IULIE

7 iulie 2008 - au citit: Sever Purcia (proză);
Ovidiu Baron (proză)


Sever Purcia

Blestemul cânepii

Să te facă Dumnezău mic, miculuţ cât o boabă de cânepă şi un ţăran să te zvârle pe pământul bine arat şi grăpat, lângă o dărabă de balegă luată din gunoiul care a dospit din toamnă până în primăvară, unde să te umfli, să te umfli până crăpi şi din tine să iasă două colţuri, una să se bage în pământ că-i rădăcină, alta să se tot înalţe că-i fir de cânepă şi acolo să te bată soarele, să te ude ploile, să te bată vântu’, să te ude noaptea roua şi bruma, să creşti ş-apoi să vină să te smulgă din pământ, să te lege în fuioare, să te ţină la soare până te usuci, apoi să te bage în apă, să te apese cu bolovani grei să nu te ducă apa şi să te ţină două săptămâni până când îţi putrezesc toate în tine, apoi să te scoată din apă, să te ia, să te îmblătească de apă ca să se spele toate frunzele putrede şi să te scoată afară, să te aşeze grămadă în pupi[1], să te uşti ca lumea, apoi să vină femeia să te rupă de meliţă în bucăţele şi să te bată de un par până când sar puzderiile şi să te meliţe bine ca să nu rămână nici un fir de puzderie, să te treacă prin răgilă[2], să te facă fuioare, iar din buci să te deie prin piaptăne, să s-aleagă câlţii de buci şi să vină o babă cu un fus şi să te răsucească, să te scuipe ori să te prindă cu dinţii ca să iasă firul subţire ş-apoi de pe fus să te puie pe râşchitor[3] să te facă tort şi să te bage în ciubăr peste care să puie o veşcă să aşeze un cenuşer[4] unde să pună cenuşă peste care să toarne apă fiartă care să topească[5] cenuşa care să se facă leşie şi s-o mai fiarbă de cinci sau şase ori ca să se spele bine tortul şi să meargă la râu să sape cu securea un produu[6] în gheaţă, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe un gard ca să mai îngheţi o dată şi după ce te-ai uscat să te aşeze pe o vârtelniţă[7] şi din firele tortului să te facă ghem şi de aici să te pună la urzoi[8] să te numere să ştie câte jârebge[9] şi câte numărături s-or pune pe stative[10] şi să te treacă prin iţe şi prin spată să-ţi pună doi fuştei[11] şi mai multe vergele[12] şi să te ungă cu mânjala[13] făcută din tărâţe care, cu timpul intră în fermentaţie şi s-or acri ş-apoi să te treacă şi prin sucală[14] ca să iasă nişte ţevi de soc cu care te-or pune în suveică[15] şi o femeie te-a trece rostuindu-te printre celelalte fire cu ajutorul brâglelor[16] şi te-or împunge cu tindeica[17] să stai cât mai boboşă[18] să nu te aduni iar când vei fi făcută pânză să te bage iar la ciubăr, să-ţi facă iar leşie din cenuşă să te ducă la râu, să te mai spele la produu, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe gard şi să vie o scroafă să te tragă pe jos şi să te moşcolească[19] ca să te mai puie o dată la spălat şi după ce ti-i usca bine să vie o babă şi să te curăiască[20] şi să facă din tine o pereche de izmene pe care să le îmbrace moşul şi când ţi-a fi lumea mai dragă acesta să se cufurească[21] în ele, ori să te curăiască baba şi să ajungi poalele[22] babii, care, de câte ori s-a uşura, să te stropească o ţâră[23] şi să aibă cu ce să se şteargă femeia să nu rămână udă şi după ce te-a spăla şi te-a tot spăla să vadă că şi izmenele şi poalele au nişte găurele ş-atunci să te mai curăiască baba din nou şi să te facă obiele în opinci prin care să te ajungă apa şi tina[24] şi-n toată sara să te pună lângă feteu[25] să te încălzeşti şi să te usuci ca să te încalţe a doua ş-a treia zi şi toată iarna şi primăvara până nu-i mai fi bun de nimic… Amin!

Note:
[1] Grămadă din mai multe fuioare aşezate vertical pentru a se scurge apa şi a se usca.
[2] Instrument alcătuit din multe ace care au scopul despicării fibrelor de cânepă cât mai mărunt pentru a scoate fire subţiri.
[3] Unealtă care aranjează firele sub forma unui tort.
[4] Un cearşaf ţesut mai gros, din buci.
[5] Să dizolve.
[6] Copcă în gheaţa de deasupra râului.
[7] Instrument pe care se aşează tortul care se învârte pentru a se putea depăna firul de tort.
[8] Instrument menit să prepare firele pentru a putea fi ţesute la războiul de ţesut.
[9] Unităţi de măsură a firelor de tort formate din 12 fire numite numărături.
[10] Războiul de ţesut.
[11] Două beţe care separă firele în războiul de ţesut
[12] Scândurele care ajută la delimitarea firelor pentru a nu se încâlci între ele.
[13] Amestec de tărâţe cu apă care vor da firelor un efect de ungere pentru a ajuta să se deruleze procesul de ţesut al pânzei.
[14] Instrument care, prin învârtire va ajuta ca firele să se transfere din ghem pe o ţeavă ce va intra în suveică.
[15] Unealtă ce face ca firele să treacă dintr-o parte în alta pentru a se incorpora în pânză.
[16] Parte mobilă a războiului de ţesut cu ajutorul căreia firele se incorporează solid şi bine consolidate în pânză, prin bătătorire adecvată.
[17] Instrument ce se ataşează la marginile pânzei spre a-i păstra forma întinsă.
[18] Întinsă, neşifonată (limba maghiară)
[19] Murdărească (l. magh.).
[20] Croiască.
[21] A avea diaree.
[22] Un fel de furou ce se poartă de către femei sub rochie.
[23] Puţin.
[24] Noroi.
[25] Sobă de gătit din tuci (l. magh.).


(+ BONUS:

Pe lângă Floppy…
- parodie după M. Eminescu -

Pe lângă Floppy fără soft
Mereu am procesat
Mă cunoştea PC-ul tot
Tu nu m-ai accessat

Prin Windows încercam ades’,
Te urmăream sfios,
Ca să te văd chiar face to face.
Mi-ai arătat un Doss

Prin Microsoft te căutam
Să te print-ez un pic
Iar pe e-mail aşteptam
Măcar să-mi dai un click

În Google tot am navigat
Prin Internet Explorer
Dar tu cu altul te-ai cuplat
Trei ceasuri pe Messenger

Nici noaptea nu pot să mă culc
Te urmăresc în Inbox
Pe tine rău te doare-n Bulk
M-ai şi Delete din Windows.

Chiar dacă astăzi m-ai rugat
Să mai încerc un Undo
Regret, dar prea te-ai Virusat
Şi te-am uitat, bolundo!

Renunţ de-acuma la Sign In
Că-n Chat-ul tău nu-ncap,
Mă mut şi în Recycle Bin
De-aceea-acum, Sign Up!

Tu ai călcat demult pe bec,
Nu-ntreb: How do you do?
Căci pentru tine nu am Back
Ş-am terminat. Thank you!)


Ovidiu Baron

Traversare

Mersesem vreo câteva ore. Erau sate mici, cu atmosferă destul de prietenoasă. Curţi largi, garduri joase. Oamenii ne priveau care cu nepăsare, care cu un minim amuzament. Eram doar noi doi, dar, din când în când, de-o parte şi de alta apăreau alte două persoane. Cel de lângă Mihai, un bărbat înalt, extrem de solid, era tot timpul încruntat. Făcea paşi mari şi părea să meargă foarte repede, însă ţineam totuşi pasul cu el fără efort. Cel de lângă mine era la fel de solid ca primul, însă zâmbea în permanenţă, deşi nu ştiam cui îi era adresat zâmbetul acela şi nici în ce direcţie i se îndrepta privirea. Ne deplasam în linişte. Cerul se înnora frecvent, anunţând o ploaie care întârzia să apară. Câteodată norii erau atât de deşi, încât aproape că se făcea noapte, după care cerul redevenea senin. Oamenii pe lângă care treceam nu erau însă deloc surprinşi de fenomen, era clar că nu se întâmpla pentru prima dată. Noi însă aveam tendinţa să grăbim pasul, deşi nu ştiam unde aveam să poposim. Toată călătoria asta nu mai avea nici o logică, voiam demult să ne întoarcem acasă, dar pricepuserăm că nu mai depindea de noi în nici un fel. La un moment dat, casele au devenit mai mici, ba erau aşezate descrescător, dând impresia unor trepte ce coborau sub pământ. A urmat o porţiune destul de importantă unde nu se mai zărea nici o casă. Numai gardurile rămăseseră, fără să împrejumuiască nimic.
După porţiunea aceea, norii au început să se rarefieze, iar casele au reapărut. Erau din nou casele obişnuite, cu variaţia firească de modele, dimensiuni şi culori. Nici una nu ne atrăgea atenţia în mod special. Cei doi bărbaţi dispăruseră, dar ne gândeam că aveau să revină, pentru că, dacă aveam o certitudine în călătoria aceea, era că lucrurile cele mai bizare nu se întâmplau doar o singură dată. Vom trage într-o zi concluziile la toată povestea asta. Deocamdată am dori să se termine. O revenire la părinţi ar fi binemeritată. Cele trei case ne aşteaptă, căpşunile s-au copt, cireşele de asemenea. Sau poate că vom lăsa baltă casele vecine şi vom locui amândoi, definitiv, împreună cu părinţii, în casa din mijloc. Poate că... Depinde de Mihai, m-am gândit şi probabil că el, la rândul lui, se gândea că depinde de mine. De multe ori eram sigur că ne gândeam exact la aceleaşi lucruri. Eram atât de apropiaţi încât mă întrebam dacă nu făceam de fapt o singură persoană. Dar era absurd. El era Mihai, iar eu eram Paul, fratele său vitreg. Eram diferiţi. Poate că ne completam unul pe altul, în anumite situaţii, cu totul întâmplător. Dar nu mai mult de atât.
Călătoria asta începuse ca un joc, apoi a devenit un test pe care eu i-l pregătisem lui Mihai şi el mie. După care am avut impresia că se întâmplase tot ce plănuisem să se întâmple şi că ne puteam întoarce acasă. Numai că ne-a fost imposibi să ne întoarcem, devenisem victimele propriului test. Atunci când eram somnambul reuşeam de fiecare dată să mă întorc. Era o întoarcere în pat, la somnul pe care-l doream şi care mă dorea. Uneori făceam ocolul camerei de zeci de ori, căutând întrerupătorul electric. Identificam unul sau două repere şi încercam să calculez totul în funcţie de ele. Numai că mobilierul nu se găsea întotdeauna în aceeaşi poziţie. Cel mai adesea mi se muta patul, din care, de altfel, nici nu ştiam pe ce parte să cobor. De nenumărate ori m-am înşelat, lovindu-mă cu capul de zid. Alteori...
- Nu mi se pare corect, zise Mihai. Era un test pe care ţi-l pregătisem, un exerciţiu, ca să-ţi arăt cât sunt de serios şi ca să te silesc să-ţi descoperi propriile slăbiciuni. Te uram, recunosc, deşi erai fratele meu, măcar pe jumătate, te uram. Testul pregătit m-a pus foarte tare la încercare şi pe mine, ba chiar m-a speriat de-a binelea, deşi eram un tip curajos, ştii doar. Tu erai de fapt cel fricos. Mai târziu totul mi s-a părut un joc, fuga asta nebună a noastră de colo-colo, prin sate şi oraşe necunoscute, întâlnirile cu animale vorbitoare, cu şarpele tăcut, cu alternanţa asta ilogică de lumină şi întuneric... Parcă e o demonstraţie a cuiva, dar atât de haotică. Nici nu vreau să aflu scopul ei, numă interesează cine a pus-o la cale. Vreau acasă.
- Şi eu vreau acasă, am zis.
Intrasem în alt sat. Era însă identic cu cel dinainte. Aceleaşi curţi, aceleaşi case, aceiaşi oameni. Un tip cărunt, la vreo şaizeci de ani, trecu pe bicicletă fluierând. Nici nu se uită la noi. Exact la fel se întâmplase şi mai înainte. Ar fi bine să ne oprim, m-am gândit. Dacă nu ajungem nicăieri, ce rost mai are să mergem. Acelaşi sat, acelaşi sat, acelaşi sat. Nu mai vrem satul ăsta. Nu mai vrem.
Continuarăm totuşi să mergem. Ne dureau picioarele foarte tare, trebuie să fi mers încontinuu de luni de zile, poate de ani.
- Poate de secole, zise Mihai, râzând apoi de propria glumă.
Dintr-o curte, adunaţi în jurul unei fântâni cu cumpănă, ne priveau câţiva oameni. Unul dintre ei ne striga ceva, făcându-ne semn cu mâna să ne apropiem. Nu înţelegeam nimic, omul vorbea altă limbă. Ne-am decis să ne vedem de drum şi, chiar în momentul acela, Încruntatul şi Zâmbitorul au reapărut. După o bucată de drum, Zâmbitorul a dispărut. Casele începeau iarăşi să coboare. Dintr-o curte, un câine lătră scurt, de trei ori şi Încruntatul dispăru şi el. Cui îi pasă, mi-am zis. În curând aveam să ieşim din sat şi ne întrebam dacă lucrurile aveau să se repete. Norii se adunară brusc şi se lăsă întunericul. Abia mai vedeam la câţiva paşi în faţă, dar ceva mai încolo nu mai aveam nici acest privilegiu. Totul era negru. Am continuat să înaintăm, totuşi. În depărtare se întrezărea o pată albă, minusculă. Era un reper şi am grăbit pasul spre el. Observând că pata se mărea pe măsură ce ne apropiam, am grăbit şi mai tare pasul, ba până la urmă am luat-o la fugă.
Era o fată, în rochie de mireasă. Îi distingeam foarte bine conturul trupului, dar nu vedeam absolut nimic din acesta. Nu avea faţă, nici mâini. Când ne-am oprit în faţa ei, a pornit-o spre stânga. Am urmat-o. Nu vedeam decât rochia ei, într-un mers neclar. Eram pe un drumeag foarte îngust, pentru că ne loveam cu coatele de un gard, de-o parte şi de alta. Mirosea a fân şi, ceva mai încolo, a grajduri de vite. Pământul deveni moale şi picioarele începură să se afunde în noroi. Nu voiam să ne întoarcem. Spre mulţumirea noastră, noroiul fu repede înlocuit de pietriş şi, apoi, de un fir de apă. În momentul acela fata dispăru. Am rămas câteva clipe nemişcaţi, ascultând curgerea apei. Nişte glasuri de copii se auzeau undeva, spre vest.
- Hei, strigai eu.
Nimeni nu răspunse, dar glasurile se auzeau tot mai aproape. Întunericul rămânea la fel de dens şi eram aproape îngrozit. Mă întrebam dacă Mihai era încă acolo şi am întins mâna spre el. Nu mai era.
- Mihai! am strigat.
Nici un răspuns. Iar m-a lăsat singur, mi-am zis. Şi parcă ne înţeleseserăm că jocul a luat sfârşit şi că trebuie să rămânem împreună. Dacă m-a minţit? m-am întrebat. Dacă eram în continuare victima jocului său?
Glasurile se auzeau acum şi mai aproape, copiii aceia erau chiar lângă mine.
- Unde sunt? am întrebat dintr-odată.
- Cine, tu? se auzi un glas.
- Eu, evident.
- Într-un sat, răspunse glasul, puţin mirat.
- Da, ştiu asta, dar cum se numeşte acest sat? Se numeşte sat, răspunse un glas de fetiţă.
O voce cât se poate de inocentă şi ce răspuns răutăcios!
- Si râul acesta în care sunt... în care suntem, cum se numeşte?
- Nu e un râu, zise prima voce.
- Dar ce este?
- Este un pârâu, spuse fetiţa.
- Şi cum se numeşte?
- Se numeşte pârâu, zise ea, cu un ton amuzat.
- Unde duce, am insistat eu.
- În jos.
- Şi dacă aş ieşi de partea cealaltă, unde aş ajunge?
- Nu poţi ieşi de partea cealaltă, trebuie să te întorci sau să înaintezi pe albia pârâului.
- Aş înainta, dar unde aş ajunge?
- În acelaşi loc în care ai ajunge dacă te-ai întoarce.
- Şi de ce nu pot ieşi pe partea cealaltă?
- Acolo e un mal abrupt, explică fetiţa.
- Şi apa e foarte adâncă lângă el, adăugă un băieţel.
- Chiar dacă ai fi un bun înotător, nu ţi-ar folosi la nimic, spuse un altul.
- Te vei lovi de mal şi te vei întoarce, zise fetiţa.
- Sau vei încerca să-l urci şi vei cădea. De mai multe ori, până vei renunţa. Şi te vei întoarce.
- Sau vei obosi şi vei cădea. Şi atunci va fi rău de tot.
- De ce? am urlat eu.
- Pentru că apa e adâncă acolo, spuse primul băiat.
- Foarte adâncă, preciză al doilea.
- Te vei îneca, zise fetiţa.
Se făcuse frig. Am pornit-o pe albia pârâului în sus. Durerea din picioare urca şi cobora neîncetat, refuzând să se localizeze. Era linişte. Nu se auzea decât cursul pârâului.
- E un suflet, zisese tata.
Se întorceau de la cosit. Se însera, dar noaptea părea să se lase greu. Se apropiaseră de pod, iar tatăl îi spusese să se oprească. Puseseră coasele jos, lângă pod, apoi înaintaseră pe el. Era podul de lemn, construit de soldaţii cărora Paul le dusese vişine de câteva ori. Se aşezaseră pe-o margine şi priviseră în jos. Peştii păreau să execute un dans neştiut decât de ei. Apa curgea lin, parcă natura întreagă ar fi avut chef să se oprească în seara aceea. Auzea respiraţia tatălui, aproape şi simţi mâna lui grea peste umăr.
- E un suflet apa asta, măi Diducă. E sufletul satului, al pădurii, al morilor şi al peştilor. E sufletul nostru.
- Şi al tău, tată?
- Da, şi al meu.
Copilul îl privea nedumerit. Tatăl îl privea prietenos şi-i mângâia părul cu palma lui grea.
- Eşti obosit?
- Nu.
- Atunci, mai aşteptăm. Te culci mai târziu în seara asta.
- Da, tată.
Ar fi rămas acolo la nesfârşit. Nu era prima oară când simţea timpul oprindu-se. Privea apa şi îşi legăna picioarele, alternativ. Din când în când sărea câte un peşte. Se arcuia în aer, după care cădea la loc. Era bine. Cerul era un amestec de albastru şi roşu. Nimic strident. Tata versifica, aşa cum i se mai întâmpla uneori. Nu e soare, nu e lună, nu e zgomt, nici furtună, nu e noapte, şi nu plouă, nu e dimineaţă, rouă, nu-s arini care să mişte, nu e vântul prin mirişte, nu e vis, nu e minciună, nu e cântec, voie bună, nu e pod, nu e nici peşte, nu se tace, nici vorbeşte, nu e nor, nu e nimic, cerul ăsta-i tot mai mic, nu sunt doi, nu e niciunul, nu e glas de dai cu tunul, nu e zi, nu-i de cosit, nu-s aici, nu e nimic...
- Tată, am strigat. Tatăăăăăăăăă!
Pârâul era tot mai adânc şi, pe fundul albiei, pietrişul era înlocuit treptat de noroi. Am mai înaintat câţiva metri şi am vrut să verific dacă malul era la fel de abrupt. Am auzit zgomot de crengi şi am ridicat braţele. Am apucat numai nişte frunze, pe care le-am aruncat în apă cu ciudă. Am pipăit noroiul cu piciorul drept şi frica mi-a crescut şi mai tare. Disperat, m-am aruncat cu toată forţa în sus şi, de data asta, am apucat o ramură. Sprijinindu-mă pe ea, m-am apropiat încetişor de mal. Noroiul se adâncea, dar creanga părea să fie solidă. Dacă se va rupe, m-am întrebat fără să vreau. Vocea fetiţei mi-a răsunat imediat în urechi: Te vei îneca. Era simplu. Picioarele mi s-au adâncit până la genunchi în noroi, abia mă mai puteam mişca. Copiii aceia se pare că avuseseră dreptate şi-mi puneam toate speranţele de salvare în creanga aceea. Am făcut încă un pas şi mi-am dat seama cu surprindere că eram lângă mal. Era abrupt şi acolo. M-am lăsat cu toată greutatea pe creangă, să văd dacă mă ţine, apoi am început să mă ridic pe ea, cum puteam. Am întins de mai multe ori mâna spre mal, dar nu găseam nici un punct de sprijin, numai iarbă, o iarbă deasă, mare, dar inutilă. Am rupt de mai multe ori din ea şi am aruncat în apă. Nu ştiam ce copac era acela, creanga era flexibilă şi rezistentă şi trebuie să se fi coborât de la o înălţime destul de mare. Sau poate copacul era aplecat deasupra apei. Da, asta trebuie să fie, mi-am spus. Continuam să urc şi, ţinându-mă cu o mână de creangă, pipăiam cu cealaltă malul. Susurul apei se auzea tot mai discret, dedesupt. M-am opintit încă de câteva ori, aruncându-mi cu disperare braţele în faţă. Apoi, încercând să pipăi malul, n-am simţit nimic. Mi-am luat avânt şi am sărit.
Traversasem pârâul. Am adormit.