NOIEMBRIE

3 noiembrie 2008 - au citit:
Daniel Paneş (poezie);
Alex Radu (proză).


Daniel Paneş

Pe strada Hegel

Pe strada Hegel
clovnul păşeşte
pe un asfalt pătat
de frunze descompuse.
Un ceas roman de umbre
îl priveşte,
îl străpunge
cu acul său
din gura unui soare scorojit.
E săgetat
precum un Sebastian;
moartea unui detaliu.
Până şi crucea e un mărţişor
aşa că a ales săgeata,
săgeată otrăvită în memorie.
Doar două oglinzi
care se privesc
mai păstrează memoria,
imagini care se joacă între ele.
Chipuri din faţade
îl privesc;
parcă asfaltul e pătat
cu propriu-i sânge.
Nimeni nu îşi aminteşte
ziua decât gândul,
clipa decât cuvântul,
momentul când toate au plecat.


Errata

Degetele mele ce au sfâşiat
mii de cuvinte
acum desfac etichete
şi fac din ele
beţigaşe de hârtie mototolită;
doar astfel îmi pot număra
singurele clipe fericite
din viaţă.
Ecoul îmi anticipează gândul
ce-l voi rosti.
Două cuvinte, trei puncte,
o erată la sfârşit,
o inevitabilă întoarcere
a cuvintelor în rând.
N-au mai rămas decât
certitudinile.


Kenar

Pe ghetele iubitei mele
apar scrieri de sare
migălite de un Tăbăcar
într-o zi cu soare;
pergament rescris
de nişte ploi fade.
În el stă scrisă
fericirea noastră
iar zilnic ea
îl şterge
cu o cremă ieftină de ghete,
dar înfloriturile
vor apărea mereu
în zilele ploioase
sau cu ninsoare
mărturisind
crema neagră a ghetelor.


Litografie

Soarele unor sărutări uituce
s-a topit în oglinzi refractare
şi a devenit zori.
Viaţa, imprimeu
pe un tricou alb
într-o vitrină
cu shiva ca decor,
înghesuit şi răsturnat
de poşete de damă;
cerc de copac spart
în ceaţa copacilor târzii.
Clipă, atom de neon,
zeii tăi îţi revendică puterea!


Erată

Străzi ce atârnă-n pământ,
sârmă ghimpată-n beton,
piruetă-n amidon;
în nisip, litere dezmembrate;
să trăieşti într-un iglu
de var nestins,
cu viaţa spartă de ferestre.
În urma noastră
miros de cenuşă.


Gravură

Gravură uitată
în gaură de cheie
de şerpar legată,
blazon în sticlă mată;
lacăt pus pe uşă îngropată.
Gând foşnit,
fentă-n fanta gândului,
cuvântului;
m-am tăiat
în coajă de ou,
iar pe albuşul fiert
mi-a rămas
amprenta roşie
de Soare ars,
gravat de melc pe indigo;
labirint crăpat.
Prima atestare
a existenţei noastre
sec EXITUS.


Vid

Cetate năpădită de gânduri
jucate la hazard de mozaic;
gânduri împietrite-n cuburi.
Să mori în aceste cuvinte
teşite de atâtea picioare!
Nu există drumuri,
doar trepte de scări căzute.
Cărbuni diluaţi în ceaţă
prin mişcări despletite,
nişă goală de zeu,
ce frizează sevrajul;
crepuscul de ochi îngheţat,
ce arde aerul.


Superfluu

Trecătoare prin praful îngheţat
(adus de vântul de pe zăpada de amporă),
amprenta bocancului
de noroi pietrificat
se destramă.
Gând ciobit, nemaitrezit,
trecător pe sub ferestre zidite
de animale cronofage,
aşteptând un copac în pustiu,
copac plin de umeraşe.
Mireasmă de măr
întocmită-n batiste;
melanj străveziu
de vitralii topite;
şoaptă surdă
a unor buze albe
de oţet schimbate;
cuvinte incolore
pe foaie cerată.


Speţă

Azi-dimineaţă
m-a sunat Zeţarul,
mi-a spus
că în timp de zece zile
trebuie să mor
în zece mii de cuvinte
şi că din momentul acesta
cuvintele-mi sunt
numărate şi măsurate.
Se vor face liste de inventar,
fiecare cuvânt va avea
eticheta lui agăţată
de degetul mare
de la piciorul stâng,
iar şiruri întregi
de cuvinte moarte
vor aştepta
firave şi cuminţi
numărul de ordine
a celui mai apropiat
crematoriu.


Ilustraţie

Negativ de imaginea sa
turnul bisericii arde;
timp topit în ceasornic
cu acele arătând în jos;
sunet spart de clopot căzut,
e chemarea nimicului;
vârful turnului
se prăbuşeşte-n flăcări
ca o aripă arzând
a unui înger.
Ilustraţie de tarot
cu timbru sec
de soare amorf.


Fotografie dentară

Îngerii nu mai urcă
pe scăriţa ruptă
din urechile
semănătorilor de unghii,
orizont tras,
cu linia zugravului
în sângeriul
florii de grăsime
a cărnii.
Lumina surdă
intră prin fereastra strâmtă
pe masa
cu sarea topită
de umezeală.
Tot ce poţi
să-ţi mai doreşti
e să te sufoci
în pulberea carilor de lemn.


Alex Radu

Băiatul dispărut fără urmă

Povestea băiatului dispărut fără urmă am auzit-o de două ori, la un interval de trei săptămâni. Şi de fiecare dată am rămas stupefiat, iar un sentiment justiţiar de a elucida misterul mă cuprindea atunci când mă gândeam la toată povestea. Asta până când mi-am luat inima-n dinţi şi-am pornit cu maşina spre satul în care se întâmplase ciudăţenia.
Prima dată când am auzit povestea a fost pe la începutul lui septembrie. Mă întâlnisem cu Adi la un pahar de vin şi, ştiindu-mă el pasionat de lucruri şi întâmplări misterioase, a început să-mi istorisească o ştire pe care o văzuse în urmă cu trei zile la TV. Era vorba despre un adolescent de vreo 16 ani dintr-un sat despre care nu ştiam nimic până atunci şi care se chema Daia – văzându-mă nedumerit şi încruntat în momentul ăla, Adi a venit cu explicaţii suplimentare:
-Daia e un sat destul de vechi, din-ăsta săsesc, da’ acum nu mai vezi picior de neamţ pe-acolo. Numai români.
-Şi unde e satul ăsta?
-La noi în judeţ, la vreo 12 km de Sibiu. Nu pot să cred că n-ai auzit niciodată de el! Nici măcar Dealul Dăii nu-ţi sună familiar?
-A, ba da, asta da. E o groapă de gunoi pe acolo, nu?
-Da, era, au închis-o de câtva timp. Eh, a continuat Adi, satul e la câţiva km de-acolo.
Dar să revin la poveste. Adolescentul respectiv dispăruse din sat într-o după-amiază şi nimeni nu-l mai văzuse de atunci. Poliţia fusese alertată, dar cadrele de investigaţie intraseră în acţiune destul de târziu, abia după 24 de ore de când fusese anunţat incidentul. Şeful de post declarase că nu purta nicio vină, pentru că cei de la inspectoratul din Sibiu nu-i trimiseră în timp util personal calificat pentru o asemenea situaţie. Bătrâna care îl avea în grijă pe băiat era o mătuşă pe la 70 de ani, din partea tatălui, şi pe care o chema Victoria. Cu greu se lăsase convinsă de reporteri să-i ia interviu, dar tot degeaba. Imediat ce beculeţul roşu al camerei de filmat se aprinse şi reporteriţa întinse microfonul pentru a-i adresa prima întrebare, bătrâna izbucni într-un plâns în hohote din care s-a oprit abia după o oră când oricum era prea târziu pentru că reporterii, pesemne, nu intenţionau să aştepte mai multe de cinci minute ca Victoria să-şi revină.
Din ceea ce-mi spunea Adi, ştirea se încheiase cu informaţia că după zece zile de căutari deşarte, interogatorii fără sfârşit, arestări preventive de suspecţi şi alte proceduri standard, poliţia închisese cazul şi îl declarase pe băiat mort.
-Atât, zece zile au căutat? am întrebat eu stupefiat.
-Ciudat, nu? Pe unii îi caută ani de zile, iar pe alţii îi declară morţi cât mai repede posibil.
În seara respectivă am uitat destul de repede întreaga poveste, care-mi revenise în memorie abia după două zile. De atunci nu-ncetase să-mi dea pace niciun moment.
Cu toate că subiectul nu ieşea cu mult din sfera ştirilor de la ora 5, exista ceva misterios în toată povestea aia şi eram sigur că până nu mergeam direct la sursă, aveam să fiu neliniştit încontinuu. Ceea ce mă contraria destul de mult era superficialitatea cu care poliţiştii trataseră incidentul şi, mai mult decât atât, indiferenţa jurnaliştilor. Un singur post local promovase cazul, dar preluat pe bune din gura poliţiei. Fără nicio altă investigaţie.
Fiindcă nu mai era mult şi urma să se deschidă anul universitar şi să încep cursurile, mi-am făcut timp într-un weekend, m-am urcat în Peugeot şi am pornit spre sat, cu o hartă în mână pe care mi-o desenase Adi însuşi.
Am ajuns cu greu în sat, mai mult pe dibuite din cauza unei pâcle nenorocite care se lăsase de pe la jumătatea drumului şi care acoperea tot satul.
Cum am intrat în Daia (sau Thalheim, denumirea săsească pe care am aflat-o ulterior), m-a cuprins un sentiment de apăsare, aşa ca atunci când simţi că nu eşti binevenit, că te afli într-un spaţiu în care locul tău nu e hărăzit. Am rămas surprins că drumul principal era asfaltat – nu de puţine ori am ajuns în cătune în care mi se-mpotmolise maşina în pământul ud de ploaie, aşa încât numai cu ajutorul unor localnici binevoitori reuşeam să-mi dezgrop roţile şi să mă-ntorc în siguranţă acasă. Satul ăsta era cu totul neobişnuit pentru ceea ce ştiam eu despre localităţile rurale din România. Casele erau solide, din cărămidă roşie, arsă, unele aveau şi geamuri din termopan, iar altele sisteme proprii de pompare a apei din fântâni. Unde mai puneai că în partea vestică a satului, pe un deal, era cocoţată o ditamai fabrica nemţească de pile şi alte ustensile cosmetice, iar în fosta casă a parohiei evanghelice fusese amenajat de câţiva ani un orfelinat privat. Toate lucrurile astea le-am aflat abia când am venit a doua oară în sat. Ceaţa din weekendul în care ajunsesem prima dată în Daia m-a împiedicat total să aflu altceva despre sat decât unde stă bătrâna Victoria.
Prima dată, satul era destul de pustiu. Abia după vreo trei-patru sute de metri de bâjbâit cu maşina pe drum, mi s-a părut că zăresc cu lumina farurilor, prin negură, un om îmbrăcat în ceva ce părea a fi negru. Am claxonat uşor de câteva ori, iar silueta s-a mişcat înspre mine. Atunci când am realizat că e destul de aproape, am coborât geamul portierei şi am strigat:
-Nu vă supăraţi, unde o găsesc pe tanti Victoria?
-Care Victoria, măi omule? răsună o voce bărbătească. Avem vreo zece aci la noi în sat.
-Tanti Victoria căreia i-a dispărut nepotul acum două-trei săptămâni.
-A, baba Victoria din graniţă! zise bărbatul. La număru 70, tot înainte până când drumu’ se-mparte-n două. E-o poartă verde, de lemn.
Am apăsat imediat acceleraţia şi-am pornit cu grijă în căutarea bifurcaţiei, care, mi-am dat seama ulterior, nu era greu de găsit de vreme ce se afla la numai o sută de metri distanţă de locul unde primisem informaţia. Imediat ce am ajuns, am tras maşina pe dreapta şi m-am dus să caut casa cu numărul 70. Locuinţa respectivă, destul de modestă aşa cum se vedea de-afară, era situată chiar pe linia de demarcaţie dintre două străzi din sat. Atunci am înţeles de ce bărbatul o ştia ca pe „baba Victoria din graniţă”.
Dinspre geamul situat la exterior, înspre stradă, se vedea lumina slabă a unui bec de veioză. M-am apropiat şi am bătut de câteva ori cu palma în perete până când un chip negricios, femeiesc, se arătă în spatele geamului. Femeia mă privi suspect pentru o clipă, dar deschise geamul în cele din urmă.
-Bună ziua, tanti Victoria? Am întrebat-o eu serios. Femeia aprobă numaidecât din cap. Numele meu e Ştefan, am venit de la Sibiu, fiindcă am auzit de povestea dumneavoastră şi a nepotului dumneavoastră şi voiam să vă spun că-mi pare extrem de rău pentru ce vi s-a întâmplat.
-Mda, mulţumesc, şi dădu să închidă geamul.
-Staţi, vă rog! Am venit să vă ajut, pentru că eu nu cred şi sunt convins că nici dvs nu credeţi că băiatul e mort.
-Nu mai vorbi prostii, dom’le, ai auzit ce-a zis poliţia! E gata, n-a fost găsit şi n-are cum să mai fie viu după atâtea săptămâni. De ce nu laşi, dumneata, morţii să se odihnească în pace?
-Tanti Victoria, dar nu vi se pare câtuşi de puţin ciudat că poliţiştii au renunţat atât de uşor să-l mai caute?
-Ce vrei să spui?
-Vreau să spun că trebuie să mai căutăm. De când am auzit ştirea despre dispariţia băiatului am simţit că ceva e în neregulă, că poliţia nu-şi dă interesul, că nimănui dintre cei implicaţi în anchetă nu-i păsa cu adevărat de nepotul dvs.
-Şi ţie de ce ţi-ar păsa?
-Pentru că sunt un spirit mai justiţiar şi-mi place să ajut oamenii.
Femeia închise atunci geamul şi se îndepărtă de la fereastră. Dezamăgit de prestaţia mea eram aproape gata să renunţ, asta până când am auzit în urma mea un scârţâit de poartă.
-Haide înăuntru!
M-a dus într-o cameră întunecoasă, care n-avea geam de felul ei, ci era luminată de un singur bec cu incandescenţă. Am luat loc pe un fotoliu, iar ea a rămas în picioare până când şi-a aprins o ţigare din foi, lungă, subţire şi cu aromă de vanilie. Era pentru prima dată când suportam fumul de tutun.
-Ştefan, uite care e treaba. Nu ştiu ce urmăreşti dumneata, dar sper să te conving să renunţi la căutarea lui Mircea. Oricât de mult mi-aş dori ca el să trăiască e imposibil să-l mai găsim viu după trei săptămâni cât a trecut de la dispariţie. Nu avea cum să supravieţuiască de unul singur atât timp.
-Dar poate că a fost răpit...
-Exclus! În ziua în care a dispărut l-au mai văzut două persoane în afară de mine. O dată în hulă, pe drumul către şosea, iar după, la Vultur, monumentul de pe dealul care duce spre Roşia. De atunci nimeni nu mai ştie nimic. Ca să nu mai vorbesc că nu s-a cerut niciun fel de răscumpărare pentru el, aşa cum e normal într-un caz de răpire, nu?
-Bine, dar dacă nu a fost răpit, atunci cum a putut să dispară?
-Nu ştiu. El nu era de aici, venise de o lună în grija mea pentru că-i muriseră părinţii într-un accident de maşină. Iar eu am făcut greşeala să-i povestesc într-o seară despre legendele satului. Şi tare mi-e teamă că ceea ce i-am povestit ultima dată a dus la toată această nefericită şi groaznică situaţie. Sunt o bătrână teribilă, nu-i aşa? O bătrână care ar trebui să-şi aştepte moartea, nu să îngrijească copii. Până şi poliţiştii mi-au zis că dacă eram la 50 de ani m-ar fi dat pe mâna Protecţiei copilului şi aş fi înfundat ani buni puşcăria. Dar aşa, m-au lăsat în plata milei, fiindcă oricum nu mai am mult de trăit.
-Tanti Victoria, nu trebuie să vă judecaţi aşa aspru. În fond, nu era nici nepotul dvs chiar un copil. La 16 ani e destul de mare să-şi poarte singur de grijă.
-Ştefane, cred că eşti prea îngăduitor cu mine...
-Mai bine spuneţi-mi ce i-aţi povestit!
Trase de două ori din ţigare, iar apoi îmi istorisi şi mie legenda hoţilor ce îşi duceau veacul în hula satului, acolo unde îşi ţineau pivniţele în care adăposteau tot ce furau. De fiecare dată când se organiza târg la Sibiu, la întoarcere oamenii se opreau la hanul din Cornăţel, unde îşi trăgeau sufletul şi povesteau la un pahar de ţuică tare care ce a vândut sau şi-a cumpărat. Se zice că hoţii îl aveau ca spion chiar pe hangiu care le transmitea, prin oamenii lui, ce săteni meritau prădaţi. Atunci când negustorii intrau în hulă, hoţii ieşeau de după tufişuri, îi loveau în cap cu bolovani şi îi prădau de tot ce aveau bănet la ei. Se zice că pivniţele lor erau săpate sub movilele imense de pmânt ca nişte pereţi lungi, iar de acolo intrau într-un tunel tot de ei construit prin care ajungeau pe dealul unde acum se află Vulturul, un monument de beton ridicat în cinstea eroilor de război.
Tot ce cred eu este că Mircea a plecat în căutarea tunelului, deşi i-am spus că e doar o legendă. Dar aşa-s copiii, cred tot ce le zici. Şi, probabil, a ajuns pe deal, de unde nu ştiu ce s-a putut întâmpla.
Vărsă câteva lacrimi şi printre suspine, zise iar:
-Cred că l-au mâncat dulăii care umblă pe acolo. I-am spus să nu meargă aşa departe! Of, Doamne...
Acum o săptămână, a continuat ea plângând în hohote ca atunci când reporteriţa încercase s-o intervieveze, m-a chemat Măria lu’ Pătru la poartă şi mi-a zis că a auzit nişte strigăte de ajutor pe deal care aduceau cu vocea lui Mircea al meu. Am fugit cât de repede am putut şi l-am căutat cinci ore de una singură până când s-a lăsat întunericul, dar nu l-am găsit. De-atunci mi-am pierdut orice speranţă deşi parcă în fiecare zi îl aud cum strigă de-acolo, de pe deal, după ajutor.
E drept, a doua variantă a poveştii m-a cutremurat mult în comparaţie cu ştirea denaturată pe care mi-o spusese Adi.
Chiar dacă în adâncul sufletului meu realizam că şansele de reuşită să-l găsesc pe Mircea se diminuaseră dintr-odată, nu voiam să-i tai elanul babei Victoria, şi-aşa destul de amărâtă de întreaga situaţie.
-Să ştiţi c-am să merg şi eu să-l caut, poate aflu ceva nou.
-Băiete, îţi pierzi timpul degeaba. Întoarce-te mai bine acasă şi vezi-ţi de viaţă în continuare. Ce-a fost, a fost şi nu mai putem face nimic, oricât de mult ne-am dori.
-Nu pot, tanti, eu am pornit hotărât de acasă. Mă duc să cercetez şi eu. Am să mă întorc spre seară să vă spun ce-am găsit.
-Eu n-o să mai fiu aici. Ai avut mare noroc că m-ai prins. Peste două ore o să vină o nepoată de-a mea şi-o să mă ducă la ea acasă. Aici nu mai am ce să fac. Casa e aproape vândută. O să mă întorc peste trei zile cu noul proprietar. De vrei să-mi spui neapărat ce-ai găsit, mai vino atunci.
-Aşa am să fac. Numai spuneţi-mi unde e hula asta.
-Cum ieşi de la mine, mergi tot înainte până intri pe un drum de pământ gălbui şi până când vezi de o parte şi de alta nişte scobituri imense în pământ argilos, în deal, ca nişte jumătăţi de movile de pământ. Acolo erau pe vremuri pivniţele hoţilor.
Era amiază când am plecat de la tanti Victoria, ceaţa se ridicase deja şi imediat ce am ieşit pe poartă, aruncându-mi involuntar ochii spre dealul ce se înălţa în faţa mea, am zărit faimosul, de acum, monument al Vulturului. Fără să mai stau pe gânduri, am intrat în hulă şi, nu departe de ultima casă de pe stradă, am dat de locul unde se spunea că erau odată ascunzătorile cu comori ale hoţilor satului. Pereţii de pământ erau extrem de înalţi şi se întindeau pe bucăţi de-a lungul a sute de metri. Numai că oricât de mult aş fi cercetat împrejurimile, n-aveam să găsesc niciun tunel, pentru că era cu siguranţă numai o legendă. Am şi săpat în mai multe locuri în speranţa că totuşi voi găsi gura de intrare în tunel. Dar fără rezultat.
Spre după-amiază am ajuns la Vultur. Monumentul avea patru stâlpi din beton masiv, iar deasupra stătea vulturul, în poziţie de zbor şi cu capul orientat spre Vest. La poalele monumentului erau inscripţionate nişte date, dar cu greu mai puteau fi citite în betonul ce se eroda treptat. În rest, doar câmp arabil şi deal cât vedeai cu ochii. Preţ de trei ore am cercetat zona crezând că dacă n-aveam să-l găsesc viu pe băiat, şi luând de bună ipoteza bătrânei mătuşe, atunci măcar o dovadă că fusese sfâşiat de dulăi. Dar nici acolo n-am reuşit să găsesc nimic concludent.
Abia spre seară, când se lăsase din nou ceaţa, m-am întors la maşină. Dinspre casa bătrânei nu răzbătea nicio lumină. Am bătut de câteva ori în poartă şi în perete gândindu-mă că poate nu plecase încă, dar n-a răspuns nimeni.
Însă, un lucru ciudat s-a petrecut tocmai înainte de a mă urca în maşină. Auzisem subit un strigăt masculin de ajutor, a cărui provenienţă mi-era greu s-o identific. Chiar în acel moment mi s-a părut că trece pe stradă un om şi-am strigat la el întrebându-l dacă auzise urletele de ajutor.
-Vezi-ţi de treabă, dom’le, urlă câinii de pe deal, mi-a răspuns o voce care-mi părea a fi aceea a bărbatului de dimineaţă.
Sceptic, am mai aşteptat un sfert de oră înainte de a mă urca în maşină ca să văd dacă se mai aud strigătele, dar în jur nu era decât o tăcere mormântală.

*
Când i-am povestit lui Adi cum îmi petrecusem weekendul, aproape că nu-i venea să creadă.
-Te ştiam obsedat de mistere, dar nu-mi imaginam c-o să mergi până-ntr-acolo încât să te duci acasă la săraca femeie şi să-i zici că vrei să-i cauţi nepotul. Asta parcă e prea de tot!
Dar după câteva pahare de cabernet, ne-am pierdut în atmosfera bahică a barului şi fiecare a uitat de povestea băiatului dispărut fără urmă şi a bunicii lui amăgite.
Subiectul mi se părea şi mie deja epuizat şi mă vedeam în situaţia poliţiei de a închide cazul şi de-a-l declara pe băiat mort în condiţii neelucidate, din lipsă de probe. Mai greu mi-era să merg iar la Daia şi să-i spun bătrânei Victoria că mă-nşelasem, că nu se mai putea face absolut nimic pentru nepotul ei.

*
Când am pornit a doua oară spre Daia, era o după-amiază frumoasă de sfârşit de septembrie. Vântul bătea uşor aşa încât căldura soarelui care strălucea încă pe blota cerului era perfect suportabilă. Acum aveam ocazia să explorez satul în care poposisem cu câteva zile în urmă.
Deşi tanti Victoria nu-mi spusese la ce oră urma să vină cu noul proprietar, mi-am închipuit că numai după-amiaza se putea întâmpla chestia asta. Cu câţiva metri înainte de drumul bifurcat mi-am parcat maşina pe marginea drumului m-am îndreptat spre locul unde stătea tanti Victoria. Când am ajuns acolo unde ştiam foarte bine că trebuie să fie casa bătrânei am remarcat stupefiat că apăruse, în schimb, un drum de ţară care părea să ducă spre câmp. Nedumerit, am verificat numerele caselor de lângă respectivul drum; la stânga era 71, iar la dreapta 69. Doar 70-ul lipsea.
Imediat am oprit primul om care mi-a ieşit în cale, un tip pe la vreo 40 de ani şi l-am întrebat de când apăruse drumul respectiv acolo.
-Calea asta-i de când mă ştiu io, aşa o fost dintotdeuna. Da’ di ce întrebaţi?
-Acum câteva zile am fost aici şi era o casă, casa bătrânei Victoria, căreia i-a dispărut nepotul acum câteva săptămâni, tanti Victoria din graniţă, cum i se zice pe aici.
-Dom’le, la noi în sat nu e nicio tanti Victorie, n-am avut pă nimeni să să numească aşa aci.
-Sunteţi sigur?
-Foarte, şi apoi a plecat uitându-se suspect înapoi la mine şi bombănind la nesfârşit ceva ce semăna cu nişte înjurături.
Până spre seară am tot întrebat de tanti Victoria şi de nepotul ei, dar toată lumea îmi dădea acelaşi răspuns invariabil: că nimeni cu numele ăla n-a stat la ei în sat.
Înainte de a urca în maşină mi s-a părut că aud iar strigăte de ajutor, răzbătând în ecou de pe deal. Entuziasmat, am oprit câţiva oameni de pe stradă, crezând că auziseră şi ei la fel ca mine, dar toţi mi-au spus că nu erau decât nişte urlete de câini care-şi duc veacul de ani de zile pe dealul de la Roşia, în apropierea Vulturului.
Neavând practic încotro, m-am urcat în maşină, am întors spre Sibiu şi am lăsat în urmă un sat ce mi se părea şi acum ciudat şi în care familiare îmi erau doar urletele dulăilor în noapte sau, dac-au fost, strigăte de ajutor.