IUNIE

9 iunie 2008 - a citit: Călin Sămărghiţan
(poezie şi proză)


Pescarii

Pescarii cu aripi
se transformă în peşti
şi prind în năvod
oameni de apă.


Noaptea

Noaptea,
când trec prin lanul de stele
aproape că ating
cu vârfurile degetelor
marginea
şoaptelor
tale.


Oraşul

Prin dreptul meu
trecea un tramvai,
în stânga un parc
părăsit,
o stradă pornea din colţ
şi se pierdea
în zâmbetul ei.


Drum interior

Către punctul de pornire
al ierbii,
am plecat să văd
de unde se începe pământul,
şi de unde curge cerul
cu norii şi cu soarele
care se roteşte mereu,
şi care se ascunde dincolo de retină.

M-am ascuns într-un ochi
care seamănă cu o pasăre.


Din urmă

Stau şi privesc
cum te îndepărtezi,
cum te duci
aplecată pe un gând.


Reîntoarcere

Fluturii reci m-au întâmpinat,
m-au întâmpinat,
şi eu nu ştiam
dacă iarna asta iese din mine
sau e anotimpul rânduit la vremea lui.
Şi seara era nerăbdătoare
să-mi deschidă porţile ei.

Vara era uitată
în spatele unui gând îngheţat.
Se spune
că acolo fluturii îngână
cântecul soarelui...
iar pe garduri
se prelinge lumina
ca o miere albă.

Şi seara era nerăbdătoare
să-mi deschidă porţile ei;
mie mi-era frig,
acolo, în partea stângă.


Precizie

Îmi amintesc grădina,
grădina din spatele zidului,
îmi amintesc chaise-long-ul,
iarba şi sandalele tale,
urma de ruj a buzelor
pe marginea ceştii,
dar nu-mi amintesc de tine.


Aer

Nălucă de te-ai arăta,
de mi-ai vorbi de departe.
În braţele mele
s-a cuibărit pulberea
umbrei tale,
ca şi cum
ar fi de ajuns.


Ultimul plâns

Ţinea în mâini
sferele transparente ale eternităţii,
plângând peste ele
cu lacrimile fiinţei lui
îndoite.
Cuvintele curgeau din ochi
şi intrau în pământul inert
cântând,
hrănind măruntaiele universului.


Ca ieri

Lumina era aceeaşi,
mişcarea umbrelor zilei
era la fel,
oamenii gândeau că nimic
nu se schimbase...
doar mersul tău
aidoma amintirii
săpa adânci dureri
în asfalt.


La margine
(Profetul)

Tu să ieşi la margine
şi să strigi,
să adulmeci urma din iarbă,
să te îndoieşti în lumină.
Au trecut şerpii mai-nainte
atraşi de laptele inoroagei,
pielea şi-au lăsat-o în urmă
că e toamnă.
Nu te va auzi nimeni,
dar tu să strigi.

Eu te voi omorî
ca pe o lăcustă,
ca pe o lăcustă
te voi nimici.


Nu mă voi mai întoarce

Nu
mă voi mai întoarce.
Singurătatea ta se va preface
în coloană de templu,
aşteptarea ta
în trepte de zigurat.
Durerea ta cumplit va spăla
urma de sare de pe pământ,
apoi brusc
se va face
albastră.

Nu
mă voi mai
întoarce,
încearcă
să mă uiţi
între timp.


Bilet în uşă

Nu mai sunt.
La marginea oraşului pasul meu şters.
Când ai trecut pe aici,
sângele s-a zgâlţâit
în frisoane prelungi,
toate silabele mi-au căzut
împrăştiate-mprejur,
neputincioase zgâriau parchetul.
Abia se târau
spre cei o mie de ani care le-ar trebui
pentru a se întoarce înapoi
în cuvinte.


Cântecul pădurii către cel ce moare în frunzele ei

Apleacă-ţi genunchii în frunzele moarte
opreşte-ţi suflarea, vântul mă minte
toţi cocorii peste mine
strigă-n zările străine
tinde-ţi mâna, mâna dreaptă
inima ta dreaptă peste mine.

Cine te împresoară? Cine te strigă?
apa fântânii setea loveşte
nu te chem, tu vii, iubite
rădăcinile-s grăbite
ochiul tău se-nchide, ochiul tău
se stinge peste mine.

Te-ntinzi peste pietre, sunt ţie murirea
iubirea povară-n fâşii se topeşte
sarea gândului ne frige
munţi străini tăceri apasă
inima se frânge, toamne-adânci
ea strânge peste mine.

Doar tu mă mai cauţi, doar tu mă mai lepezi
sunt ţie pădure cu zilele repezi
singurătăţile tale
doar de mine sunt pline
tinde-ţi mâna, mâna dreaptă
inima ta dreaptă peste mine.


Săgeţi în piept

Foile din buzunar mi-s rupte,
ieri am rătăcit ultimul creion
şi nimeni aproape, să-mi ştie
sufletul rece, lumini de neon...
ooorbeeesc de-atâta singurătate
şi nimic nu mai trece pe-aici,
nimic nu mai mişcă, nimic nu mai cade
decât stelele cerului peste mine, furnici.

Vezi ce-nseamnă săgeţi?
Vezi ce-nseamnă departe?
Gâtui secunde şi paşii de fier
ai nopţii, ce fug, ce sapă cu gheare
în inima mea mâncată de ger,
de ape, de funii, de ne-aer, de noapte
adâncă şi hâdă, hohotind a mister.

Tu nici nu ştii, iubito
câtă adâncă uitare
tu mistui cu-n zâmbet
c-o vorbă,
c-un semn,
aproape de mine nicicând - ce prăpastie! -
ce pustiu se întinde
fără tine, stingher.
Nici apă, nici zumzet,
nici vânt, nici un sunet
în noaptea retrasă din cărţile reci,
nici o uimire nu-i mai aproape de mine
când iată: o stea, nu, eşti chiar tu
cea care treci.

Trimite-mi poemele iubiţilor tăi
de odinioară,
loveşte şi sapă şi-mpunge şi bate
în trupul meu huiduit de poeţi
ai viselor tale, ce stau şi îngroapă
umbra mea rătăcind pe poteci
de vis
de-a scaldă
de-a mult
de-a mirare
că nimeni nu poate
să-ţi aştearnă livezi.
Sunt fructele unei toamne uitate departe
sunt fructele mâniei albastre cântând,
când totu-i cenuşă, nimic nu stă-n calea
deschisă de tine cu o clipire, cu-n gest.

Coboară în seară
dormi dulce departe,
în locul meu somnul să-ţi fie
mângâiere şi-alint.


Antielegie

O elegie se compune dintr-o moarte şi o culoare.
Moartea este a ta, a celui dinlăuntru,
culoarea este a ei.
Este a ei.

O elegie nu plânge niciodată.
Uscată ca un şuierat de vânt,
lacrima ei din sinapse direct
se evaporă.

Elegia are viaţă în sine,
îţi împrumută gratuit o inimă
în trupul ei blând
te zideşte.


Dimineţile oraşului

au murit dimineţile de altădat',
visul se urcă-n tramvai de cu seară, şi gata!
O tristeţe pe picioroange
umblă prin oraş...
o aud, când ajunge în colţ,
cum rânjeşte la mine.


Mă priveşti de departe

Curând
această toamnă va fi
mult prea mică
pentru culorile ascunse în noi.
Nu ştim,
e septembrie.

Anotimpul se revarsă
din mâinile tale prelungi.


Străină

Femeie de spumă
te înveleşti în ceaţă şi dispari,
pentru tine nu tace poetul.
El vede cum întinzi răbdarea zeilor
spre prăpăstii
albastre.

tu scrii despre Nichita şi el tace,
îndoaie puţin doar spaţiul din jurul
gleznelor tale.
Când plec, te uit şi nu mai ştiu de tine,
când mă întorc eşti tot acolo zâmbind.
Mi-ar plăcea să aflu lungimea unghiilor tale,
măsura de la pantof,
culoarea eşarfei pe care o porţi în toamnă.

Mă văd iarăşi plecând, iar tu vei fi
cea mai mare pedeapsă.


Atunci când voi crede

Urechea va pătrunde cuvântul
durutului cântec,
atunci
numai atunci când drumul
va fi fost străbătut
îţi vei vedea aşteptarea
rostuind zilele tale ce vor veni.

În chiar ziua aceea
când brusc câmpurile arse
vor înflori
voi crede că e din nou
primăvară,
sau nu.


Gemene-asemene

Numele ei nu mi-l mai amintesc,
dar ştiu că are o soră geamănă
care trăieşte la mine în piept.
Poate castanele din camera ei
sunt de vină,
poate colecţia de pietre
de pe dulap,
direct din retină
se rupsese privirea atunci,
când noaptea zgâria
cu gheară tăcută în zid.

Ţin minte că-şi păstra între cărţi
vechi scrisori de amor,
poza cu mine era obiect de negoţ,
cumpăra cu ea sentimente.
I-am spus că n-o să ne mai vedem
niciodată,
dar ştiu că ultima care va muri
va fi
sora ei geamănă.


Sprint final, în gheare

Spre mâinile tale prelungi
nu se va mai întinde
nici un anotimp.
Va fi o pagină goală
şi-atât,
ochii vor decupa mereu
acelaşi contur de întuneric.

Simţi
cât de rece e apa tăcerii?
Cât de aproape au trecut în astă seară
antilopele uitării
gheparzi ocolind.


Furt calificat

Translaţie
de pe strune prelinse
din orizont,
arcuşul proaspetei veri,
cămaşa ta albastră -
o poveste de gheaţă -
culoarea dimineţii
împrumutând.


Ion

Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ţinut aşa… să se-nveţe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu ştia la ce se gândeşte, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă şi atât.
Ba da, îşi amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ţinea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiţă, după patru băieţi. „O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, şi vreo şase scrisori pe care le ştia pe de rost. Acum mergea acasă.
Mai ştia de pâinea din faţa uşii şi de cei două sute de lei. Le găsiseră cei din casă, dimineaţa, a doua zi după ce plecase. Nu ştiau nici acum cine le pusese acolo. Avea el o bănuială. Era greu, după război, şi în ziua arestării, chiar când să iasă din casă, a venit o femeie, că la cine să meargă?, la el, la popă doar, să-i ceară nişte făină. Şi i-a zis soţiei să se ducă să-i aducă din ladă, şi ţine bine minte, ea a venit cu-n pumn plin, că atât mai aveau, şi i-a zis „dă-i-o”. „Păi bine, măi Ioane, pe tine te arestează şi te duci şi eu să-i dau ultimul pumn de făină?”. „Las’, că pe voi vă va ajuta drăguţu’ Dumnezo”, i-a spus atunci, şi a plecat. Toţi oamenii se uitau după maşina care le lua preotul din sat.
Mai ştia că soţia nu voise să divorţeze, cum o sfătuiau toţi, şi fusese dată afară din învăţământ. Abia mai târziu a fost reprimită, la insistenţele unei rude, să trăiască şi ei cumva. „Ce bine c-au mai lăsat-o pe T. să mai vină să mă vadă”, se gândea. „Ce să le spun acum?”
Mai ştia ca A., cea mică, are cinci ani, şi că toţi aşteaptă să vină el, să se întoarcă, apoi doar să o boteze. Ardea în el dorinţa să o vadă, în sfârşit o fată, „atunci, am ştiut când s-o născut”, dar nu se grăbea. Mergea acasă să o vadă.
Din proces nu mai ţinea minte mare lucru, nici atunci nu înţelesese mai nimic. Găzduise un duşman al poporului şi l-au ridicat cu el cu tot. „Păi cum nu? că doar fusese profesorul meu.” Ei, şi cum coborau atunci, cu băieţii şi cu domnul profesor, de la stâna din deal, de la brânză, cu braţele şi cu inimile pline de flori. Ca să dea peste privirea goală dar ţinuta ţanţoşă a lui R., şeful de post, care i-a descoperit. Nu s-a învoit nicicum şi i-a ridicat pe amândoi.

* * *

S-a întors şi-au făcut şi botezul, l-a făcut socru’, tot preot şi el, da-n alt sat, şi aia mică o zis „moşule-i iece apa”, că era iarnă. A urmat deportarea. În alt sat, tot pe Mureş. Le-a scris mama copiilor la şcoală, că să nu se-ntoarcă la Cerghid că ei nu mai sunt acolo, să vină la Cuştelnic. Păi unde-i Cuştelnicu’?
N-a povestit niciodată la nimeni nimic. Cum a fost, că ce-a făcut; nimic. Odată a venit R. de şi-a cerut iertare, dar mai târziu, şi-a pierdut săracu’ minţile. Pâinea şi banii din prag au rămas de la Dumnezeu ştie cine, şi abia peste zece ani doar, va avea voie să-şi ia şi el salariul din nou. Cu domnul profesor nu va mai avea să se vadă decât târziu, peste ani şi ani, la nunta fiului cel mic, cel de s-a născut în casa cu numai trei pereţi de pe linia frontului, şi care îi încurca înainte profesorului foile prin casă. Atunci, când l-au văzut studenţii pe marele profesor, şi-au luat inima-n dinţi şi i-au cântat Gaudeamus, şi el a trecut printre ei tăcut şi cu lacrimi pe obraji. Iar copiii, toţi cinci vor face facultate, respinşi şi greu acceptaţi că erau copii de popă, şi vor avea la rându-le copii şi nepoţi care doar vor trece prin Cerghid, că nici casa veche a popii, din cotul drumului, nu mai e. Dar toate astea aveau să vină, şi părintele Ion încă nu le ştie.
Acum, venit acasă, parcă le vedea pe toate trecute, şi-i mulţumea lui Dumnezeu că-s bine, mai ales când, uite, mai îngropa câte un sătean de-al lui. Erau la pomană, şi o credincioasă aflase marele secret: „lui părintele îi place numai gâtu’ de la pui”. Şi i-au pus în faţă, bucuroşi, un blid plin de gâturi. Şi părintele Ion s-a uitat blând la masa bogată şi-o mulţumit. Că doară acasă mânca numai gâtul, găina, duminica mâncau carne, să rămână la copii.