IANUARIE

12 ianuarie 2009 - a citit:
Dan Herciu (poezie).


second love

„am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească...”
Octavian Paler

îmi e dor de o despărţire fără explicaţii inutile
un fel de: „ne mai vedem prin viaţa asta, poate de sărbători, cine ştie...”
punct.

apoi, să mă îmbăt prin crama lui don’ Titi / să cinstesc necunoscuţi / dimineaţa să mă asculte fascinaţi cum le povestesc despre tine / apoi să-l pocnesc pe ăla de a zis: „...dă-o dracu’ de proastă!”

îmi e dor să te mint privindu-te în ochi
cu cel mai inocent zâmbet posibil
să-ţi spun: „eşti singura femeie din viaţa asta, poate ne căsătorim, cine ştie...”

apoi, să te înşel cu cea mai bună prietenă a ta / chiar de ziua ei / dimineaţa să mă asculte fascinată cum îi povestesc despre tine / apoi să-i şoptesc la ureche:„...eşti o curvă!”

îmi e dor să mă cert cu toată lumea
care îmi cere explicaţii inutile
să le spun la toţi: „habar n-aveţi cum se omoară o iubire...”

apoi, să-mi iau cortul şi să plec la Sâmbăta de Sus / să mă spovedesc / dimineaţa să mă asculte fascinaţi toţi popii cum povestesc despre tine / apoi să le spun:„...cam aşa ceva este Dumnezeu!”

bagă-te în gândurile mele dacă ai curaj

eu mi-am târât dragostea
până la sfârşit


35

două iubiri
un şir obositor de
nevoi complementare
câteva fire albe şi un impecabil control al tristeţii

de câte ori îmi amintesc
timpul se chirceşte
e aşa de mic că pot să-l scuip pe cap


Graffiti dream

iau spray-ul şi fac o uşă pe podea.
fata cu ochii desenaţi pe zid
îmi fură culorile şi fuge.
cu metroul. sub al treilea geam din dreapta.

undeva în pasaj, Che în roşu şi negru
printre afişe şi funingine. ironic.
îi dau un joint printre cărămizi.
- te agradezco, por un momento de felicidad!

lovesc cu sete doza de beck’s
din bordură
vine docilă înapoi.
zici că e un câine verde de tablă cu un singur ochi.

homeleşii se joacă cu un aparat de sudură.
construiesc un metrou. numai al lor.
câinele suferă. i-au lipit botul cu prenadez.
Che e high. îi bate şi pleacă. cu zid cu tot.

câteodată / simt nevoia să las semne / să fiu doar eu şi visul acela patetic / în care desenez ţipete.


hai să-ţi ghicesc în cafea

la radio ştiri. aştept horoscopul.
deschid geamul. pe geam intră cu nesimţire oraşul.
acopăr cana de cafea să nu îmi sperie ziua.

nimeni nu ştie
cum naiba funcţionează viitorul
aşa că dau pe net
google search: gândurile lui herciu
nimic.

trebuie să plec.

dar nu e întotdeauna aşa.
câteodată îmi place să zâmbesc de dimineaţă.
aşa ca prostu’.


vineri 13

pe Luca îl doare rău capul
de-o vreme visează nori. şi lupi.
priveşte prin geamul spart
răsăritul încape într-un ciob de sticlă

plouă. torenţial. parcă arde pământul
Ana a plecat de o săptămână.
(atunci a înjurat prima oară de dumnezeu)

îşi aprinde o ţigară.
plictisit desenează cu degetul prin fum
un soare cu dinţi mari şi cariaţi
apoi începe să râdă.
tare.

seara lumea vine să-l vadă pe Luca


luni 23

Luca se vinde bine.e sofisticat.
e multă lume la uşă. din ce în ce mai multă.
au intrat şi l-au privit .apoi s-au uitat în altă parte.
aerul se umflă cu linişte. periculos.

trebuie să le spună ceva. repede.
- mâine e ziua cea mai lungă din an.
l-au privit fascinaţi. ştiau asta.
dar nu îi dăduseră importanţa necesară pâna acum.

le-a mai spus că e trist. ca un pământ
de atâtea rotiri. de atâta timp.
şi ca un hamster.
- nu-i aşa că nu a văzut nimeni un hamster fericit?

după ce au plecat,
Luca privea cu îngrijorare
un fluture de noapte


miercuri 02

Luca plânge. rănile de pe spate nu se mai vindecă.
cineva îl bântuie câteodată. îi povesteşte de labirint.
şi de soare. apoi zâmbetul acela sarcastic. de ceară.
cei căzuţi nu vor moşteni nimic. chiar nimic.

a fost bine cu Ana. ar fi iubit-o dar nu ştia cum iubesc oamenii.
ea l-a învăţat să se roage. el a învăţat-o să tacă.
liniştită a aşteptat un timp. apoi s-a dus. de atunci
avea impresia că toate zilele se nasc moarte. şi nopţile.

de-o vreme nu mai privea spre cer. deloc.
nu avea rost. dumnezeu îl cunoştea destul de bine.
şi nici întrebări nu mai avea.


în jurul meu

nişte fotografii / o ceaşcă de cafea cu farfurioara plină de mucuri
cântă janis joplin / după ce se loveşte de zid
melodia se duce şi ea liniştită într-un colţ / unde-şi pansează rana
îmi e frică / câteodată sunt eu / în jurul meu

apatic
te privesc cum plângi / mă doare că nu pot să-ţi explic
de unde a crescut atâta loc între noi / doar într-o primăvară şi ceva

multe lucruri
se întâmplă fără sens
de fapt ele nu se întâmplă
ele îşi fac loc / cu pasiune dau din mâinile alea mici de lucruri până îşi ocupă spaţiul necesar
apoi se sinucid / iar tu rămâi cu cadavrele lor inutile /
panicat
nu ştii ce să faci cu ele / începi să minţi / apoi îţi pare rău că ai minţit / de fapt chiar părerea
asta de rău e o minciună /

simt cum o iau razna
abia atunci realizez că
motivul e simplu
/ într-o zi / ieri sau alaltăieri
m-am trezit / şi nu m-am gândit deloc
la tine


pentru tine

la început iubeam. foarte mult.
nimic nu era complicat
nu aveam bani, mobile sau net
stăteam 4 în cameră
când mă îmbătam scriam poezii unei blonde
apoi făceam sex pe cămin
ziua-n amiaza mare
nu aveam creme cu factor de protecţie
ne dădeam cu bere pe noi şi râdeam de viaţă
era ieftină berea. tare ieftină.

mai târziu a fost fain. foarte fain.
în garsoniera de la 7 făceam provizii de sentimente.
pentru orice eventualitate.
îmi era frică de lift şi urcam pe scări.
odată ai vrut să ne iubim în lift şi am vomitat toată frica
nu aveam maşină de spălat automată
ai spălat hainele la chiuvetă
erai goală şi soarele-ţi colora sânii în galben
iar păru-ţi devenea transparent
erai aşa frumoasă. tare frumoasă.

acum nu ştiu exact cum e

probabil că e bine


evadare

„nu vă supăraţi, aveţi cumva 10 bani... să vă dau rest de la ...”

femeie!
când dracu’ o să te înveţi minte
în iubire nu există rest
e un fel de compensare pentru lacrimi
numită iertare
folosită în special
pentru spălarea de păcate

forma de publicitate gratuită
referitoare la unicitatea ta
are ca suport edenul
iniţial alb – negru;
culorile aruncate mai târziu
au creat şarpele
ca un fel de cal troian

am săpat, în câteva dimineţi
un tunel perpendicular
spre Carul Mare
mirată ai privit ieşirea
ai râs şi ai fugit
cu luna-n păr


pe cont propriu

sătul de tine
am plantat o pădure
sub geamurile spitalului
cu mâinile pline de pământ
mă spăl pe faţă
aşteptând să-mi crească
o moarte
pe care să o pun
în formol


studiu de caz

îmi pare tare rău
dar nu cred
în prietenie afterdespărţire
sistemul meu de valori
de altfel destul de rezonabil
refuza constant
încercările tale de compromis.
e ca şi cum
după operaţia de apendicită
te duci la doctor
şi îl rogi
să îţi mai trimită prin poştă
câte o bucată,
aşa de dragul amintirii unei anumite utilităţi

nu pot să mă întâlnesc cu tine
pur şi simplu
să bem un cappuccino
povestind despre stresul cotidian
sau despre efectele globalizării
într-un spaţiu multicultural
fiindcă mă gândesc invariabil
că este posibil
ca dimineaţă să te ţin în braţe
bucuros de minune

percepţia imorală
a universului nostru comun
este faptul că paradoxal
eu sunt principalul suspect
iar tu
un fel de victimă
din insectarul meu de prejudecăţi


3

astăzi
m-am îndrăgostit
de trei ori

totul a început
de dimineaţă
cu tine, somnoroasă,
goală şi indecent de odihnită

accident.
multe lumini
chipuri preocupate
atârnând spre mine
ti-am recunoscut lacrimile
cu toată prostia aia
ce o purtai pe cap

după două ore
în care am revăzut
scurte flash-uri din copilărie
am deschis ochii
şi te-am vazut cum dormeai
pe scaunul de lângă pat
cu inima mea în mână


„to arnion”

o uriaşă ciupercă
şi apoi liniştea care sparge geamurile
afară,
sute de licurici,
ultimii păstrători de lumină,
se ascund printre cioburi
o ploaie gri
cade nepământesc
iarbă se întoarce în pământ
copiii în mame
mamele în strămame
Dumnezeu pleacă şi el
trist şi obosit,
gândind o viitoare Creaţie
fără oameni


Destăinuire

acasă
erau doar câteva lucruri schimbate
Lăbuş a îmbătrânit,
tu nu erai cu mine,
iar ţiganii din vecini
trecuseră de la guţă la merii crismăs
înjurând sistemul
pe italiană

în disco am ajuns târziu
cam după patru sticle de premiat
„fata culcată în iarbă”
made in jidvei
şi paradoxal
începuse să îmi fie dor
să-mi spui că am băut destul

acum la final
am încercat să folosesc nişte metafore
dar cineva învârte patul
în sens invers
aşa că o să închei
cu următorul vers:
„e 22 decembrie 2007, e 3h32
ninge ironic
îmi vine să te strig
dar mă opresc
iau fătuca de păr
îmi desface fermoarul
şi de ruşine
îmi aprind
o ţigară”


clandestin

luni, când ne-am întors de la cabană
ţi-am spus să nu mai vorbeşti cu mine
doar dacă o să fii convinsă
de trei lucruri:
nu există relaţii perfecte
toate iubirile din trecut se reportează
şi toţi piticii din lume sunt albaştri

marţi, primesc un mail
în care mi-ai scris
că dacă ţin neapărat
poţi să crezi în orice
chiar şi în mine
şi să nu uit ce este mai important:
în cazul în care nu mai vreau să te văd
atunci vei deveni
cadoul meu clandestin
de Crăciun

miercuri, ne-am întors la cabană, în linişte
iar în timp ce făceam dragoste perfect
ascundeam vechile iubiri în zăpadă
convinşi amândoi
de un lucru indiscutabil:
toţi piticii din lume sunt albaştri!


simplu

prima dată era într-un amfiteatru
undeva mai în spate şi puţin în stânga
era de mult cu noi dar... atunci am văzut-o
avea cearcăne mari şi era foarte tristă.

a doua oară a venit lângă mine
aveam examen la analiză sau la marketing
nu mai ştiu sigur;
era speriată dar am făcut-o să zâmbească:
i-am făcut cadou un pix cu u. l. b. şi două coli A4

a treia oară a fost frumos
după ce am fost pe o terasă la bere
fără nici un motiv,
ne-am sărutat, râzând
aproape copilăreşte
la mine pe canapea

după un timp a plecat
mi-au rămas doar
o ceartă neterminată despre problemele existenţiale
nişte ochi obosiţi de alcool şi nesiguranţă
o urmă de unghie la mine pe umăr
63 de sms-uri şi 21 de e-mail-uri
o folie de antinevralgic incompletă
4 lei 50, restul de la kent
vagi urme de parfum prin apartament

acum e linişte
şi totul e simplu
ca un fel de noapte


întâmplarea de ieri

după privire nu era de pe aici
i-am dat
un pahar cu apă şi un corn
mi-a povestit viaţa ei
am plâns amândoi cuminţi
până s-a făcut seara
cea mai mare dorinţa a ei
a fost să-i cumpăr nişte portocale
nu ştia de ce dar o făceau să râdă
era intrigată de oamenii care le mâncau
cum de altfel
nu înţelegea multe lucruri
în special în legătură
cu dumnezeu şi cu nişte aripi
despre care îmi tot povestea