APRILIE

7 aprilie 2008 - au citit: Rita Chirian - poezie;
Ovidiu Baron - proză


Rita Chirian

kirke

1.

cu frigul cu golul cu spaima
mâine-poimâine am să încep să urlu uşor
aproape de pe altă lume am să aproape
aproape ca o naştere am să urlu şi
peste blocurile-n care-n fiecare zi negreşit
cu migală şi fără păcat îmi desprind pielea-ncăpătoare de gips
o să se ridice liniştea mucezită boreală şi eu am să râd.
fiindcă nimeni nu ştie ce şi cum cu liniştea asta
care ca praful şi scâncetul de sub roţile tirurilor
s-a ridicat să strălucească
peste cartier
mâine-poimâine ca un înecat viu am să urlu.

nu hainele pătate de transpiraţie
nu nopţile în care de pe-o parte pe alta
nu păsările de pâslă care se lovesc de geam ci

numai avena ci numai insula din creierul de femelă pe care
cu-anvelope şi dopamină şi sex.

2.

douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte şi
douăzeci şi şapte spre
douăzeci şi opt au oglinzi şterse bine de tot cu
catgut cu urină de pisică.

zice domnişoară aveţi fără îndoială
un corp foarte frumos şi sculptural şi ionic domnişoară.
zice dar la ce bun.
eu cresc un cimitir de la fereastră până hăt.
auzi. numai cimitir şi autostrăzi cresc şi descresc până
se lichefiază zidurile care se-nverşunează pe dinlăuntru.
îl cresc aşa cum ai creşte un copil. indulgent şi cu mână de fier.
în fiecare zi îi pun o culoare şi-n fiecare zi cimitirul ăsta se-mpuţinează şi
mic-mic mi-l întind peste dinţi peste cerul gurii. de-aia izul metalic al salivei mele.
de-aia limba mea încordată ca o gheară-ţi caută ziduri pe dinlăuntru.
neputincioasă le încearcă tăria. fiindcă zidurilor atât
le place să rămână-n picioare mai glorioasă şi
mai de răsunet prăbuşirea.

3.

douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte:
tac fiindcă-ntre noi numai absenţe şi numai noi.
departe corăbii cu mirodenii şi sclavi şi sticlă colorată şi copii şi şotroane.
şi kirke: nicio vedenie neagră peste benzinărie şi
nicio epidemie pe faţa neoanelor. e-atât de bine. ca o dimineaţă
în care ţigara are gust de sudoare şi cald. stingher
un somn de câteva ore apele se retrag şi petecul ăsta de pământ se leagă de lume.
mai strâns până la sfârşit tot mai strâns şi fără scăpare.
douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte:
zice că ce să fac eu cu toate cuvintele tale ce să fac eu cu laptele tău acrit
cu nebunia cu leşurile pe care neîncetat le duci de ici-colo
cărora neîncetat le vorbeşti şi pe care vai
le implori să-şi ţină mâinile cuminte în poală
cărora ceai şi biscuiţi şi haine curate. ce să fac eu.
fiindcă eu am cât vezi cu ochii
câmpuri adânci câmpuri goale peste care
oamenii-şi aruncă măruntaiele şi toate-s ale mele şi toţi
câinii oraşului se îndestulează. şi toate celelalte fiare.
şi ce să fac eu cu mine şi cu tine la un loc pe linia asta de calcar.

4.

e doar un popas o lâncezeală ceva mai lungă până ce un strigăt nou-nouţ
o să ne stoarcă alte încălţări şi alte haine. n-o să fim mult în siguranţă
bine ascunşi sub draperiile astea de bismut.
şi n-o să ne-avem multă vreme în mâini până la leşinul din urmă.

să nu spui: ce privelişte uterul tău mincinos din care zboară copii
cu maţe jugulate şi cheaguri în orbite şi cu steagurile numai zdrenţe.

nu ce privelişte camera ta în care-a plodit negrul.

5.

douăzeci şi şapte spre douăzeci şi opt:
ca o pasăre de pradă îţi înghit sexul şi ca o pasăre de pradă îţi păzesc cuibul înalt.

fiindcă fără urmă şi fără cruţare-n mine lumina s-a chircit demult.
morţii mi i-am uitat şi morţii m-au uitat pe mine.
aşa că nu mai e timp de pierdut:
în tine îmi afund braţele cu foamea cu spasmul
şi-n punga ta de piele-mi caut ieşirea. fiindcă de aici nu se vede nimic.
până la capătul lumii numai nimic şi nimic.

fiindcă domnule dragă şi marile înfrângeri au nevoie de oareşice pregătiri.
nu poţi cădea cu dresul rupt cu unghiile netăiate.

fiindcă în noaptea de treişpe spre paişpe octombrie
în noaptea aia vagoane lungi cu târfe şi cerşetori şi leproşi şi luetici
s-au oprit sub geamurile mele şi ei au urcat la mine
şi am mâncat şi-am băut şi până dimineaţa ne-am încercat rănile
şi ne-am strâmbat unii la alţii
şi-am râs cum am mai râs doamne dumnezeule.


Ovidiu Baron

Baba. O poveste cenuşie

Era cam pe vremea începutului de an doi de facultate. Poposisem în Sibiu la un prieten şi mă gândeam că banii pe care mi-i dăduse tata pentru cazare nu-mi vor permite cine ştie ce confort în anul universitar care stătea să înceapă. Căminele, dintre care vizitasem două, nu mă atrăgeau prea tare, camerele arătau jalnic şi erau locuite de câte opt studenţi. Nu erau de nici unele pe acolo. Baia era dezolantă, cu chiuvete metalice ruginite, din care abia dacă una sau două rezistau eroic pe un perete care, la rândul lui, părea să iasă dintr-un război de lungă durată. Apa era plină de rugină şi arareori era încălzită, iar toaletele fără uşi te îmbiau să admiri mormanele de rahat aşezate metodice de o parte şi de alta a găurii turceşti care ar fi trebuit să le înghită. Holul era nezugrăvit de ani mulţi, astfel că varul începuse să coboare de bună voie de pe pereţi, lăsând în urmă o culoare imposibil de distins. Pentru toate aceste minunăţii administratorul îmi ceruse o şpagă care echivala cu vreo două luni de cazare într-un apartament onorabil. Aşa că am zis nu. Voi găsi ceva mai bun, cu atâţia bani cât am în buzunare.
Am început să caut. Mai întâi am nimerit la un moş, undeva în apropierea facultăţii. O clădire veche, dar solidă, din care omul deţinea doar o cameră. A venit să mi-o prezinte şi părea foarte bucuros de întâlnire.
- E ieftină, mi-a zis. Şi trebuie să ţii cont că e în zona centrală.
- Da, spun eu.
- Chiar ultracentrală, adaugă omul.
- Da, adaug eu.
Zidurile erau foarte înalte, vreo cinci-şase metri, cel puţin. Preţul nu era mic deloc şi îmi cam depăşea posibilităţile, dar căutam cu mintea soluţii. Voi lucra, voi avea bursă, voi cere mai mult de la părinţi, mă voi împrumuta pentru început de la unchiul meu şi alte câteva soluţii temporare sau definitive îmi treceau prin minte.
- Nu putem scădea din preţ? am întrebat.
- Domnule, mie nu îmi plac oamenii care vin să cumpere ceva şi cer să li se scadă din preţ.
- Dar eu nu cumpăr...
- Ba da, cumperi, cum să nu.
- Închiriez.
- Tot un fel de a cumpăra.
- Mă rog, dar totuşi, vă puteţi gândi la un preţ mai mic, sunt student, ştiţi, nu am foarte mulţi bani.
- Cum spuneam, apartamentul e ultracentral.
- Care apartament? E doar o cameră.
- Eu îi spun apartament.
- Înţeleg. Şi preţul e aşadar fix.
- Nu e. Pot scădea ceva. Dar foarte puţin.
- Cât?
- Vrei să-l închiriezi?
- Vreau.
- Cât ai la tine?
- O sută cincizeci de mii.
- Dă-i încoace şi mai vii cu cincizeci şi batem palma.
- Bine. Bucătăria unde e? întreb eu, numărând banii.
- Nu e, zice el.
- Dar baia?
- Te speli în oraş.
- Un WC măcar?
- Ceri prea mult, se răsti omul, întinzând mâna după bani.
- Dar e normal, mă gândeam că e ceva în clădirea asta, măcar o baie comună, zic eu, punând banii la loc în buzunar.
- Dacă nu vrei să închiriezi de ce ai mai venit? se răsti omul.
M-am apropiat cu spatele de uşă, privindu-l atent, şi am sărit în holul minuscul ce dădea pe trotuar.
- De fapt, de la bun început nu ai vrut, continuă omul.
- Ba am vrut, am zis eu.
- Nu ai vrut. Nu eşti serios, mi-am pierdut vremea cu tine. Ştii de unde am venit eu ca să-ţi arăt camera asta?
- Apartamentul? am întrebat, imediat ce am pus piciorul pe trotuar.
- Nesimţitule, a urlat el, trântind uşa.
Am plecat, uşor debusolat, urmând să mă reîntâlnesc cu prietenul care se oferise să mă ajute cu căutările.
- Eşti un nesimţit! am auzit din nou şi m-am întors. Omul era aplecat pe fereastră şi gesticula ameninţător înspre mine, în timp ce lumea de pe trotuar mă privea oarecum bănuitor. Am grăbit pasul.

A doua zi locuiam deja la o baba. Un capăt de stradă, o casă fără gust, cu acoperiş metalic. Poartă, tot metalică, vopsită în roşu. Metal verde şi metal roşu. Babă grasă, cu mers apăsat şi cu bube pe faţă. Ajunsesem acolo pentru că nu aveam bani şi pentru că eram convins că, indiferent ce voi face şi ce mi se va întâmpla, la un moment dat va fi bine. Şi, într-un fel, aveam impresia asta în fiecare zi. Sunasem la poartă şi mă privise îndelung, cu ochii aproape închişi, fără să răspundă la salut şi fără să mă întrebe nimic. Apoi se dăduse la o parte şi mă lăsase să intru.
- Am văzut anunţul în ziar, am încercat să schiţez o conversaţie.
- Ştiu, a răspuns ea. Mi-ai spus la telefon.
Am privit-o, surprins, cu un început de surâs.
- Trebuie să fi fost altcineva. Eu n-am sunat. Am venit direct...
O uşă metalică. Am coborât la un demisol rece şi umed. Scări, hol, două camere, de-o parte şi de alta. În faţă, o sală de baie cu wc şi chiuvetă.
- Este apă caldă? Am întrebat.
- Aici nu. Toţi merg la baia comunală, a răspuns baba.
- Care toţi?
- Toţi ca tine, a continuat ea.
- A, aţi mai primit deja pe cineva? Zic eu.
- Nu, tu eşti primul. Ai banii?
O sută cincizeci de mii. Era foarte ieftin. Mi se părea că fac o afacere. Stau la baba asta, economisesc nişte bani, n-o să fie greu. Sunt rezistent. Baba nu poate fi aşa de rea. La urma urmei, bătrânii sunt buni.
- Ai buletinul? M-a întrebat apoi.
I l-am dat. A plecat, cu bani şi buletin, în imperiul ei de deasupra demisolului. Am auzit uşa de metal de jos, apoi pe cea de sus. Mult metal la baba asta, mi-am spus. O singură fereastră, în camera dinspre stradă. Voi sta acolo, mi-am zis. Cealaltă cameră era luminată de un bec chior. Baia, la fel. În miezul zilei, umbrele se plimbau nestingherite pe pereţi. Baba mi-a înapoiat buletinul.
- Gata. Asta e tot. Stai unde vrei, eşti singur. Cheia de la poartă o ţin eu. Suni când vii, nu plec niciodată de acasă. Ai grijă să nu faci prea multă mizerie... Şi ceva important: la mine caprele nu au voie să vină.
- Caprele? Am întrebat.
- Da, caprele. Nu au voie la mine.
Regretam deja că-i dădusem banii şi mă gândeam să-i cer înapoi. Am plecat să mă plimb şi spre seară mi-am adus valiza cu cele câteva lucruri care-mi aparţineau. Era linişte. Nu aveam televizor şi nu mă gândisem să-mi aduc nici măcar un aparat de radio. Dar voi aduce, mi-am zis. Am citit la lumina aceea chioară, apoi m-am culcat. Era frig. Toamna era foarte rece, iar demisolul ăla sporea de sute de ori impresia de frig. Îmi clănţăneau dinţii. Mâine îi voi spune să dea căldură, mi-am zis. Am adormit.
Pe la miezul nopţii m-a trezit un zgomot. Cineva deschisese uşa metalică. Paşii apăsaţi mi-au spus că era ea. A coborât treptele şi s-a apropiat de cameră. Am auzit uşa deschizându-se şi mi s-a părut că-i disting silueta în prag.
- Ce doriţi? Am întrebat.
Nici un răspuns. Baba stătea nemişcată în prag. A rămas acolo câteva zeci de secunde, după care s-a dus.
N-am mai dormit deloc. Dimineaţa aveam ochii umflaţi şi începusem să strănut. Totuşi, nu poate fi chiar aşa frig, îmi spuneam, nu e decât toamnă. M-am apucat să gătesc, locuisem singur pe toată perioada liceului. Aragazul cu două ochiuri, cocoţat pe o masă verde, era destul de murdar. Dar focul lui m-a făcut să fiu ceva mai optimist. A coborât când ciorba era aproape gata.
- Ce găteşti acolo? A întrebat.
- Ciorbă.
- Şi aia din farfurie ce e? A continuat ea.
- E grăsimea de deasupra.
- Vrei s-o arunci?
- Da.
- Dă-mi-o mie!
- Luaţi-o, i-am zis, sperând că va pleca mai repede.
S-a apropiat de aragaz, s-a uitat cu atenţie la farfurie, după care, spre stupoarea mea, a apucat o lingură de lemn şi a gustat.
- Nu e bună, mi-a zis.
- Mie îmi place, am strigat eu.
- Nu urla aşa. Nu e bună. Îi lipseşte ardeiul. Îţi aduc eu unul.
- Nu-mi trebuie, îi zic, ciorba e aproape gata.
- O mai fierbi o dată, zice ea.
Mă hotărâsem să-i fac mai multe reproşuri şi să o ameninţ că plec, dar eram atât de uimit încât nu fusesem în stare să-i spun nimic. A coborât cu ardeiul şi mi l-a pus pe masă, apoi a luat farfuria cu grăsime şi a plecat.
Am aruncat imediat ciorba în closet şi am plecat si eu. Strada era perpendiculară pe calea ferată, de care o despărţea un mal abrupt. L-am urcat şi m-am plimbat pe marginea şinelor, încercând să evaluez cu maximă luciditate situaţia în care mă aflam. La întoarcere, baba mi-a deschis poarta şi mi-a zis:
- A mai venit unul. E băiat serios.
După care s-a dus.
Mircea era student la geografie. L-am găsit aşezat pe marginea patului, în camera întunecată.
- Mi-a spus că tu stai în cealaltă cameră, mi-a zis el.
- Aşa e, am răspuns.
Am povestit ore în şir. Mircea voia să ştie totul despre babă.
- Nici eu nu ştiu prea multe, i-am zis.
- Bine, vom afla, zice el.
În noaptea aceea, baba a deschis, pe rând, ambele uşi, oprindu-se în prag, după care a plecat. Ne-am hotărât ca în noaptea următoare să lăsăm becurile aprinse. În plus, vom cumpăra unele mai puternice.
Mă bucuram că aveam un tovarăş. Mircea era mai mereu bine dispus. O întrebase pe babă dacă avea să mai vină cineva şi primise un răspuns negativ. Eram liniştiţi.
A doua zi am schimbat becurile. Acum se vedea foarte bine împrejur. Am lăsat lumina aprinsă şi uşile dintre camere deschise. Stăteam de veghe, aşteptând vizita babei, curioşi să vedem cum va reacţiona. Pe la miezul nopţii, becurile s-au stins singure, iar baba şi-a refăcut rondul obişnuit.
Zilele următoare am început să frecventăm cursurile facultăţii. Făceam în aşa fel încât să fim plecaţi cât mai mult timp de acasă. Baba a schimbat pe ascuns becurile puternice cu cele slabe. Am cumpărat altele şi s-a repetat aceeaşi poveste în fiecare zi. Ne-am hotărât să ţinem nişte becuri la îndemână şi să facem schimbul seara, însă ni se oprea curentul tot mai devreme. Baba ne-a zis că sunt lucrări pe stradă, că erau frecvente penele de curent. I-am spus că nu credem asta. Sunteţi nebuni, ne-a zis ea. O lună, am zis noi, o lună şi atât. Vom pleca de la baba asta.
Următorul venit a fost un muncitor. Mai fusese client. Apoi a venit şi fratele său. Erau murdari şi miroseau urât. Mircea s-a mutat în camera dinspre drum, care era mai mare şi avea două paturi.
- Mai vin şi alţii? Am întrebat-o pe babă, fără să ne sinchisim de cei doi muncitori.
- Nimeni, ne-a zis ea. Nu mai vine nimeni.
Muncitorii vorbeau mult şi se adresau în permanenţă unul altuia cu ”fra”. Ai făcut asta, fra? Ai văzut aia, fra? Ne-au spus că vor mai veni şi alţii, că baba minte. Şi unde vor dormi? Am întrebat noi. Aveţi două paturi, nu? Ne-au întrebat, la rândul lor.
Au venit aşadar Costică şi Tarzan. Primul susţinea că e impresar. Al doilea era student la istorie, o namilă înaltă şi grasă, care urla de câte ori îi ceream să o facă. Asculta manele şi se freca cu mâna pe burtă a satisfacţie. Şi Costică mai locuise la babă. Am plecat pentru că m-am certat cu nişte vecini, ne-a explicat el. Îi plăcea la babă, avea cu cine să stea de vorbă. Nu puteam nega, avea dreptate. Ne-a arătat poze făcute la mare. În toate apărea între câte două fete, de fiecare dată altele. Unele dintre ele aveau sânii goi. Sunt fetele mele, ne-a zis.
Costică se trezea de fiecare dată primul, în jurul orei cinci. În prima dimineaţă s-a întors de la poartă înjurând. M-au văzut. Ai dracului. Iar au mânjit poarta de rahat. Ne-am dat seama că bietul Costică avea într-adevăr duşmani pe strada aceea. Poate va pleca din nou, mi-am zis. Mircea nu-l putea suporta pe Trazan. E prost, îmi spunea el. Dormeam cum apucam în camera aia şi făceam o grămadă de glume pe tema asta. Baba îşi făcea rondul noapte de noapte, fără să spună nimic. Pe la ora zece ne oprea curentul şi îl repornea spre dimineaţă. Deşi găsea poarta la fel în fiecare dimineaţă, Costică tot o mai păţea uneori. Era somnoros şi se grăbea să ajungă la serviciul lui de impresar.
Ultimul a venit Dan. Era un tip slab, cu ochelari, cu o faţă care parcă râdea fără voia lui. Era un fel de ironie adresată tuturor celor care îl priveau. Baba l-a privit chiorâş.
- Te-ai întors?
- Da, tanti Ana, m-am întors.
- Ţi-am spus să nu mai vii...
- Aşa este.
- Dar degeaba vorbesc, a zis ea. Văd bine că toţi vă întoarceţi.
La început, Dan nu a vrut să ne spună nimic. Îşi ascundea mâncarea cu grijă şi îşi drămuia fiecare bănuţ. Aveam să descoperim că de fapt era destul de bogat. Peste câteva zile l-am convins totuşi să ne spună câte ceva. Am aflat că baba avea un registru în care erau notaţi toţi cei care-i fuseseră clienţi de-a lungul timpului. Putem merge să vedem meciul, ne-a spus el. Baba are un televizor sus. Îi cer eu voie.
În camerele de sus mirosea îngrozitor. Probabil că baba nu aerisea niciodată. Pe masă trona registrul despre care ne vorbise Dan. În fiecare zi îl deschide, a spus el. Reciteşte numele, îşi aduce aminte de toţi. Are şi câte o poveste a fiecăruia, mie mi-a mai spus câteva. Îmi propusese la un moment dat să mă înfieze şi am refuzat. De-asta a spus că nu mă mai primeşte în gazdă. Dar nu e femeie rea.
Podeaua era acoperită cu covoare, peste care erau aşternute nailoane. Zugrăveala era ştearsă, ca şi jos, iar perdelele aveau un strat de praf care te împiedica să spui cu exactitate ce culoare aveau. Juca echipa naţională. Baba ne privea pe rând, cu ochii mici, fără să întrebe nimic. Tăceam şi noi, privindu-ne cu subînţeles.
La facultate, un coleg mi-a spus că mă căutase deunazi la adresa gazdei. Baba îi spusese că eram plecat în oraş, cu nişte capre. L-am întrebat pe Dan ce avea cu fetele. Nici el nu ştia, dar văzuse mai demult, că prima parte a registrului era completată cu nume de fete. Niciodată nu erau nume de fete şi de băieţi în acelaşi timp.
Seara spuneam glume. Cel mai frecvent râdeam pe seama lui Dan, pe care-l numeam fiu al babei. Uneori îl puneam pe Tarzan să cânte manele şi să dea din buric. Costică tot se mai întorcea nervos de la poartă, cu mâna murdară de rahat.
Am plănuit să plecăm toţi odată. Noi, studenţii, aveam să închiriem un apartament împreună. Muncitorii se gândeau să plece şi ei. Baba continua să ne taie curentul şi să facă inspecţiile nocturne. Într-o seară, unul dintre noi s-a prefăcut că sforăie.
- Nu te mai preface, mă, că-ţi dau un şut de nu te vezi, a ameninţat baba. Am început să râdem în hohote şi baba a plecat.
Cu câteva zile înainte de sfârşitul lunii, a început să ne dea căldură. Ne-a amintit că la întâi trebuia să plătim pe luna viitoare. Era zâmbitoare şi, în felul ei, amabilă. Ultima noapte a fost cea mai călduroasă. Calorifele scoteau un şuierat ciudat. Pe la miezul nopţii, am avut vizita babei. Tarzan a început să cânte.
- Nu dormiţi? A întrebat ea. La ora asta e bine să dormiţi.
Am pufnit toţi într-un râs nebun. Baba a ieşit, mormăind ceva. Dan a început să lovească peretele cu piciorul, sacadat, iar Tarzan să imite cântecul huhurezului. Costică o înjura pe babă, şi pe toţi vecinii de pe stradă. Baba a revenit de câteva ori, ameninţând că va chema poliţia şi că ne va da afară. Mai târziu a început să ne roage să ne oprim. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Ne-am făcut bagajele pe întuneric, care cum a putut. Dimineaţa am chemat două taxiuri şi ne-am dus. În spatele nostru, o vedeam pe babă azvârlind un lighean cu cenuşă.