Chiar obsesivo- compulsiv.
Rămâi, mai bine, un naiv
Precum … măgarul!


Fabula Zeului Foot-ball

Într-un sat,
Nu prea îndepărtat,
Da’ şi-n alte sate
S-a votat
În unanimitate:
Ca peste tot, în fine,
Lumea să se-nchine
Pe drum, în casă-n hol
Doar Zeului Foot-ball!

Îmbrăcând tricouri tot cu ecusoane
Încălţaţi cu ghete numai cu crampoane,
Înjurând arbitrii, FRF ori soacră,
Singuri vinovaţi că ciorb-ar fi prea acră!
Şi scandând slogane-ntreaga ziulică:
„Suntem sătui de mămă-
liga lu’ Mitică!”
Cu-njurături de mamă,
„Pe naşu’ să-l azvârle direct în fundu’ apei”.

Iar seara să se-arate la recursu-etapei
Cu mii de peroraţii,
Cu docte demonstraţii
Direct, fără ocol,
C-a fost şi n-a fost gol!
Cum, chelul de la centru
Din nou s-a fâstâcit
Şi-a dat pinalti pentru
Şi ne-a nenorocit

Să iasă toţi în stradă
Să chiuie cu fală,
Iar lumea, hai, să vadă
Echipa lor locală
Ajunsă, fără toană,
Echipă campioană
Ce va obţine, sigur, câştig peste câştig,
Că nimeni n-o s-oprească nici în
Champions League!

Iar jucătorii, toamna, să-şi fac-o socoteală
Că ei devin scheletul pentru Naţională
Vor bate Europa, pe-olimpici ce mardeală!
Vor câştiga de trei ori şi Cupa Mondială
În formă triumfală...

Şi-n fine, drept MORALĂ
Uita-vor umilinţe, uita-vor tot trecutu’…
Însă povestea asta, poţi să i-o spui …
lu’ (M)mutu!


Alegerea de Miss

Fasolea-a fost odată aleasă,
De-o bucătăreasă
Grasă,
Bob cu bob, trasă la xerox,
Pusă-ntr-o oală de inox,
Ţinută, cum se cuvine,
De azi pe mâine
În apă.
Şi comparaţiile nu-ntârzie să-nceapă:
- că-i sunt boabele ca mărgelele,
rotundul şi albul ca perlele;
- din păstaie ea zboară ca pasărea
şi nici nu-i rudă cu mazărea
care-i verde, kakie,
lălâie…
O gutuie
O îndeamnă să insiste
Că seamănă cu dinţii unei anume artiste !
Şi uite-aşa e treaba,
Nu de geaba
Din atâta fasole zbârcită şi pătată
Tocmai ea a fost selectată.
…iar peste noapte,
Vai ce scandal !
Trăise un vis senzual,
Ceva ce nu se poate
Povesti
Nici rosti
Printre ţânci, fetiţe, cucoane.
Ştiţi, se umflase în cotiledoane.
Şi-atunci apăru zâna cea grasă
(Să-i spunem zână la bucătăreasă ?)
Şi-o fierse de-ndată-n cinci ape
Ca s-o scape
Nu de defecte
Ci… nde!
De efecte.
E?!


Din prea multă preţuire

O vulpe tare şugubeaţă
Îndrăgostită-a fost din nou
De-un bou.
Şi se purta, cum e isteaţă,
Cu biata-i inimă de bou
Ca şi c-un ou.
Şi-l răsfăţa pe el, greoiul,
c-un lung şirag de şiretenii
şi drăcovenii,
servindu-i aburit … răţoiul,
fripturi de alte orătănii
şi … ciudăţenii.
Apoi, la jug, aici, şireata
Îl îndemna să trag-avan
Lâng-un juncan.
Şi treaba asta l-a dat gata
Iar vulpii-atât i-a trebuit:
l-a jupuit …

Când eşti un bou MORALA-i alta:
Tu uită-te – când eşti iubit
Când… „preţuit”?!


Fa, Bulă

Cic-a fost, totuşi, odată
Undeva, pe-aici, o vacă
Costelivă şi tărcată,
Cu un corn, da-ncornorată,
Ce-a văzut pe sus, pe-o cracă
Stând o cioară crăcănată,
Care-ntr-una fredona
O silabă
Tâmpă, slabă:
- „Cra
Şi cra
Şi iar cra-cra...”
Iar văcuţa cugeta:
- „O silabă, aş mugi
Dacă mi s-ar prelungi
Nu un corn, nici o copită,
Ştiu, chiar dacă-s numai vită!
Prelungi-mi-s-ar urcuşul
Unde-şi are ea culcuşul,
Chiar şi duşul,
Unde pare un mister,
Tocmai ca-ntre plop şi cer...
Doamne sfinte, asta-Ţi cer.
Ţie şi-unui minister!”
Tehnica-i înaintată,
Iat-o deci pe-această vacă
Cocoţată
Pe cea mai înaltă cracă,
Unde totul i se pare
O bagatelă oarecare.
Însă, pentru ea,
ONOARE
mare!
Oare?!
Dar pe vacă, mă iertaţi,
O scăpă un găinaţ!
Găinaţul de pe cracă
Era însă chiar ... de vacă!
Nu-i greu de imaginat,
Câtă lume a-mproşcat!
Şi morala-i simplă, iacă:
Dacă ştii că eşti doar vacă,
s-aburci nu te-ncumeta,
rămâi lângă ieslea ta!


Ursul şi râsul

În carpatina mlaştină,
Un uriaş, de baştină
Din chiar vestitul, vechiul Nil,
Veni tiptil
Un crocodil,
Adus de peste mări şi mări,
C-un ochi viclean, cu nişte nări...
Cam plângăcios
Şi furios,
De-a-ntors Carpaţii-n sus şi-n jos
Şi-atât de mult s-a deghizat,
Că l-au propus drept împărat.
(Ce bun era el împăiat!)
Şi s-a autoproclamat
Drept democratul-împărat,
Cu cameră de lorzi,
Cu dame şi plozi,
Să-i şteargă des sprâncenele
Să-i facă temenelele,
Dirijând ... pomenele.
Ca să evite orice compromis,
Organiză alegere de Mister şi de Miss...
Să fi văzut atunci
Prin păduri, prin lunci,
Grohote,
Forfote,
Cântece
Şi bătăi pe pântece,
Cum că „io-MI-SS cea mai cea,
Nu MI-SS scroafă, MI-SS purcea”!
Umbla ş-un biet de haidamac,
Un pui de urs, mai prostănac,
Ce mormăia: „Eu în concurs
MI-S-TERibil, sunt un urs,
Care ştiu să fac şi dreg
Cât ar face-un neam întreg!
Mai frumos ca cerbul îs
Şi nu o să mă fac de ... râs!”

Iată-l pe-mpărat: Aşteaptă
Să-şi aleagă mâna dreaptă ...
Cerbul, cel încornorat,
Zice: „Mare împărat,
Cu vocea mea, eu numai rag,
De-aceea am să mă retrag,
Că-n carpatinii noştri munţi,
Sunt mărunţele şi mărunţi,
Să-ţi mângâie prăselele,
Să-ţi cureţe măselele...”

- „Ha-ha!!!Făcutu-mi-s-a o dreptate!
Scăpând de-un cerb cu coarne răsfirate,
Ce mă scoteau din minţi
Rămase printre dinţi...
Şi-aleg, ca minţile deştepte:
Pe doi, c-am două mâini ce-s drepte.
L-aleg pe urs că-i cel mai mare
(Şi-mi face-o poftă de mâncare)!!!
Iar peste dobitoacele ce-n mlaştină mai îs
Domni-va cu putere-acest puiuţ de râs,
Ce-şi face un guvern,
Aşa cum eu discern:
Să nu-l mai prind pe-acel vierme,
Că e ministru de interne,
Ce mă făcea pe valuri şi maree
Să rabd de pântecare, de colici, diaree!
Să-l pună pe cel mai slab de gură
Ministru la agricultură.
Aş vrea să am la sănătate
Pe una bună, lată-n spate.
Să nu-mi dea vitamine, să nu îmi dea viagră
Să nu îmi iasă-n cale căpriţ-accea neagră
Cu telefon, cu vorbe, ce mai, o zăpăcită,
Prefer în cloaca-mi caldă una mai spălăcită,
Ce să conducă fuga şi să prefere sportul
Să am cu cine face excursii şi înotul.
S-alegem bine la finanţe
Pe cei ce ştiu tăia chitanţe ...
Să nu văd feţe fade, terne
La ministerul de externe...
Cohortele-acelea de urşi
Să meargă aproape de ruşi
Pe dânşii i-a călăuzit
Doar steaua de la răsărit!
Morala?
Ce fericire pentru dânsu’
Că stânga-dreapta-i râsu-plânsu’
Şi ne simţim grozav la sânul mumii
De am ajuns taman de ... râsu-lumii!

IANUARIE

12 ianuarie 2009 - a citit:
Dan Herciu (poezie).


second love

„am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească...”
Octavian Paler

îmi e dor de o despărţire fără explicaţii inutile
un fel de: „ne mai vedem prin viaţa asta, poate de sărbători, cine ştie...”
punct.

apoi, să mă îmbăt prin crama lui don’ Titi / să cinstesc necunoscuţi / dimineaţa să mă asculte fascinaţi cum le povestesc despre tine / apoi să-l pocnesc pe ăla de a zis: „...dă-o dracu’ de proastă!”

îmi e dor să te mint privindu-te în ochi
cu cel mai inocent zâmbet posibil
să-ţi spun: „eşti singura femeie din viaţa asta, poate ne căsătorim, cine ştie...”

apoi, să te înşel cu cea mai bună prietenă a ta / chiar de ziua ei / dimineaţa să mă asculte fascinată cum îi povestesc despre tine / apoi să-i şoptesc la ureche:„...eşti o curvă!”

îmi e dor să mă cert cu toată lumea
care îmi cere explicaţii inutile
să le spun la toţi: „habar n-aveţi cum se omoară o iubire...”

apoi, să-mi iau cortul şi să plec la Sâmbăta de Sus / să mă spovedesc / dimineaţa să mă asculte fascinaţi toţi popii cum povestesc despre tine / apoi să le spun:„...cam aşa ceva este Dumnezeu!”

bagă-te în gândurile mele dacă ai curaj

eu mi-am târât dragostea
până la sfârşit


35

două iubiri
un şir obositor de
nevoi complementare
câteva fire albe şi un impecabil control al tristeţii

de câte ori îmi amintesc
timpul se chirceşte
e aşa de mic că pot să-l scuip pe cap


Graffiti dream

iau spray-ul şi fac o uşă pe podea.
fata cu ochii desenaţi pe zid
îmi fură culorile şi fuge.
cu metroul. sub al treilea geam din dreapta.

undeva în pasaj, Che în roşu şi negru
printre afişe şi funingine. ironic.
îi dau un joint printre cărămizi.
- te agradezco, por un momento de felicidad!

lovesc cu sete doza de beck’s
din bordură
vine docilă înapoi.
zici că e un câine verde de tablă cu un singur ochi.

homeleşii se joacă cu un aparat de sudură.
construiesc un metrou. numai al lor.
câinele suferă. i-au lipit botul cu prenadez.
Che e high. îi bate şi pleacă. cu zid cu tot.

câteodată / simt nevoia să las semne / să fiu doar eu şi visul acela patetic / în care desenez ţipete.


hai să-ţi ghicesc în cafea

la radio ştiri. aştept horoscopul.
deschid geamul. pe geam intră cu nesimţire oraşul.
acopăr cana de cafea să nu îmi sperie ziua.

nimeni nu ştie
cum naiba funcţionează viitorul
aşa că dau pe net
google search: gândurile lui herciu
nimic.

trebuie să plec.

dar nu e întotdeauna aşa.
câteodată îmi place să zâmbesc de dimineaţă.
aşa ca prostu’.


vineri 13

pe Luca îl doare rău capul
de-o vreme visează nori. şi lupi.
priveşte prin geamul spart
răsăritul încape într-un ciob de sticlă

plouă. torenţial. parcă arde pământul
Ana a plecat de o săptămână.
(atunci a înjurat prima oară de dumnezeu)

îşi aprinde o ţigară.
plictisit desenează cu degetul prin fum
un soare cu dinţi mari şi cariaţi
apoi începe să râdă.
tare.

seara lumea vine să-l vadă pe Luca


luni 23

Luca se vinde bine.e sofisticat.
e multă lume la uşă. din ce în ce mai multă.
au intrat şi l-au privit .apoi s-au uitat în altă parte.
aerul se umflă cu linişte. periculos.

trebuie să le spună ceva. repede.
- mâine e ziua cea mai lungă din an.
l-au privit fascinaţi. ştiau asta.
dar nu îi dăduseră importanţa necesară pâna acum.

le-a mai spus că e trist. ca un pământ
de atâtea rotiri. de atâta timp.
şi ca un hamster.
- nu-i aşa că nu a văzut nimeni un hamster fericit?

după ce au plecat,
Luca privea cu îngrijorare
un fluture de noapte


miercuri 02

Luca plânge. rănile de pe spate nu se mai vindecă.
cineva îl bântuie câteodată. îi povesteşte de labirint.
şi de soare. apoi zâmbetul acela sarcastic. de ceară.
cei căzuţi nu vor moşteni nimic. chiar nimic.

a fost bine cu Ana. ar fi iubit-o dar nu ştia cum iubesc oamenii.
ea l-a învăţat să se roage. el a învăţat-o să tacă.
liniştită a aşteptat un timp. apoi s-a dus. de atunci
avea impresia că toate zilele se nasc moarte. şi nopţile.

de-o vreme nu mai privea spre cer. deloc.
nu avea rost. dumnezeu îl cunoştea destul de bine.
şi nici întrebări nu mai avea.


în jurul meu

nişte fotografii / o ceaşcă de cafea cu farfurioara plină de mucuri
cântă janis joplin / după ce se loveşte de zid
melodia se duce şi ea liniştită într-un colţ / unde-şi pansează rana
îmi e frică / câteodată sunt eu / în jurul meu

apatic
te privesc cum plângi / mă doare că nu pot să-ţi explic
de unde a crescut atâta loc între noi / doar într-o primăvară şi ceva

multe lucruri
se întâmplă fără sens
de fapt ele nu se întâmplă
ele îşi fac loc / cu pasiune dau din mâinile alea mici de lucruri până îşi ocupă spaţiul necesar
apoi se sinucid / iar tu rămâi cu cadavrele lor inutile /
panicat
nu ştii ce să faci cu ele / începi să minţi / apoi îţi pare rău că ai minţit / de fapt chiar părerea
asta de rău e o minciună /

simt cum o iau razna
abia atunci realizez că
motivul e simplu
/ într-o zi / ieri sau alaltăieri
m-am trezit / şi nu m-am gândit deloc
la tine


pentru tine

la început iubeam. foarte mult.
nimic nu era complicat
nu aveam bani, mobile sau net
stăteam 4 în cameră
când mă îmbătam scriam poezii unei blonde
apoi făceam sex pe cămin
ziua-n amiaza mare
nu aveam creme cu factor de protecţie
ne dădeam cu bere pe noi şi râdeam de viaţă
era ieftină berea. tare ieftină.

mai târziu a fost fain. foarte fain.
în garsoniera de la 7 făceam provizii de sentimente.
pentru orice eventualitate.
îmi era frică de lift şi urcam pe scări.
odată ai vrut să ne iubim în lift şi am vomitat toată frica
nu aveam maşină de spălat automată
ai spălat hainele la chiuvetă
erai goală şi soarele-ţi colora sânii în galben
iar păru-ţi devenea transparent
erai aşa frumoasă. tare frumoasă.

acum nu ştiu exact cum e

probabil că e bine


evadare

„nu vă supăraţi, aveţi cumva 10 bani... să vă dau rest de la ...”

femeie!
când dracu’ o să te înveţi minte
în iubire nu există rest
e un fel de compensare pentru lacrimi
numită iertare
folosită în special
pentru spălarea de păcate

forma de publicitate gratuită
referitoare la unicitatea ta
are ca suport edenul
iniţial alb – negru;
culorile aruncate mai târziu
au creat şarpele
ca un fel de cal troian

am săpat, în câteva dimineţi
un tunel perpendicular
spre Carul Mare
mirată ai privit ieşirea
ai râs şi ai fugit
cu luna-n păr


pe cont propriu

sătul de tine
am plantat o pădure
sub geamurile spitalului
cu mâinile pline de pământ
mă spăl pe faţă
aşteptând să-mi crească
o moarte
pe care să o pun
în formol


studiu de caz

îmi pare tare rău
dar nu cred
în prietenie afterdespărţire
sistemul meu de valori
de altfel destul de rezonabil
refuza constant
încercările tale de compromis.
e ca şi cum
după operaţia de apendicită
te duci la doctor
şi îl rogi
să îţi mai trimită prin poştă
câte o bucată,
aşa de dragul amintirii unei anumite utilităţi

nu pot să mă întâlnesc cu tine
pur şi simplu
să bem un cappuccino
povestind despre stresul cotidian
sau despre efectele globalizării
într-un spaţiu multicultural
fiindcă mă gândesc invariabil
că este posibil
ca dimineaţă să te ţin în braţe
bucuros de minune

percepţia imorală
a universului nostru comun
este faptul că paradoxal
eu sunt principalul suspect
iar tu
un fel de victimă
din insectarul meu de prejudecăţi


3

astăzi
m-am îndrăgostit
de trei ori

totul a început
de dimineaţă
cu tine, somnoroasă,
goală şi indecent de odihnită

accident.
multe lumini
chipuri preocupate
atârnând spre mine
ti-am recunoscut lacrimile
cu toată prostia aia
ce o purtai pe cap

după două ore
în care am revăzut
scurte flash-uri din copilărie
am deschis ochii
şi te-am vazut cum dormeai
pe scaunul de lângă pat
cu inima mea în mână


„to arnion”

o uriaşă ciupercă
şi apoi liniştea care sparge geamurile
afară,
sute de licurici,
ultimii păstrători de lumină,
se ascund printre cioburi
o ploaie gri
cade nepământesc
iarbă se întoarce în pământ
copiii în mame
mamele în strămame
Dumnezeu pleacă şi el
trist şi obosit,
gândind o viitoare Creaţie
fără oameni


Destăinuire

acasă
erau doar câteva lucruri schimbate
Lăbuş a îmbătrânit,
tu nu erai cu mine,
iar ţiganii din vecini
trecuseră de la guţă la merii crismăs
înjurând sistemul
pe italiană

în disco am ajuns târziu
cam după patru sticle de premiat
„fata culcată în iarbă”
made in jidvei
şi paradoxal
începuse să îmi fie dor
să-mi spui că am băut destul

acum la final
am încercat să folosesc nişte metafore
dar cineva învârte patul
în sens invers
aşa că o să închei
cu următorul vers:
„e 22 decembrie 2007, e 3h32
ninge ironic
îmi vine să te strig
dar mă opresc
iau fătuca de păr
îmi desface fermoarul
şi de ruşine
îmi aprind
o ţigară”


clandestin

luni, când ne-am întors de la cabană
ţi-am spus să nu mai vorbeşti cu mine
doar dacă o să fii convinsă
de trei lucruri:
nu există relaţii perfecte
toate iubirile din trecut se reportează
şi toţi piticii din lume sunt albaştri

marţi, primesc un mail
în care mi-ai scris
că dacă ţin neapărat
poţi să crezi în orice
chiar şi în mine
şi să nu uit ce este mai important:
în cazul în care nu mai vreau să te văd
atunci vei deveni
cadoul meu clandestin
de Crăciun

miercuri, ne-am întors la cabană, în linişte
iar în timp ce făceam dragoste perfect
ascundeam vechile iubiri în zăpadă
convinşi amândoi
de un lucru indiscutabil:
toţi piticii din lume sunt albaştri!


simplu

prima dată era într-un amfiteatru
undeva mai în spate şi puţin în stânga
era de mult cu noi dar... atunci am văzut-o
avea cearcăne mari şi era foarte tristă.

a doua oară a venit lângă mine
aveam examen la analiză sau la marketing
nu mai ştiu sigur;
era speriată dar am făcut-o să zâmbească:
i-am făcut cadou un pix cu u. l. b. şi două coli A4

a treia oară a fost frumos
după ce am fost pe o terasă la bere
fără nici un motiv,
ne-am sărutat, râzând
aproape copilăreşte
la mine pe canapea

după un timp a plecat
mi-au rămas doar
o ceartă neterminată despre problemele existenţiale
nişte ochi obosiţi de alcool şi nesiguranţă
o urmă de unghie la mine pe umăr
63 de sms-uri şi 21 de e-mail-uri
o folie de antinevralgic incompletă
4 lei 50, restul de la kent
vagi urme de parfum prin apartament

acum e linişte
şi totul e simplu
ca un fel de noapte


întâmplarea de ieri

după privire nu era de pe aici
i-am dat
un pahar cu apă şi un corn
mi-a povestit viaţa ei
am plâns amândoi cuminţi
până s-a făcut seara
cea mai mare dorinţa a ei
a fost să-i cumpăr nişte portocale
nu ştia de ce dar o făceau să râdă
era intrigată de oamenii care le mâncau
cum de altfel
nu înţelegea multe lucruri
în special în legătură
cu dumnezeu şi cu nişte aripi
despre care îmi tot povestea