Emilia Zăinel (poezie)
şi Marinela Porumb (proză)
Emilia Zăinel
nu mai este mirosul
de medicamente
3 persoane
2 bărbaţi şi o femeie în vârstă
aceleaşi bănci frecate de mii de funduri
pe jos mocheta roasă / de trecerea timpului neinvestit
mirosul de medicamente s-a pierdut
seringile refolosite stau tot în colţul coşului
atunci / aer de seringi folosite / acum / miros de parfum ieftin
de peste hotare / aer iberic
nici doctorii nu mai sunt la fel
bătrâni / oamenii stau mai mult la coadă
pe ziduri citeşti anii / ca cercurile unui trunchi
aceleaşi afişe antifumat / antiabandon / control prostată /
anticoncepţionale gratuite pentru ţărani
feţe de doctori stagiari / fetişcanele de 14 ani sunt /
mai dese ca vârstnicii / pline cu ţărănisme de oraş
cer consultare la inima naivă
ce nu ştiu / ea se vindecă odată cu anii
vieţile încep să dispară / medicii folosesc aceleaşi tratamente
afişele s-au învechit
dispensarul e ca un spital Auschwitz
timpul roade funiile vieţii
raiul ca un clopot de biserică
stau pe schelele minţii
pe uşă scrie „nemurire”
ochii cad odată cu lacrimile
în palma ta devin o mare de irişi
sufletul tocit de clepsidre se zbate
să fie amestecat cu endocardul
timpul roade funiile
nisipul clepsidrei dormitează
cu atomi de pe buzele mohorâte
ca străzile palide
haos în camera vecină
lagărul şi
două schelete se joacă în pijamale
stau pe poteci
şi
râd nebuneşte
viaţa
a devenit
o minge de fier
am ajuns la channelţigare
acelaşi autobuz / alt şofer
aceeaşi situaţie la 3 luni / un bătrân de 70
catalizată / solvabilă / fără miros de ţară / niciodată nu am simţit iasomie
apă de colonie ca pe vremuri / de la piaţa cu gunoaie
şi încep amintirile / am fost prima la şcoală / am luat capacitatea /
miros de iasomie împletit cu manele în decorul popularei de radio
jumătate dintre puncte sunt altcineva / bocesc în oraş / ca o cometă alt oraş
porumbi şi mâncare şi aer cu buline şi iluzii trase de coadă şi un tată alcoolic
şi geamul murdar şi babe bârfind şi goliciune la 63 de ani
farmacista din copilăria ştearsă cu un corector / goleşte gura de frustrări păstrate de aseară
despre Uniunea Scriitorilor Craiova / şoferul soarbe fără să înţeleagă /
eu înţeleg fără să sorb
mirosul de iasomie e de la profa de chimie / m-a prins copiind la liceu
eu ştiam / ea nu ştia că ştiu de pe hârtie / ca Pinocchio ce se trage singur de nas
asfaltul e la modă pentru gunoaie / eu sunt la modă pentru tomberoane
şi am luat bacu’ / licenţa / doctoratu’ / farmacista bocăne de Uniunea Scriitorilor Sibiu
eu / în stagiu de tren cu miros de channelţigare
toamna din gleznele tale
evadez
prin aroma de frunze mocnite
podul toarce strada
luminile şemineului
dansezi în foc
visez cât oceanul
inima mea miroase a cafea
prin vene joacă aerul scorţos
toamna răsare pe glezne
mă topesc asemeni unei gutui
nu sorb versurile
pângărite ale poeţilor
seară fără aer
mă plimb prin aroma aburului stricat
de alcool / la colţ / zâmbete Maldive
o lumină trage în capcană nodurile degetelor
m-am aşezat la uşă / în spaţiul cubic
adepţii cuvintelor ce pătează hârtia
zâmbesc cu sticlele la unison
întind mâna / vreau / deodată
începe să ningă cu podoabele Pandorei
buricele degetelor mi se întortochează
poeţii gustă stihuri pe farfuriile ce se distrug
dacă nu /
şi eu uitată pe pământ / să intru / pe jos erau
mototoale de hârtii
cineva nu a reuşit / se hrănea cu greşelile celor de la masă
muzică vulgară în urechi / pentru mine este
cei dincolo de uşă / par să se excite la auzul ei /
pun cuvinte cap la cap / şi / le sorb din pahar ca pe creierul lui Einstein
şi dacă nu era seară şi câinii nu se ascundeau de barul de poeţi
aş fi intrat
un gând / să fiu acolo / şi dacă nu pătrund în rime?
ca boabele de rouă după soare
trebuie să trec prin hipnoza poeţilor
şi / poate / adun şi eu gheomotoace de hârtie
am învăţat să nu sorb
versurile pângărite ale celor din bar
e rău să trăieşti în case din vorbe
căsuţe construite din vorbe
unele goale / altele cu sufletul şters
hârtie / cine a zis că golul e gol
minciuni plimbate ca o păpădie
acoperişul firav
te face să lupţi cu interiorul
aerul / un clopot
de
carusel
îl baţi / el se opreşte
şi
timpul odată cu el
şi pentru câteva secunde
din veac
suntem peste veac
gropi cu fiinţe
cimitir cu omenii vii
ce nu trăiesc până mor
casele din vorbe se înmulţesc / sau dispar
dar graiul e atât de viu
încât / într-o zi /
nu o să mai poţi merge
din cauza blocurilor-închisori
Marinela Porumb
Pădurea de sticlă
– fragment de roman –
Ne oprim în faţa unui grilaj. Deschide o uşă şi vedem la lumina lămpaşului un fel de bute din lemn, un butoi fără capac. Deschide o uşiţă laterală şi urcăm în el toate cinci. Ţine loc de lift, e prins cu cabluri şi coborât în jos de la o manivelă. Privesc înspăimântată cum ne legănăm, coborâte tot mai adânc în hăul negru al minei. O prind pe Ilse de braţ, iar cu mâna cealaltă mă agăţ de rusoaică. Închid ochii să nu văd întunericul în care ne cufundăm. Lămpaşul pâlpâie subţire, ca un fulger ce ne însoţeşte. E singura lumină în întunericul adânc. - Stai cu ochii închişi Clara şi imaginează-ţi că ne plimbăm cu gondola, la Veneţia! îmi şopteşte Ilse şi glasul ei e tremurat.- Nu pot să-mi imaginez nimic, mi-e frică, sunt atât de înspăimântată de gaura asta neagră în care ne ducem, de parcă aici mă aşteaptă sfârşitul! îi spun la fel de încet, mi-e teamă şi să vorbesc, sunt îngrozită, nu las mâna Ilsei nici când o zdruncinătură ne clatină lovindu-ne una de cealaltă. O strâng cu disperare, fără să mă gândesc că încleştarea mea o doare. Simţim pământul sub picioare, butoiul călător se opreşte şi ieşim aplecate în tunelul îngust. Aerul e greu, irespirabil, dar nu e frig. În măruntaiele pământului e cald. Măcar nu îngheţăm. Munca pe care trebuie să o fac e înfiorător de grea. O vană de tablă groasă, mare, cât un vagonet, cu şine ca o sanie, urcă dintr-un tunel mai adânc, trasă de cabluri de la o manivelă, vreo şaizeci de metri, când ajunge la noi o descarc împreună cu rusoaica, în vagonetul pe care Ilse şi Brigitte îl împing afară din mină.Când vana de tablă e goală, trebuie să o împing în jos, cu picioarele, cincizeci-şaizeci de metri, până la rusul care sparge în adâncuri cu târnăcopul minereul. Mă întorc sus prin tunelul întunecat în patru labe, panta e înclinată, adeseori alunec şi îmi zdrelesc genunchii sau coatele. Trebuie să mă grăbesc, când ajung sus, la rusoaica Olenka care acţionează manivela, ea strigă jos spre rusul ce deja umpluse vana: ,,Kaceai! Kaceai!” Învârte rusoaica din greu cu ambele mâini la manivelă, să tragă vana sus, o descărcăm amândouă şi pornesc din nou la vale să împing vana. Am normă şi dacă nu o îndeplinesc, ni se taie raţia de pâine. Rusul are şi el normă în ruble, are şi putere mai multă că e bărbat şi nu vrea să piardă din cauza mea.Mă dor braţele, mă doare spatele încovoiat, aş vrea să mă aşez, să nu mă mai ridic, dar nu am unde în tunelul îngust. ,,Bâstra, bâstra, bâstra!” aud glasul rusului, care este nemulţumit că nu descărcăm mai repede vana. În palme mi se fac băşici cu apă, se sparg şi mă ustură, mâinile îmi sunt o rană, mă dor, dar nu mai pot plânge, simt că nu mai am lacrimi să-mi înec tot năduful şi toată tristeţea. Când plecăm, rusoaica ne face semn să luăm cu noi bucăţi de cărbune. Poate astfel deseară ne va fi mai cald, completând raţia de combustibil. Ieşim afară şi pe albul zăpezii suntem pete negre. Ochii ne dor de lumină şi înaintăm cu pleoapele lăsate, abia întrezărim urma Polei, conturată în zăpadă cu o dâră neagră de cărbune. E trecut de ora patru, când ajungem la poarta lagărului, începe să se însereze. Luna a răsărit, alburie şi rece. Merg aplecată, simt în spate povara pământului, greutatea întregului univers. Ajungem sleite de puteri, după două ore de mers prin ger, ne dezbrăcăm hainele, după uşă şi le agăţăm în cuiele bătute pe scânduri. Nu avem apă să ne spălăm pe feţele înnegrite de praful care ne-a intrat în piele. Am găsit la gunoiul aruncat de la stalova câteva cutii de conserve, din cele americane şi le-am dus în cameră să topim zăpada în ele, să facem rost de apă. În cameră s-a mai încălzit, bulgării negrii pe care i-am adus ard mocnit răspândind un miros greu. Ne-am organizat să stăm câte două ore, pe rând, zi şi noapte cu schimbul, de veghe la foc, să nu se stingă. Lucrăm şase zile, a şaptea e liberă, prin rotaţie, în loc de duminică. Mina nu are zi de odihnă. În ziua liberă, ce nu cade întotdeauna duminica, ci şi în altă zi a săptămânii, ne mai trimit la descărcat buşteni din vagoane, în gară. Sunt lemne mari pe care bărbaţii care lucrau la tâmplărie, afară, ca Victor, le taie pentru stâlpii de mină. Dacă viscolul nu împrăştie zăpada, clădind-o în dune prin curtea lagărului, sau nu sunt în gară vagoane cu lemne de descărcat, suntem liberi să facem ce dorim noi. Asta însemna: fie să mergem la stalova şi să ajutăm la curăţat cartofi pentru masa soldaţilor ruşi, care mănâncă ceva mai bine decât noi sau să rămânem în cameră şi să ne omorâm păduchii. Dacă mergem la stalova, de acolo puteam păstra cojile de cartofi pe care le fierbem în cutiile de conserve, pe plită, în cameră, şi le mâncăm aşa, cu pieliţa maronie, cu tot, să nu pierdem nici o firmitură. Cine are cojile le mănâncă singur, fără să împartă cu ceilalţi, care se aleg doar cu mirosul. Eu am împărţit întotdeauna cu Ilse. Mă simt ca un animal de povară care trage în fiecare zi la jug. Doar hamurile îmi lipsesc. Pe frunte îmi curg sudori reci şi puterile îmi sunt tot mai slăbite. Mă doare spatele noaptea pe priciul tare, mă doare spatele ziua, când stau opt ore aplecată în tunelul, scund şi împing la vană. Uneori Ilse trece în locul meu şi mă lasă pe mine să împing vagonetul cu cărbune afară. E o muncă ceva mai uşoară decât cea care mi-a fost dată mie în mod constant. Când braţele vlăguite nu mai au putere să împingă, mă proptesc cu spatele în vagonet, prind rama lui metalică în palmele încleştate şi merg dea-ndoaselea. Ne zvârcolim în măruntaiele pământului. Brigitte e alături de mine, împinge şi ea. Golim vagonetul şi ne întoarcem cu el înapoi. Tremur de frig cu burta goală, mistuită de foamea care pune stăpânire pe trupul meu. Primim la masa de seară, la ora optsprezece când ne întoarcem de la mină: o bucată de pâine de un kilogram două sute de grame. Pâine neagră ca pământul, ca şi cărbunele pe care îl scoatem în fiecare zi la lumină. Pâine cleioasă, necoaptă. Pleava de orz din ea mă înţeapă în cerul gurii. O amestec uşor, o ţin pe limbă să se topească şi scuip pleava. Aluatul se lipeşte de gât şi înghit cu greu.Mi-e o foame cumplită, tot timpul mi-e foame. Ciorba de castraveţi muraţi sau de varză şi cele două linguri de caşa, alături de o linguriţă de carne din conservele americane, nu ajung să potolească foamea. Stăm în stalova, înghesuite una lângă cealaltă pe băncile de lemn, în faţă cu un bol din lut ars ce ţine loc de farfurie, aşa cam cât să încapă în el supa transparentă în care pluteşte o foaie de varză. Lingura cioplită din lemn, are coada scurtă, abia o ţin cu mâna şi cupa ei e atât de puţin scobită, că-mi ia mult timp să isprăvesc apa din bol. Bucata de pâine ar trebui să-mi ajungă la toate cele trei mese. Mănânc o treime din ea la stalova, apoi mă aşez pe prici în cameră şi cu ea în poală mă gândesc: ,,să te mănânc, să nu te mănânc?” Stomacul simte că stau la îndoială şi îmi dă ghes: ,,o bucăţică, doar o bucăţică mică!” Rup câte o bucăţică, o privesc cum se împuţinează şi scade. Apar regrete în ochii mei. Apar şi consolări. Gândul viclean mă îndeamnă să mănânc. Raţiunea îmi spune că mâine voi leşina de foame cu stomacul gol când împing vagonetul. Gândul viclean mă îndeamnă să răpun acum foamea, sugerându-mi că mâine îmi va fi mai bine. Raţiunea nu-mi mai spune nimic. A adormit flămândă. Stăteam pe spate cu ochii închişi, acoperită cu pătura peste cap şi mă gândeam la grădina noastră de acasă. În fiecare seară, înainte de a mă culca, îmi aminteam momente fericite din copilărie, întâmplări şi locuri dragi, pentru ca visul să mă ducă noaptea acolo, să-mi culeg firmiturile de fericire, din care să mă hrănesc, să-mi iau puterea să merg mai departe. Să mă trezesc dimineaţa odihnită, să rezist încă o tură în mină. Aşa mă gândeam eu. Doar că somnul întârzia să apară, simţeam că mă sufoc, că nu mai pot respira sub pătura de lână, uitam de ce m-am acoperit şi mă dezveleam. Din când în când de pe tavan, picau pe noi ploşniţele şi se strecurau sub haine să-şi ia tributul lor de sânge. Păduchii neprinşi se înverşunau şi ei, mâncărimea ne făcea să ne foim toată noaptea sub pătură, să ne trezim mai obosite şi mai vlăguite decât ne-am culcat. Visele mele frumoase erau alungate de vieţuitoarele ce se hrăneau cu sângele nostru. În loc să visez că stau fericită în grădină pe pătură şi citesc o carte, visul meu preferat, mă visam pe un muşuroi de furnici sau într-un roi de ţânţari.O dată pe săptămână, ne duceam la baie. Pe măsuţe joase, din scânduri vechi, nişte lighene mari din tablă. Săpunul de haine, cu miros de leşie, ar fi alungat orice insectă, nu şi păduchi hămesiţi ai lagărului, ce păreau că nu se vor stârpi vreodată, dimpotrivă. Din cazane mari puse pe nişte sobe joase din cărămidă netencuită, fără uşă, în care bucăţi de cărbune ardeau afumându-le, înnegrindu-le, luam apa călduţă cu nişte polonice mari din lemn şi turnam în lighenele de tablă. Hainele ne erau strânse şi introduse într-un cuptor mare pentru dezinsecţie.Până ne spălăm, primim şi hainele dezinfectate, fierbinţi. Îmi iau bluza, pantalonii şi caut pulovărul mare de lână, pulovărul lui Hans. Găsesc un pulovăr aproape negru, şi mă gândesc că şi-a schimbat culoarea, acolo, spălate la grămadă. Când ies afară, în lumină, un strigăt îngrozit îmi iese din piept, înspăimântat ca răgetul unui animal. Urlu şi mă tăvălesc în zăpada bătătorită, îmi smulg pulovărul de pe mine şi îl calc înnebunită de groază în picioare. Pulovărul meu tricotat era atât de plin de păduchi că în fiecare ochişor tricotat era unul. Ouăle, numai încălzite în cuptor, se deschiseseră şi sute de păduchi împânzeau acum pulovărul meu. Fetele mă priveau încremenite cum călcam pulovărul în picioare, îl băteam şi sub el rămânea negru. Toate după-amiezile ni le petreceam despăduchindu-ne, ca nişte maimuţe, cum glumise Ilse în tren. [...] La două luni de când eram în lagăr, a murit o fată din camera noastră, cu care ne înţelegeam foarte bine, o chema Crista. Era minionă, veselă şi avea părul blond şi creţ. Am vrut să mergem şi noi cu ea, câteva fete care îi eram prietene, să o conducem pe ultimul drum. Dintre cunoştinţele noastre, era primul mort, aici în lagăr şi ni s-a permis să urmăm sania trasă de o gloabă. Ne-a însoţit un nacealnic, un bărbat blajin, la vreo 50 de ani, care vorbea puţin nemţeşte. Bărbaţii care lucrau în magazia de tâmplărie i-au făcut un sicriu, o cutie, din scânduri de brad şi o cruce din doi laţi pe care i-au scris numele cu creion chimic. Nu ne-au lăsat să o priveghem, în aceeaşi zi am aflat că va fi trimisă la groapă, în cimitirul prizonierilor de război la vreo 5 km, depărtare. Lagărul nostru încă nu avea cimitir. Erau multe morminte, movile acoperite de zăpadă, cu cruci mici, albe, din lemn de brad, cu câte un nume şters de ploi. Alte movile erau mari, cu o singură cruce, fără nume. Într-o margine de cimitir, doi prizonieri săpau o groapă adâncă, din care nu se zăreau, doar lopeţile de pământ aruncate afară le sugerau prezenţa. N-am văzut nicăieri groapa Cristei şi ne-am apropiat de ei să-i întrebăm unde o vom depune. Ne-au răspuns că încă nu era săpată, au măsurat sicriul cu coada de la lopată şi au început munca. Izbeau cu greu pământul îngheţat şi târnăcopul muşca bucăţi mici, parcă spărgea piatra, într-o carieră. Am aşteptat zgribulite, bătute de vânt, să o vedem aşezată în groapa superficială, adâncă doar cât să nu stea la suprafaţă şi, să-i spunem o ultimă rugăciune. În vremea cât noi tremuram îngheţate de frig şi băteam mărunt din picioare să ne mai încălzim, s-a apropiat o sanie acoperită cu o prelată. Doi prizonieri nemţi au desfăcut prelata şi au strigat la noi, dacă nu vrem să îi ajutăm. Era o glumă morbidă. S-au urcat în sanie şi au început să arunce în groapa comună cadavru după cadavru, cei mai mulţi erau în pielea goală sau doar cu câte o cămaşă ruptă, care nu le acoperea deloc goliciunea. Şaisprezece. I-au aruncat unul peste altul, pe toţi în acelaşi loc. Ni s-a făcut rău, eram palide, albe ca varul, ne sprijineam una de cealaltă, îngreţoşate, cu stomacul ajuns în gât, şi ar fi ieşit afară dacă avea ce să dea. Până să termine de săpat groapa Cristei, sania acoperită cu prelată s-a întors din nou aducând încă un transport.- Vai, vai de noi! Dacă bărbaţii ăştia puternici care au făcut războiul, mor aşa de uşor, ce se va alege de noi? Eram bulversate, răscolite în adâncurile fiinţei noastre de imaginea hidoasă a acelor cadavre care fuseseră oameni. Tineri, aveau undeva o mamă, ce se ruga pentru întoarcerea lor, o iubită sau o soţie care îi aştepta, avuseseră idealuri şi speranţe, visuri, dorinţa de a se întoarce acasă. Şi mă gândeam la Johann, mai bine că murise acolo în luptă la Stalingrad, poate a suferit mai puţin decât aceşti nefericiţi prizonieri. N-am fost în stare nici una să mai vărsăm o lacrimă de adio la mormântul Cristei. Te sfâşie de durere tragedia unui om dar te împietreşte nenorocirea celor mulţi. Eram înspăimântate de ceea ce abia acum percepeam. Moartea nu ne va ocoli. Va sta la pândă, în lagăr, la pădure, în mină, dar mai ales la stalova. Distrofia va lua cele mai multe vieţi. Nu epidemiile, tifosul, dizenteria. Distrofia.
