MARTIE

2 martie 2009 - au citit:
Cristian Cătălinoiu (poezie)
Ovidiu Baron (proză)


Cristian Cătălinoiu

cred că ar trebui
să ruginim împreună

spre noapte am adormit lângă tine
afară tremura vremea stările acelea de angoase zurlii
când înlăuntrul ne e posedat
mişună-n noi demonii se zvârcolesc se lovesc
de straturile târzii ale conştiinţei
înăuntru respirai lângă mine
pleoapele tremurând mâna-ţi destinsă pe pisica uitând să mai toarcă
şi piciorul tocmai ieşit de sub pătură
de după fereastră ploaia devora întunericul
poate ar trebui să ruginim împreună


bicicleta de pedalat

aidoma ei aş fi scris despre luna în care
bălăcăream câte o singură întâmplare câte
o intransigenţă a vieţii luate de-a gata în pumn la
un moment dat la masa oarecum zilnică la
picnicul din pat
îmbrobodit în cuverturile spălate de umbra nu duminica nu
doar săptămâna avem dezlegare la curăţare la
debarasat gunoaiele de pe noi
duminica numai impurităţile interioare le ferim de noroi
şi de alte gânduri ascunse printre interioare
aidoma ei fiecare ar fi intersectat o respiraţie pe foaia hârtiei
dar foaia s-a metamorfozat e luminoasă şi rece
timpul nu-i mai expiră ziua nu se mai întâmplă neaşteptat
totul poate fi retractat şi din pat
picnicul se mută în goana maşinii
pe blog
bălăcăreala e un reality-show regizat
unde-ai mai rătăcit unde-ai
mai îngropat farafastâcurile ziselor preumblate-ntre o duşcă şi alta prin crâşme
aidoma zilei de azi bicicleta se sprijină ignora(n)tă de zidul din spate
cu plimbările resemnate între două doze de amintiri dinspre care
pierdem poate lunar câte-o zi şi-o-ntâmplare


viaţa de-a gata

aici poţi găsi raspuns la întrebările tale mi s-a spus
era simplu şi incitant
un răspuns la toate întrebările
am înţeles că va fi structurat după felul lor lungime lăţime adâncime tematică
o mulţime de liane defăşurându-se care-ncotro
dar în sfârşit voi avea răspunsul
răspunsul atotputernic ce mă va delimita de cei care întreabă doar
voi fi ştiutor adică un soi de zeitate plimbându-mă senin pe aici
printre neştiutori şi întrebăcioşi
din mine vor iradia ştiinţa înţelepciunea şi adevărul
şi clarviziunea fireşte
voi îngurgita tihnit toate aceste străfunduri de înţelepciune reunite într-una mare totală şi irefutabilă
mâna mea deja a început să simtă că nu mai sunt om sunt animalul care le ştie pe toate
zi de zi într-o aceeaşi fermitate a mişcării prestabilite prin văgăunile mele interioare
mă preumblu exact între locul de adăpat teritoriul de vânătoare şi culcuşul odihnei
fără teamă fără prihană fără nimic altceva cât de cât tulburător
căci acum ştiu totul şi nu-mi mai trebuie nimic


bidi

şi uneori ni se întâlneau serile
persistente şi lungi
se ciocneau uşor una de alta
cât să se simtă mai stăpâne pe ele
uite cristian au înflorit magnoliile
ochii uitau să mai plece din flori
ne ascundeam în petale
totdeauna în flacăra moale a petalelor înmiresmate în alb
uite cristian cum se scutură
n-o culege
nu rupe din ea nici măcar amintirea
las-o să moară singură
neajutată
când s-o sătura să mai îmbrace copacul în miresmele sale
atârnate într-o doară pe creangă
uneori serile miroseau a magnolii
şi îşi culegeau una alteia într-o doară
câte-un gest câte-un râs câte-o vorbă din tine
şi uneori de atâta parfum şi răgaz
serile acelea ciocnite între ele doar aşa o idee
îşi mai confundau apusurile
uitau propriile culori moţăite-ndelung
în somnia vecină


umbrissimă

este acolo o bucată de plajă unde
valurile nu s-ar sparge decât în spumă de ţărm
ofranda aceasta este asemenea zeului care
ca să te abată de la realitate
aşterne la picioare fiinţa lui preschimbată în spumele alea ingenios de albe şi voluptoase
este ca o transformare a clipei în propriile noastre vremelnicii necurmate
acolo unde piciorul tău îşi lasă urma imprimată în nisip chiar
şi după ce valul spart a trecut pe-acolo
într-o încolăceală de spumă mângâiată de tine
este poate o înserare cu văpăile destrăbălate vederii
în locul acela unde numai noi existăm
zeul a plecat să adulmece o nereidă ceva
în locul acela unde lumea şi-a găsit hotarele înfipte bine pe picioare
fără de noi înăuntru
unde vorbele
şi săruturile (numai dacă vrei tu nimfă numai dacă sarabandele veseliilor tale vor a simţi rumoarea aceea specială a buzelor când vorbele îşi transformă limbajul în simţuri)
ţi se sparg de limbă
spuma valurilor rătăcite permanent pe vreun ţărm unde plaja poate rămâne
fărâma noastră nezdruncinată de amintire


doi

dacă am sta doar noi doi într-o cutie-a singurătăţii
doar tu şi eu rupţi de irealitatea care poate fi uneori lumea
oamenii ăştia din jurul nostru din jurul altora
din împrejurimile atâtor insule ale singurătăţii închegate într-un el şi-o ea
dacă am da la o parte ca pe-o perdea zumzăitoare amalgamul ăsta uman
şi
tu şi eu ne-am fi unul celuilalt suficienţă absolută
într-o cutie-a singurătăţii
noi doi şi golul pulsând împrejur
ca un chaos grecesc de unde aşteaptă să iasă materia fiinţa timpul
şi alte tărăşenii închipuite de noi
dacă doar ochii noştri s-ar privi câte o viaţă pentru fiecare
doar viaţa celuilalt privită şi de atunci de la imersiunea în cutia aceea fecundă a singurătăţii
nicio altă viaţă să nu ne mai vadă ochii palmele noastre prelinse pe realitate
dacă numai vieţile noastre ar exista undeva agăţate una de alta
umplute fiecare doar cu cealaltă
cât de mult ne-am trăi
nimfa mea după care gândurile se scurg moleşite şi lungi


soarele gol

el o cunoaşte pe denisa o ştie îi spune pe nume
îşi drege glasul la ea şi se vaită să-l întrebe ce are
viaţa se repede-ntre ei cu patru sau chiar mai multe picioare
e oarece vânzoleală pe-aici se schimbă zgomote între o cameră şi-alta
am putea fi umani rosteşte conştiinţa în vreunul ne-am
putea spune pe nume am rosti epitete onomatopee îndelungate
le-am urla de la o uşă la alta să stăruie-n aer cuvântul
dezbărat de formă sau sens
ne-am putea alinia capetele chiar la o aceeaşi minte şi am
lua de mână fiecare mână a celuilalt locatar
am putea fi aidoma toţi o gândire într-o clădire uitată de var
clădită doar din răcnetele noastre direcţionate
până atunci el îi zice denisa se vaită se bese meselor le-aşterne râgâituri îşi suge măseaua
şi-ntinge în gel părul cu pomada spre spate


locvace

m-aş fi admirat de tine
cu vorbele atârnând în vânt poate-poate
zi tu nu-i aşa? mai ascultă puţin
vreau să-ţi măsor auzul între rigorile glasului meu nu contează ideile
vocile mele se repetă într-o puritate a intenţiei
care te cuprinde spălată de-a gata
eu sunt în sine-mi o curăţie a cugetului care te pot
purta în laringele emiţând sunete dezbărate de zgură şi nepăsare
m-aş putea condensa în tine ca o esenţă emiţătoare de noutăţuri moştenite
uite gestul meu e întotdeauna acelaşi perfect pentru tine
niciodată greşit
aştept admirarea


carte de colorat

la paris ningea peisajul pe-o mână
chipul ei fremăta fericit într-o rână
o să te-aştept ferecat într-o armură frumoasă
poate o să mergem la cafenea să ne descotorosim de presiuni de evenimente de sentimente
să le punem pe-o tavă pe-o tipsie de argint înjghebat
dintr-o întrebare şi-o lucire din artistul ratat
o să te invit mai apoi în patul meu somptuos
sculptat din sărăcie şi os
să facem amor să ne iubim în tihnă ca sfinţii
ne-om mai legăna câteodată în caruselul evlaviei cu flori candide la butoniere
până când la paris ninsoarea va înceta dintr-o dată şi
în vara curată
câmpul se va apropia mirositor de oraş
aici aromele sunt încă în pregătire aşadar
hai să bem o cafea un lichior şi-un vin într-atât de rar
încât
să nu mai putem cuvânta
nimicurile fericirii la doar o cafea


pielea mea de internet
(„da’ mă laşi?”)

sunt un cârlionţ deghizat
în bărbat
dragostea mea plutitoare
se farmecă de fiecare alunecare a privirii peste formele fecunde
le-aş dori pe toate unde naiba să le caut să le găsesc să le mituiesc
cu atenţia urduroasă şi vorbele prefabricate
în uzina mea de şabloane moştenite nemijlocit de la artiştii vorbelor mărunte
muzele mele pietrifică numai uitările
întrebările
mi le pictez doar la ciorbe cârnaţi şi pâinea ruptă dintre firimituri în felii
sunt onduleul trăirilor mai puţin vii dar îndelung consacrate
drumurile mi-s oploşite sub asfalturi netede creponate ca o floare îmbăţoşată-n hârtie
mi-aş pune pe cap o tichie dacă
ochii tăi m-ar înălţa cu un pas
sunt un cârlionţ şi aşa am rămas


penetr-abilitate

singurul model de inel e al meu
piatra are o făcătură deloc întâmplătoare
o despicătură a apelor cum numai în perfecţiune poţi întâlni
o desfecătură de putreziciuni de grandorile despuiate ale iluziilor purulente
de toate stârvurile conştiinţei ăsteia care-şi zic îndoieli şi ne pot agasa
piatra e demnă de purtătorul ei inelat în sinele pe care şi-l poartă cu răsfăţ
singurul model îmi stă înveşmântat pe deget ca o mărturie a biruinţei mele neînfrânate
de nicio grimasă a durerilor vieţuite
e un inel trebăluit în durele metale ale singurătăţii
ale momirii propriei emfaze propriilor duhuri epurgate de prostiile dimprejur
e o reuşită
ca un medium care poate regla eternitatea amăgelilor dispărute
clipă de clipă
racordând-o la mine
îngurgitorul de propria şi continua amăgeală
a unui purtător de inel cu piatra despicată în apele limpezi ale încrederii
şlefuite în carnea insaţiabilă a dorinţei de sine


colecţia de vise

mă aflu printre strângătorii de vieţi peticite
viaţa funcţionează aiurea aici în haltele păstrate între un lucru şi altul între
o culoare şi-un alb-negru facil şi vechi până la nostalgie
caii zburdă prin aer cu nesaţul înălţimilor cotropite
mâinile se ating de pielea încrustată cu amintiri e un coşmar întreg al durerii fericite
l-ai plâns o zi întreagă fiindcă ţi-a declarat dragostea lui suculentă
de ce eu pentru ce să suport atâta-mplinire
pe-aici te-am văzut întâia oară cum văruiai distanţele într-un alb egal sieşi
cumplit de întins până se anihila de propriu-i nesfârşit
nuanţele de apropiere prindeau contur răsăreau astfel clipe şoapte
toată recuzita unei strângeri în braţe
într-un papuc un popas şi-aştepta rândul o relativizare a mişcării neîncepută încă
şi moartea de-un verde intens ah moartea această metresă a noastră
niciodată iubită
te-aş fi putut afla tânără şi-nnoptată dacă aş fi avut răbdarea să sfârşesc
degrabă colecţia asta de întreţinere
însă
aşteptarea ta se zbârceşte de ani totdeauna îmbătrâneşti mai devreme decât am dori
hârcă pliată-n suspansuri
am putea trece iute să n-o vedem să nu ne vadă să visăm că aşa ceva nu există
un vis unde visul este propria sa colecţie a negării
mă aflu printre poverile cu miros de înfrângeri şi bucurii răzleţite
aici caii ar putea să zboare până ce
n-ar mai putea fi nimic de colecţionat înăuntru


semn(e) de punctuaţie

am lăsat
în sertarul cu sunete orice expresie vreun gând obosit
privirile pe tine le-am istovit
şi am plecat apoi la piaţă la cumpărături
o legătură de virgule bune de aromat înţelegerile sensurile logica dedesubturilor
o cană de puncte de suspensie pentru ceaiuri pentru infuzia în coada de peşte
un coş de fructe proaspete (aici ar fi fost de presărat două puncte gust subtil) semne exclamative întrebăcioase puncte de o finalitate a zicerii desăvârşită şi altele
frazele s-au scurs pe drumul de întoarcere când distanţele cuvenite erau măsurate
de picioarele descălţate (simt mai bine aşa atmosfera mesajul textului parcurs chipul tău)
nicio oprire nicio superstiţie nicio atenţie abătută
totul curgea lin fără speranţă o să fac
acasă cu vrednicie o ciorbă o tocăniţă ceva şi desert
o ceaşcă de nedumeriri aromate


rara avis

pleoapele îi flutură ca nişte aripi ciudate
tot curcubeul s-a prins de părul ei împănat
şi nu-l mai scapă
e o poză toată
neaşteptată iradiată din însăşi starea de înserare
sticla de bere i se pare o flacără tare
ascunsă uneori între buzele jucăuşe
nu sărută (nu-mi preleva complicatele tuşe ale rujului consumat peste carne) (evită atingerea
ta să îmi sfarme vreo fărâmă de culoare)
ochii ei lungi se adâncesc într-un mov care doare ochiul meu sfarâmat
încă pe stupoare negare mirare chemare
e aici prinsă în plasa nerăbdărilor noastre
ne oferă imagini tari prea albastre pentru albul retuşat lin pe viaţă
zburdă o animalitate prin ea
peste faţă i se preumblă grija-ngrijită de sine
pleoapele-i flutură aripi şi am culege-o delicat din ruine
să o zăbrelim în propria-ne nimfotecă
dinspre seara asta neaşteptat de cochetă


ea

am fost cea care ţi-am spus că nisipurile de aur
pot tulbura
că lumea gândeşte frumos şi împătureşre ziarul după citire
că poate
într-o zi o partidă de sex poate deveni nebunie
şi încredere
am fost cea care simţeam că şi după ce râzi gândurile tale încă mai spulberă
realitatea asta configurată după canoane
că exploziile tale de veselie sunt ca un balansoar în care delirezi cu plăcere
comodităţile unei clipe
şi da
am fost cea care pândeam ascensiunile furiei până la punctul în care
să-mi fac bagajele şi să plec
atunci urlând
mă descotoroseam de tine cu ură îmbrăţişându-te
până ce timpul hotăra să fiu din nou
cea care am fost ca să-ţi spun că furia poate deveni
nebunie curată
şi încredere


Ovidiu Baron

Poveste cu frunze

Trecuse de Casa de piatră, ajunsese în capătul străduţei minuscule pe care locuia Bărbuţ. Privise înainte, la noroiul omniprezent, şi se gândise vreo zece secunde cum să-l ocolească. Ştia că nu există nicio soluţie, dar aşa învăţase de la bunicul lui, că e bine să stai pe gânduri înainte să faci ceva, indeferent ce-ar fi. Îi spusese asta cam pe la vârsta de şase-şapte ani, când memoria îi era proaspătă şi deschisă la toate aiurelile, cu atât mai mult la cele spuse de bunicul, pe care-l admirase întotdeauna. De altfel, era şi asta tot o învăţătură de-a lui, că omul e bine să admire pe cineva, că asta însemna a avea un model în viaţă. Iar copilul începuse prin a-şi admira bunicul, ca primă încercare. Ridică pentru o clipă ochii spre cer şi oftă dezgustat, apoi făcu primul pas.
Nu asta era lumea în care voia să trăiască, adică, într-un fel, ar fi putut fi asta, dar unele lucruri nu i se păreau prea grozave. De exemplu, noroiul, dacă ploua, uliţele se făceau ”ca toţi dracii”, ca să folosim tot o expresie de-a bunicului, adică erau pline de gropi în care te puteai adânci până la genunchi. Mai ales că majoritatea drumurilor erau în pantă, de fapt aproape toate, cu excepţia celui care ieşea din sat şi al acelei uliţe minuscule, aproape o potecă, pe care se afla el acum, şi care constituia limita superioară a satului. Era un sat ale cărui case stăteau aplecate deasupra unui râu, cu uliţe drepte, închis într-un chenar uniform, din care el, cel puţin, îşi propusese să plece cu prima ocazie. Numai că acea ocazie întârzia să apară, iar el ajunsese la vârsta de paisprezece ani şi se gândea uneori că viaţa nu-i oferise cine ştie ce satisfacţii. Dar asta numai în momentele în care se lua foarte tare în serios şi îşi punea probleme existenţiale. În restul timpului, urca sau cobora uliţele satului, pregătindu-se pentru micile aventuri ale fiecărei zile.
Bărbuţ locuia tocmai în capătul uliţei aceleia, era o casă mică, văruită de taică-su într-un albastru ţipător. Mişu râdea de fiecare dată când o vedea. Îi spusese de nenumărate ori lui Bărbuţ să-şi convingă tatăl să facă ceva, era o culoare ”ca toţi dracii”, nu înţelegea că râde lumea de ei, chiar nu le păsa deloc? În plus, casa părea că se miceşte pe zi ce trece, temelia se afunda parcă tot mai mult în pământ, astfel că Mişu îşi avertizase prietenul că avea s-o păţească. ”Cum aşa”, întrebase Bărbuţ. ”Simplu, îi zisese. O să muriţi îngropaţi de vii şi n-o să ştie nimeni de voi. O să vă duceţi la fund, casei ăsteia îi place pământul.” ”Prostii, zisese Bărbuţ, enervat.”
Bărbuţ nu se speria cu una, cu două. Cel puţin nu de vorbele lui Mişu, la care ţinea cu adevărat. Pe toţi ceilalţi îi pocnea de nu se vedeau. Era bătăuşul satului, campionul universului. Pentru că universul lor era mic, numai un deal, o pădure şi un râu. Cum rezumase odată bunicul, satul lor era jumate deal, jumate vale. Numai că jumatea care era vale nu era jumate, ci era un biet râuşor care mai ronţăia câte puţin din marginea dealului, apropiindu-se mai mult de inima satului. Era un râu plictisit, ca mulţi dintre locuitorii satului.
Mişu şi Bărbuţ nu erau aşa de plictisiţi în ziua aceea. Îi trimisese directoarea şcolii să adune frunze de dud. Era ultima invenţie la şcoală, creşterea viermilor de mătase. În fiecare zi erau de serviciu doi elevi, care trebuia să aducă dimineaţa vreo doi saci de frunze. Viermii ocupaseră patru săli de clasă, şi sacii trebuia să fie din ce în ce mai mari ca să-i sature. Pe măsură ce treceau zilele, deveneau imenşi şi se mişcau întruna şi energia asta a lor îi enerva tare pe copii, care nu aveau ochi să-i vadă. Directoarea încerca să-i amăgească, spunându-le că vor asista la o schimbare extraordinară şi că acel an avea să fie o lecţie nemaipomenită pentru ei. O sa vedeţi cum viermii aceştia devin gogoşi, le zisese. Numai că drumul de la vierme la gogoaşă era tare lung şi copiilor nu le plăcea mirosul acela şi târâitul neâncetat al viermilor. Dacă era linişte, îi puteai auzi cum mănâncă. Erau nişte monştri mici, de care trebuia neapărat să scape. Dar nu ştiau cum. Îi învăţase cineva să le presare pe frunze cât mai multă sare. ”Le place”, le spusese omul râzând cu înţeles. Mişu bănuise că viermii aveau să se umfle de la sare, făcându-se ca toţi dracii. După care aveau să explodeze.
- Va mirosi îngrozitor în ziua aceea, gândise el cu voce tare.
Dar viermii se încăpăţânau să trăiască. În plus, se găsise cineva care să-i dea de gol la directoare, care nu era în toate minţile. Îi chemase la careu şi urlase la ei o oră întreagă. Era un mesaj viclean, legat de gospodăria comunală, de responsabilitatea fiecărui mic comunist şi de şcoală, care îi educa nu doar pentru ei, ci şi pentru patrie. Iar patria avea mare nevoie de viermii aceia, îi plăceau al dracului de mult şi copiii trebuia să-i păzească încă vreme îndelungată, hrănindu-i cu frunza de dud pentru care era nevoie să parcurgă drumuri tot mai lungi şi tot mai dese. În plus, directoarea le schimbase sacii, le găsise unii mai încăpători şi frunza de dud trebuia îndesată cât se putea de mult.
Apropiindu-se de casa lui Bărbuţ, Mişu izbucni, ca de obicei, în râs. Era plin de noroi până la genunchi şi se opri câteva clipe să-şi admire pantalonii. Temelia părea să se fi adâncit din nou, dar el nu mai voia să insiste. Într-o zi îi spusese chiar lui Bărbuţ tatăl că ar fi fost bine să o măsoare în fiecare zi, dar omul nu păruse prea interesat. Ba chiar se uitase urât la el şi, îndepărtându-se, îi transmisese ceva de genul „să vină mă-ta s-o măsoare”. Dar Mişu nu avea să-i spună asta mamei sale, nu avea niciun sens, nu o interesa pe ea casa altora. Tatăl lui Bărbuţ era un om destul de ciudat. Era înalt de aproape doi metri, slab mort şi cu un picior mai scurt, iar, pe lângă toate acestea, mai vorbea şi urât la beţie. Iar beţia nu era ceva neobişnuit pentru el. Lumea zicea că fusese rodul unei iubiri de-o noapte, în cimitir. Cică tatăl lui se aflase în sat doar în trecere, dar avusese destul timp să o seducă pe biata fată. Venea seara, pe ascuns, şi o chema la poartă. După care se ducea cu ea şi se iubeau în cimitir. Numai în cimitir, aşa sublinia fiecare om care spunea povestea asta. Numai acolo! Omul trebuie că era nebun, dacă nu era dracul în persoană. Iar fata îl ascultase şi făcuse una nefăcută. Aşa că tatăl lui Bărbuţ era normal să fie aşa şi oamenii, deşi fugeau de el cât puteau, îl înţelegeau. Nu-şi cunoscuse niciodată tatăl şi nu suporta să i se vorbească despre el. Mai ales mila nu o putea suporta tatăl lui Bărbuţ şi nu erau puţini cei care luaseră bătaie din cauza asta. Nu părea un om puternic, dar nu îndrăznise nimeni să-i opună rezistenţă, niciodată. Le era frică de el, pur şi simplu.
Bărbuţ era deja la poartă, uitându-se la Mişu, cum se hlizea.
- Iar a intrat, zise Mişu.
- A intrat pe dracu. Unde vezi tu c-a intrat?
- Se vede cu ochiul liber, să mor io!
Bărbuţ se uită chiorâş la prieten, apoi la casă, după care dădu din umeri:
- Să mori, dacă asta vrei.
Mişu îşi dădu seama că-l supărase, aşa că-l bătu prietneşte pe umăr, dar Bărbuţ se scutură imediat.
- Ai fost? îl întrebă.
- Am fost, zise Bărbuţ cam posomorât.
- Şi?
- Şi... ce?
- Cum era?
- Ce să fie?
- Aia... Chestia aia pe care ai vrut s-o vezi.
- Lasă, mă, nu vrei să ştii, continuă Bărbuţ.
- Dacă nu-mi spui, nu mai vorbesc cu tine o săptămână!
Prietenul dădu nepăsăstor din umeri.
- Nu mai vorbesc o lună, accentuă Mişu, iar Bărbuţ schiţă acelaşi gest.
- Nu mai vorbesc niciodată, ameninţă Mişu şi se opri.
- Bine, mă, îţi spun, zise Bărbuţ. Era... aşa...
- Cum?
- Păi lasă-mă să zic!
- Dar spune-odată!
- Era ca un cleşte!
Mişu îl privi neîncrezător, iar Bărbuţ lăsă ochii în jos, oarecum ruşinat.
- Mă, tu sigur ai fost?
- Sigur.
- Şi te-ai uitat?
- Daaa, m-am uitat, dar nu se vedea prea bine, era întuneric acolo.
- Şi-atunci cum poţi să spui că era ca un cleşte.
- Am presupus...
Mişu încruntă uşor din sprâncene, după care dădu, la rândul lui, din umeri. La urma urmei, Bărbuţ fusese mult mai curajos, el nu avusese curajul să facă asta şi probabil nu-l va avea niciodată. Până şi bunicul îi spusese că îl considera cam fricos, lucru care-l îndepărtase pentru o vreme de la inima lui. Dar dacă asta era realitatea, trebuia să creadă, la urma urmei.
- Adunăm? întrebă Bărbuţ.
- Adunăm.
Se îndreptară, prin noroi, spre capătul uliţei, după care coborâră spre râu. Trecură de casa lui Mişu, iar acesta refuză să privească spre ea. Când pleca de acasă voia să uite de tot, până şi de propria familie. De fiecare dată spera să fie plecarea cea mare, cea adevărată, acea plecare care-l va duce departe, într-un oraş imens, în care toate străzile erau asfaltate şi iluminate pe timp de noapte, în care nu simţeai mirosul acela de noroi amestecat cu balegă şi în care nu locuiau decât oameni cumsecade. Niciun bărbat zămislit în cimitir, nicio directoare nebună, niciun vierme de mătase. Oraşul acela mare avea să fie locuit numai de oameni speciali. Oameni ca el, se gândea, după care zâmbea, oarecum jenat. Traversară râul şi o apucară pe mal în jos, într-o zonă pe care nu o exploraseră aproape deloc. Era zona în care murise bunicul lui Mişu, în urmă cu trei ani. Se aşezase la umbră şi rămăsese acolo. Toată suflarea satului îl căutase timp de câteva ore şi nu ştiuse nimeni de ce murise. Mişu nici nu credea că murise şi aştepta uneori, oarecum temător, să-l vadă venind. Dar bunicul său fusese un om încăpăţânat, o recunoscuse chiar el, de nenumărate ori.
Râul era mărişor în ziua aceea. Undeva, în amonte, se spunea că se construise o hidrocentrală. Apa râului era acumulată într-un bazin imens şi abia dacă mai curgea câte un firişor. Din când în când însă, oamenii ăia îi dădeau drumul şi râul se dezlănţuia la vale, tulbure şi agitat. Dacă mai şi ploua, dobândea uneori o culoare aproape negricioasă.
Copiii trecură de o zonă de sălcii, după care ajunseră într-o pădure de arini. Satul se vedea din ce în ce mai departe, dar ei nu se opriră. A doua zi trebuia să hrănească viermii de mătase. După pădurea de arini urmă încă una de sălcii şi încă una de arini. Râul curgea cu un zgomot neobişnuit, ca un fel de hârâit sau ca un hohot stins. Porţiunile de sălcii şi de arini alternau invariabil. Se îndepărtaseră deja bine de sat şi nu se simţeau în largul lor, dar le era ruşine să-şi recunoască frica. Li se spusese clar că în direcţia aceea aveau să găsească duzi înalţi, cu frunză atât de mare, încât sacii aveau să se umple imediat. Era de ajuns să tragă de o ramură şi să culeagă câteva frunze. Astea mari le plăceau cel mai mult şi viermilor de mătase, dar nu acesta era motivul pentru care le căutau ei.
- Auzi, Bărbuţ, zise Mişu, tu sigur ai fost acolo?
- Sigur, răspunse Bărbuţ, fără să-l privească.
- Şi te-ai uitat tu, aşa, şi nu ţi-a fost frică?
- Nu mi-a fost.
- Deloc?
- Deloc.
Băieţii îşi continuară mersul, sperând încă să găsească duzii aceia cu frunze uriaşe. Erau obosiţi şi lui Mişu îi trecu prin minte că ar fi putut să doarmă pe malul râului, nu putea să li se întâmple nimic. Casa era deja prea departe. Trecură de încă o porţiune cu arini şi de încă una cu sălcii. Apoi încă una de arini, parcă mai deasă ca toate celelalte şi Mişu se gândi că era posibil să se lase seara, deşi nu putuse să treacă atât de mult timp. Înaintară fără să vorbească, grăbind puţin pasul, din dorinţa de a depăşi cât mai repede porţiunea aceea. Le era ruşine să-şi recunoască oboseala şi frica, însă nu erau în stare să-şi ascundă un clănţănit uşor al dinţilor.
- Pe aici a murit bunicul, zise Mişu, încercând să-şi ascundă teama.
- Nu mă interesează, zise Bărbuţ, hai să adunăm odată frunza aia.
- E cam târziu, zise Mişu, începând se cedeze.
În depărtare, pădurea părea că începe să se rarefieze. Râul se auzea tot mai puţin şi cei doi se gândiră pentru prima oară că s-ar putea rătăci. Râul era singurul lor reper, nu era de ajuns să meargă înapoi. O luară totuşi la fugă în direcţia luminişului aceluia, sperând să scape cât mai repede. Frunzele uscate le foşneau sub picioare, mărindu-le şi mai tare spaima.
- O să ne rătăcim, zise Mişu, continuând totuşi să alerge.
- Ba nu, o să ne întoarcem cu bine, zise Bărbuţ.
Până la urmă pădurea de arini luă sfârşit. Ieşiră într-un luminiş foarte larg, în care părea să adie un vânt prietenos. Chiar în mijlocul lui se zărea un copac înalt, un dud cu frunze cum cei doi copii nu mai văzuseră niciodată până atunci. Începură să râdă, nu fuseseră minţiţi. Apoi hohotul încetă şi se gândiră că făcuseră un drum lung şi că erau departe de râu. Desfăcură sacii şi se aruncară înspre prima creangă, aplecând-o până aproape de pământ. Era ascultătoare, parcă voia să le facă un bine viermilor acelora. Începură să rupă frunzele cu putere, aproape cu mânie. Îşi promiseră că aveau să omoare cel puţin o parte din viermii ăia şi îşi imaginară cum aveau să-i zdrobească cu degetele, transformându-i într-o pastă albă, care nu avea să mai devină niciodată gogoaşă. Sacii păreau să se umple destul de repede, iar lumina părea să le mai promită un minim răgaz pentru întoarcere. Lăsară prima creangă şi se aruncară spre cea de-a doua. În momentul acela văzură însă că deasupra ei era ceva lipit de trunchiul copacului, ceva de o culoare diferită, un albastru asemănător casei lui Bărbuţ.
- Ce să fie? întrebă Mişu, dând drumul la creangă.
Bărbuţ se ridică pe vârfuri, trase creanga în jos şi privi cu atenţie.
- E o... cruce, spuse el.
Prinsă de trunchi cu câteva cuie, o cruce mică se găsea chiar deasupra lor şi Mişu se gândi instantaneu la bunicul său şi înţelese că nu avea să mai vină acasă. Aruncă sacul şi se întoarse spre pădurea de arini. Bărbuţ îl privi câteva secunde, după care aruncă, la rândul lui, celălalt sac şi se îndreptă spre Mişu, înjurând-o pe directoarea aia împuţită de mamă şi de viermii de mătase. Îşi bătu din nou prietenul pe umăr, încurajator. Pădurea de arini părea, la întoarcere, şi mai întunecată.
- Acum spune sincer, Bărbuţ, tu chiar ai fost acolo?
- Am fost.
- La toaleta fetelor...
- Da, mă, am fost.
- Şi te-ai uitat pe gaura cheii...
- M-am uitat.
- Şi nu ţi-a fost frică.
- Mie nu mi-e frică... în general, zise Bărbuţ, cu o tresărire uşoară.