SEPTEMBRIE

1 septembrie 2008 - au citit:
Camelia Silea (poezie);
Călin Sămărghiţan (proză);
Marius Barbu (proză)


Camelia Silea

despre zile ce se duc

se duc zilele ca gândurile care-ncotro
zboară după hârtie şi pixuri mov
se duce învârtindu-se acest aprilie
te lasă în urma lui
e-atât de plăcut nici nu ştii
te-aş întreba ce mai ştii de fapt despre ce
despre cine
eu stau aici pe colţar aş vrea
să nu-mi mai fie atât de frig
n-am chef de nimic televizorul l-am stins
scria pe el plictiseală
până una alta în calea mea nu dau decât de mine
mă privesc pe furiş pe deasupra ochelarilor
mă sar din când în când
câteodată mă ocolesc câteodată
mă întreb ce caut acolo şi mai ales
de ce toate pietrele aleg să tacă
eram sigură eram sigură

mami, cât înseamnă 10 metri atâta? îmi arată
nu, mult mai mult,
mult mai mult, îi răspund.

cât te costă să regizezi o ploaie
nu
una liniştită
de ce?
fără
prea multe nonsensuri


despre imperfect
undeva lângă mine

şi ţârrr telefonul şi cine-i
a nu-i nimeni e doar o scurtă verificare
dacă mai trăim în prezent dac-am renăscut

aha
e iluzie optică domnilor e fata morgana
să nu credeţi că e chiar aşa cine spune că e simplu
e curată nebunie să priveşti
prin ocheanul întors
oraşe zburătoare semiramide
spre noi spre a şti sau a nu şti
cât mai e ceasul acum şi care mai e calea
preţ de-un cuvânt

şi
ia spune
cum mai stai cu prezentul mă întreb
nu ştiu
m-am oprit imperfect undeva lângă mine


despre zece stele mititele

seara toate stelele se vor aşeza cuminţi ca la şotron
pe bordura
din faţa casei lui
şi eu voi începe să le număr în timp ce
cu degetul mic şi într-un mod absolut delicat
pe una o voi aşeza lângă inimă şi
şi nu ştiu
cum ar trebui să înceapă cântecul mă gândesc
în care parte a acoperişului casei lui
şi cum ar trebui să i se strecoare apoi
picătură cu picătură
zece stele mititele s-au grupat în galaxii
printre şoapte şi păreri
tango
mai bine
mai bine o poezie despre cum
astăzi n-am niciun motiv să fiu tristă
şi râd uite râd
despre el s-au epuizat toate emisiunile de ştiri
eu nu vreau decât să-i spun
că astăzi am învăţat să râd printre rânduri
să plâng printre gânduri să aştept ora când
la colţ mă voi întâlni cu răbdarea
ea îmi va întinde braţul său iar eu
îl voi prelungi într-un zâmbet atât
de firesc
de firesc
de firesc


sfârşit de poem fragil

astăzi o să vă spun că m-am hotărât
nu mai vreau să pun întrebări incomode
nu mai vreau nicio pată pe tavan
niciun norişor rămas de pe nicăieri aiurea
nu mai suntem copii am vrea noi
nu nu mai vreau
nici caramele nici cafea cu lapte
şi nicio dimineaţă niciun răsărit
niciun capăt spre niciunde
nu mai vreau să alerg toată ziua am obosit
printre atâtea cuvinte
atâtea singurătăţi în bucătărie
atâtea verbe la imperfect
nu mai vreau
aşa că de azi înainte
pe locul acela voi scrie mare gol
şi voi pune o pancartă
nu vă atingeţi
atenţie
sfârşit de poem fragil


mai jos de piramidele trezirii

ziua vieţile noastre se desenau tot mai des
rotocoale
se înălţau cuminţi spre cer
fumuri şi ape
noaptea apoi îmi păstram dreptul şi libertatea
de-a trage cu puşca
după gânduri după iluzii
le spulberam
adunam apoi fiecare părticică rămasă
n-o să meargă aşa n-o să meargă îmi spuneam
până dimineaţa se vor risipi ca praful
de stele de pietre de mine
între timp
păstram amintirile tuturor zeilor pierduţi
între ochii şi tâmplele cine ştie cui
un soare răsărea apoi
în fiecare dimineaţă
şi eu râdeam aşa de parcă
aş fi văzut înălţându-se temple
în locul acela din partea stângă
un pic mai jos de
piramidele trezirii


şi ce dacă

astăzi e doar o zi şi e plăcut
să stai să te citeşti printre rânduri
să te uiţi atent la ele ca la imnurile creaţiunii
şi să vezi
seara lasă goluri adânci
printre toate lucrurile aşa pur şi simplu
e în fiecare zi printre noi câteodată şi un gând
ar fi mai aproape
şi
din oglindă luminiş
peste ochii noştri se revarsă apoi
zbătându-se deschişi

e ciudat să te simţi privit aşa
mâine va trebui să plec din nou
departe
încă zece minute şi eu mă gândesc
cum mă treci dunărea albastră pe braţe
pe braţe
cât mai costă azi un gest mă întreb
cântărind prezentul în ochii lui
doar ochii mari şi minunaţi
îmi vine în minte un ritm de samba
aiurea
noap-te-fa-tă-cu-ce-rcei-de-smoa-lă
aproape că mi se închid ochii
mâinile mele au degete prea subţiri
mâinile mele au degete prelungi
aş fi putut cânta uşor la pian
şi ce dacă


şi se scuturau caişi în urma lui

unde locuiţi dumneavoastră m-a întrebat într-o zi
după multe priviri insistente şi
drept înainte şi uşor la stânga i-am răspuns nepăsătoare
şi se scuturau caişi în urma lui tot mai departe
nu ştiam că totul se termină într-o zi şi uneori
uneori
am luat-o apoi pe o stradă la dreapta
sau cel puţin aşa credeam că duce
spre inima lui
într-un târziu m-am aşezat
eu într-o parte lângă mine omniprezentă şi omniscientă
viaţa
m-am gândit atunci că o să-i desenez porumbei
pentru grădina dinspre răsărit
o să-i ţes un baldachin verde
din cele mai aprige visuri
o să aşez o fotografie în ramă pentru mai târziu
şi n-o să mai strig
şi n-o să mai strig
şi n-o să mă mai îmbufnez din nou
în fiecare seară
cum se scrie o simfonie în do major m-a întrebat
de la stânga la dreapta i-am răspuns grav
pune întâi o cheie sol acolo la început
lângă glezna gândului tău
şi-am privit cât se poate de-adânc în mine
numai stai puţin nu te grăbi în fond cu remarcile
închide ochii aşa uşor
lasă-te plutind
fă o repetiţie mai întâi gândeşte-te bine înainte să
şi
şi se scuturau caişii iarna în urma lui
tot mai departe


stănesciană… soresciană

apoi
într-un gest de frondă m-am gândit
că te-aş fi putut scrie ca fontaine în europa în 12 lecţii
clar obiectiv structurat pe idei cu toate
semnele de punctuaţie necesare
termină îmi spun sună cumva ciudat
mai bine mai toarnă-ţi un ceai şi invită-te
aş fi putut să te prezint într-un mod stănescian
ca pe-o lecţie despre cub despre cerc sau despre
sau să te sfâşii ca o leoaică tânără
ah
iubirea asta
prea simplu mă gândesc
aranjez foile număr şi normal
că sunt tot atâtea ce-ai crezut
că de azi pe mâine se va schimba ceva
mai bine sorescian învăluit într-o ironie prelinsă
în jocuri de-a v-aţi ascuns cu toate lucrurile
sau nu
de-a baba oarba cu toate cuvintele
nu te mai ascunde
nu te mai ascunde parcă îl auzeam
în spate era un portret dincolo un zid
m-am întors am zâmbit în atâtea feluri
de la clasic la tradiţionalist conservator modern
suprarealist
am închis uşa
şi


jumătăţi în tăceri

aşa e seara asta în tăcerea
ce se scurge din adâncul cărnii mele
cum e să simţi aproape fiind departe mă întreb
nu ştiu cum e îmi răspund abuzând
de toate destinele naturiii umane
m-am obişnuit aşa să urc şi să cobor zi de zi
trepte înfipte adânc în timpurile acestea
e 9,00 seara la televizor aceleaşi ştiri
oraşul acesta îţi rămâne în hemoglobină
în centru undeva au fost şi vor rămâne suspendate de timp
piaţa mare piaţa mică un vis de după turnul cu ceas
ochiul rimelat al locului nimănui sau al tuturor
zâmbind fermecător peste podul
tuturor minciunilor

jumătate spre tine
jumătate spre cândva


în ritm de samba

seara adun lângă mine toate gândurile îmi place să le privesc
cum dansează în ritm de samba
ole
gândurile mele dansează samba de la un timp
nici nu ştiu când au învăţat aşa ceva când au luat meditaţii
în paşi de dans
eu le iau le acopăr cu cearşafuri
noapte bună le spun le sărut pe frunte
poveşti de adormit copiii îmi răspund
tu mai crezi în aşa ceva?
pe cine vrei să păcăleşti crezi că ţine?
şi ţopăie întortochetate de colo-colo
eu am răbdare mai torn un pahar cu apă
mai scriu câte ceva
o sticlă-ntreagă nu-i nimic mai e până dimineaţă
mai caut gheme fire ariadne nimic
nici gând de somn
cine are chef de-o plimbare îmi vine să le-ntreb
auzi?
nu-e-ni-meni-pe-stra-dă
ce vrei dragă la ora asta lumea doarme

aş putea să le citesc ceva din când în când versuri
ca la scaune
ce să le mai citesc
tu eşti acolo până la tine sunt munţi înalţi
stai mereu cu respiraţia întretăiată
eu sunt steaua ta de mare
asta e
n-ai ce să-i faci
mai e şi cochilia
între timp a crescut vezi
de-asta mi-e greu câteodată seara
să-mi fac ordine prin mine
de când gândurile dansează samba prin toate cotloanele
cu dispoziţie spre versuri
nu mai stau la locul lor
cine mai poate şti
tu?


despre veri care nu ţin
mai mult de trei luni

de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminţi
nu mai merg la întâmplare pe străzi
nu mai caut fântâni arteziene
trec doar aşa ca zilele verii acesteia calde prin luna lui august
mă joc cu privirea atenţie dar atenţie
cum îţi permiţi mă întreb deseori
şi nu-mi răspunde nimeni nimic niciodată
cine să fie acolo dincolo
să-mi răspundă mie la toate şi cine sunt eu
să-mi tot pun întrebări

de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminţi
nu mai aştept flori
răsăriturile mi le desenez pe farfurie
din bucăţi de ciocolată
mă bucur însă când primesc
acolo un ce ştii ce nu prea mare lucru în fond
nici nu eram foarte pretenţioasă dar viaţa
nu treci în fiecare zi pe lângă magazine de bijuterii
chiar dacă treci mereu cu mâinile-n buzunare
chiar dacă nu te uiţi niciodată atent spre
cum se leagă vocile verii de noi cu lanţuri de-argint
tot vor trebui să plece curând
verile nu ţin mai mult de trei luni
niciodată
niciodată
niciodată


pictograme (1)

şi-apoi
răsărise acolo în margine într-un loc o idee
lângă ea un leandru crescuse alb şi-aşa de frumos
că se minunau şi îngerii
apa era atât de limpede încât puteai să ghiceşti foarte uşor
adâncul din tine
dacă tragi o linie cu degetul tău va atinge munţii
munţii aceia extrem de noduroşi desenaţi într-o grotă
ai putea-o prelungi cu voie sau fără voie într-o
dimineaţă marină
eternă pe-un capăt de inimă
ai vrea să ştii ai vrea să ştii
dacă ai voie să spui bună-dimineaţa
bună-seara
noapte bună un zâmbet
poate fi întotdeauna

- ce faci tu aici, a întrebat dintr-o dată ea,
uluită,
asta e o pictogramă, tocmai am desenat-o, când,
hop şi tu aici!
uite
linia aceea de orizont…

el nu spunea nimic, stătea şi se uita

va pleca, ştiu sigur că va pleca, s-a gândit,
o să arunc în urmă piatra de cremene.
din ea va creşte o pădure deasă şi
toate păsările vor croncăni a carne,
nimeni nu se va mai încumeta.

el nu spunea nimic doar atent
- noapte bună în zori
iubirea mea


pictograme (2)

ajungea întotdeauna mai târziu
nici nu ştiu dacă o să le descopăr întotdeauna îşi spunea

- lasă paginile acolo, aşa, întortocheate şi aşteaptă să vină vremea

şi lungă aşteptare venea întotdeauna
într-o zi un soare răsări inexorabil strigând zadarnic
un glas în pustiu

- unde fugi, unde fugi,
calea e strâmtă, întoarce-te, pe acolo sunt zimţi ascuţiţi şi fiare sălbatice,
nu te-ntrece cu gluma, mâine poate însemna departe

departe în gol o privea
şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea


pictograme (3)

drumul era anevoios şi puntea-i adânc crestată în suflet
în jurul ei încolo şi încoace vântul
drumul era alunecos pătrundea umed în carnea-i aproape muşcând
îi veni în minte brusc

- întoarce-te, întoarce-te
ştiai că aşa va fi, că vor creşte grindina şi pietrele,
că în zori norii se vor aduna şi stelele se vor risipi,
munţii se vor împotmoli înaintea ta catacombe
şi urşii şi lupii şi blestemul zeilor surzi
vor fi aproape
ia un creion şi numără zece prăpăstii în gând
şi iarăşi

şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea


pictograme (4)

nu toate pădurile sunt ce par a fi pe dinafară
chibrituri arse lângă o candelă de ceară
seara dansează în peşteri căpcăunii
şi monştrii de gheaţă care răpeau răsărituri
cad pe acolo târziu ploile reci
în apele lor se scufundă gândul şi tace
mările nu sunt toate ce par a fi
unele se rostogolesc în cascade spre asfinţit de taină
în burta unui somn marin
însă mărgăritarele sunt toate lacrimi

aici obosi închise ochii
şi el

- noapte bună în zori
iubirea mea


pictograme (5)

- a şaptea cheie va trebui s-o cauţi în adânc dar ai grijă
ea o să-ţi sloboade visul întreg şi iar va trebui
până mâine de după departe
până mâine
să înnozi zilele clipele lacrimile la toate patru colţurile
lumii
se vor topi aisberguri în urma lui vor rămâne
la ferestre gânduri despletite de tine
nu vei încerca să le descânţi sunt doar gânduri

de-acum şi de mai târziu
- noapte bună în zori
iubirea mea


pictograme (6)

să ne aşezăm aici îi spuse el
şi ochiul creştea rotund erau împreună
în jurul lor cercul păzea sâmburele de iarbă aruncat
din luna desenată aseară pe geam
apele se duceau chemându-se încet una după alta
jos o pisică birmaneză smotocea curcubeul făcut ghem
la marginea aşteptărilor
fără frică şi-apoi
păsări albe în urmă ciuguleau fărâmituri de fericiri
nu te mai gândi la asta îi spuse ea
în noaptea asta pământul va face pace cu apele să vezi

el închise ochii şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea


pictograme (7)

lebăda veni fericită spre margine.
apa era limpede se vedeau pietrele.
a rămas albastrul, îmi spune, atâta tot
albastrul
n-am avut nicio coajă de pâine să-i dăm
de unde ştii că era ea, l-am întrebat.
nu ştiu,
era ea.
şi-acum ce vei face, vei aştepta?
iarna nu te mai poţi apropia, ştii bine
aici se opri c-un căscat.
(lebăda avea ochii verzi ca ea)

el
de dincolo de vis
- noapte bună în zori
iubirea mea


babilon

uno due tre depinde noi pe linia patru
buon giorno milano permetta che mi presenti
uite-am ajuns şi aici
şi noi şi negresa din novara
de la casa de bilete
parcă are lână în cap îmi spune el
e drăguţă finuţă dar totuşi
cum or fi atât de negri îl întreb
parcă ar fi daţi cu smoală
ei şi tu îmi răspunde şi noi pentru ei
parcă am fi daţi cu lapte
şi trepte atâtea trepte ca-n viaţă îmi spun
şi agitaţie multă pe-aici abia dacă-ncape
lumea în metrou
în sfârşit de la centrale
a treia staţie
acolo după trepte şi trepte
drept înainte spre suflet e duomo
duomo real în carne şi oase
iată aici locuieşte El şi gândul
spre imensitatea de marmură albă
închid ochii spun mulţumesc frumos
nu vreau apă nu mi-e cald nu mi-e rău
o să iau cu mine o piatră
fă o poză acestei clipe îi spun
şi hai să intrăm
apoi nu departe
o cafea cu lapte o bei poate
o singură dată-n viaţă la milano
ce contează e scumpă şi viaţa şi-apoi
ce-aţi mai dori mă-ntreabă în şoaptă
mâna stângă din buzunar
o nimic uite-l şi pe lacoste
suveniruri un gând
o geantă gucci o piatră verde
parfumată versace
sau o rochie armani de ce nu
tot e atât de bogată lumea în de toate
neamurile pământului
un gând despre mine
are pălăriuţă crem şi adidaşi roşii îmi spun
ei sunt aici
au lacuri în jur palmieri şi e plin de magnolii
pe margini
oricum nu le pasă deci
arrivederci a presto milano
şi-atât


cu capul în nori

şi-am încălecat cu pixul pe-o pungă albă,
(am primit-o de la un steward,
a fost drăguţ)
să vă spun câte ceva.
aşa,
deci…
trei ronduri printre centurile de siguranţă
şi-apoi,
drept înainte şi sus, tot mai sus.
de data asta e mai bine,
s-a mai astupat golul din stomac…

şi dintr-o dată ajungi nici mai mult nici mai puţin pe autostrada albă-albastră.

sunt foarte drăguţi, parcă ar fi din vată.
mă gândesc cum să fac,
să-i spun lui norişor o poveste?
un om de zăpadă înaripat se uită drept spre o doamnă micuţă şi grasă.
lângă el o ancoră îndreptată, ghici,
spre inima lui…
nu citi acum îi spun, n-o să-nţelegi, sunt doar gânduri.
uite-acolo e leul cu gura deschisă,
celălalt e pluto, lângă el olive, tot aşa de slabă să ştii!

în depărtare peştişori micuţi simpatici
înoată în bleu.
aha, mda, acolo departe trebuie să fie împărăţia…
siiiigur că da, sunt şi îngeri care o păzesc doar că nu se văd acum,
au primit o delegaţie să aibă grijă de avion.

albul amestecă rozul peste-o câmpie blondă tunsă scurt,
între timp pierdem din altitudine.

copilul plânge.
scrie şi despre asta îmi spune el.
eu nu-mi pot lua ochii de la ei,
cel mai mic e foarte atent, ne face cu mâna.
sigur, o să mai venim pe aici cu gândul…
hapciu!
după bulgărele acela imens pot să mă ascund, mă gândesc,
sau dincoace lângă caracatiţă…
mai bine mi-ai lua în braţe visurile îmi vine să-i spun…

de aici
toate lucrurile par altfel.
hei, voi, de-acolo,
de câte ori n-am fost eu cu voi nu mă mai cunoaşteţi?
parcă ar fi sfinţii din capela sixtină… diafani… tot aşa…

dă-mi mâna!
prinde-mă de-un deget şi nu mă mai lăsa îmi vine să-i spun
acestei clipe,
o să-ţi dăruiesc smaraldul meu, un elefănţel cumpărat de la negrul acela de pe malul lacului sau, de ce nu,
o să-ţi scriu o poezie cu dedicaţie.
nu te-ntrista îmi spune un gând
şi coborâm,
coborâm,
leg fundiţe
munţilor noştri împăduriţi.

acum chiar că eşti cu capul în nori!
e minunat, însă,
şi râd…
da… şi râd…cu capul în nori…