DECEMBRIE

8 decembrie 2008 - au citit:
Gabriela Gârlonţa (poezie);
Emil Cătălin Neghină (proză).


Emil Cătălin Neghină

Nopţile gri ale pisicii albastre

Cât de mult poate însemna mult sau foarte mult … aproape mult … în viaţa unui om? N-am ştiut niciodată şi probabil că nici n-am să aflu vreodată. Viaţa mi-a fost plină de „mult”. Încă de pe vremea când „mult” nu era decât un flecuşteţ, mi-am dat seama, printre urlete, înjurături şi palme, că sunt stigmatizată de omniprezenţa „mult-prea-multului”.

Locuiam cu bunica într-o rulotă de circ. Mai mult vagon decât rulotă, dar aşa îi spuneam noi: rulotă. Părinţii nu mi i-am cunoscut niciodată. Tata fusese pictor de biserici. Nu-l interesau decât sfinţii şi tuberculoza lui. A murit când aveam un an. Dar nu de tuberculoză. A căzut de pe schelă. Era beat turtă … noaptea … singur în biserică. Mai multe n-am reuşit să aflu.

Mama a plecat în lume, la scurtă vreme după moartea tatei, cu un pierde-vară, motociclist. Nu mi-o amintesc nici pe ea. Nu i-a păsat deloc de mine. M-a pus în braţele bunicii şi dusă a fost. Nu există nici măcar fotografii. Bunica a avut grijă să arunce tot ce i-ar fi putut aduce aminte de fiică-sa. Mă mir că n-a reuşit să scape şi de mine. Să mă frângă, oricum a reuşit.

Bunica era artistă de circ … trapezistă. Singurele momente când îmi plăcea de ea erau când atârna sub cupolă şi se-nvârtea … zbura … Era specialistă în triplu-salt-mortal. Spectatorii înmărmureau şi li se tăia respiraţia, când apărea. Era de-o frumuseţe angelică. Primea aplauze, flori şi invitaţii la petreceri. Bărbaţii umblau în limbă după ea şi îi făceau toate hatârurile ca s-o aibă în pat. Foarte puţini n-au reuşit. Îi plăceau la nebunie bărbaţii şi … tinichelele. Tinichelele şi flecuşteţele … tot ce sclipea era perfect pentru ea. Pe mine nu cred că m-a iubit vreodată. Mă bătea de câte ori avea ocazia. Urla cât era ziulica de lungă. Era imposibilă. Nimic din ce făceam nu-i era pe plac. Primele mele amintiri sunt bătăile şi urletele. „Nu eşti bună de nimic!” - Pleosc! o palmă. „Nu ştii să faci nimic cum trebuie!” - Jap!, încă o palmă. „O să rămâi o proastă toată viaţa, ca maică-ta!” – Trosc!, un mănunchi de palme. Cred că am încasat palme cât pentru şapte vieţi. N-am înţeles niciodată de ce nu m-a omorât. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea.

Eram o copilă firavă, blondă cu ochi albaştri. Mă jucam cu păpuşi vechi şi desenam elefanţi. Elefanţii îmi plăceau cel mai mult. Erau foarte prietenoşi. Şi-acum, când sunt deprimată, desenez elefanţi. Toată viaţa n-am desenat decât elefanţi. Mă înţelegeam bine cu toate animalele din menajeria circului, dar elefanţii mă fascinau. Mai ales când îşi ridicau trompele în văzduh şi scoteau sunete ca de trompetă. Pe vremea aceea eram convinsă că numai ei pot să mă înţeleagă. A jale sunau trompetele lor. Jalea lor era soră cu jalea mea. Numai ei îmi alinau tristeţile.

Am intrat în arenă la 6 ani. Prima mea apariţie publică a fost un succes. Eu în schimb m-am simţit oribil. Bunica m-a dat pe mâinile clownului Pierrot. Era un bărbat de vreo doi metri, fost trapezist, fost amant al bunicii. Avusese un accident şi-şi frânsese aripile, nu mai putea zbura. De la accident bunica s-a reorientat spre alţii care încă nu căzuseră. Avea nevoie de prospături. Repetam zilnic cu Pierrot. Numărul nostru era destul de simplu. Pierrot era un fel de om orchestră. Intra în arenă cântând şi făcând tot felul de giumbuşlucuri. Spectatorii se amuzau copios. La un moment dat apăream eu. Eram îmbrăcată într-un costum albastru, de pisică. Am detestat costumul ăla, vai cum l-am urât! Mi se părea de o penibilitate desăvârşită. Poate şi pentru că uram pisicile … şi pe bunica. Ea mi-l croise. Făceam salturi, mieunam şi mă mâţâiam cu vocalize pe muzica ce-o cânta clownul. Mă opream în mijlocul arenei, acolo era un mic podium, şi băteam step. Pierrot schimba instrumentele şi ritmurile, iar eu băteam step din ce în ce mai sofisticat şi mai repede. Mă aprindeam în momentele acelea. Intram într-o altă lume. Eram în ţara copiilor care n-au fost niciodată bătuţi de bunicile lor … priveam peisaje delirante … şi-mi închipuiam că picioarele, tălpile mele, fac incantaţii colosale şi aprind focuri pe trupul căzut de la trapez al bunicii …. Totul se termina în uralele publicului ridicat în picioare. Aruncau în arenă flori … copii pungi cu bomboane … pop-corn …

Cu tot succesul meu bunica continua să mă bată şi să mă înjure. Eram tot timpul plină de vânătăi. Pierrot îmi spunea: „Nu plânge, pisicuţa mea albastră, nu plânge! … eşti artistă deja! … nimic nu te poate atinge! … nimic! … Sunt lângă tine!”
Pierrot mi-a fost ca un tată. Erau nopţi când, plin de tristeţe, se urca pe acoperişul rulotei sale, cu o sticlă de alcool şi cu trompeta. Cum bunica îşi petrecea nopţile prin paturi străine, mă duceam să-l ascult. Mă ascundeam undeva aproape, să nu mă vadă, şi-l ascultam. Din când în când se oprea din cântat, trăgea câte o duşcă, spunea poezii … şi plângea. Ah, cum mai plângea! Mi se rupea inima. Aveam senzaţia că îl înţeleg. Poate că îl şi înţelegeam. În ascunzătoarea mea mă ghemuiam, mă făceam mică de tot, şi începeam să plâng. Plângeam până târziu în noapte, când elefanţii îşi puneau şi ei trompetele în funcţiune … şi ne podidea pe toţi o jale incomensurabilă.
Nimeni nu era cu adevărat fericit acolo. Nici măcar bunica. Doamne, cât de mult o urăsc!

Între timp am învăţat să călăresc, să fac cascadorii, să sar prin foc, să merg pe sârmă, să fac jonglerii, … am dresat chiar şi un cimpanzeu, Bobyk. Dansa la un moment dat step împreună cu mine. Era foarte inteligent. A dispărut într-o noapte. N-am reuşit să-l găsesc. După dispariţia lui n-am mai simţit nici o atracţie pentru animale. De fapt … mi-era frică să nu fugă … să nu plece … să nu le fac ceva rău. Doar elefanţii îi mai aveam la suflet. Elefanţii şi pe Pierrot. Pierrot m-a învăţat să cânt la o grămadă de instrumente. Era incredibil de priceput. Cel mai mult m-am ataşat de pian. Pianul mi-a plăcut, … mă liniştea … şi mă zgândărea. Parcă îmi descătuşa vocea. Scoteam sunete din ce în ce mai clocotitoare, mai vii, mai adevărate. Din când în când cântam cu orchestra circului, când se îmbolnăvea câte un muzician … sau când era dat afară … sau când îşi lua catrafusele şi dispărea … onorariile erau foarte mici. Cu orchestra era colosal. Deşi şi acolo îmi spuneau toţi „Pisica albastră”, mă simţeam totuşi bine. Erau oameni buni şi buni muzicieni. Cel mai bine mi-era când era vorba de jazz. Jazzul m-a cucerit din primul moment. El mi-a şi schimbat viaţa. Doamne, cât de mult datorez jazz-ului!

Mai bine de 8 luni pe an eram plecaţi în turnee prin ţări străine. Din punctul ăsta de vedere nu putea fi vorba de plictiseală. Era minunat. Crescusem. Bunica venea totdeauna târziu de pe la chefurile şi amanţii ei. Aveam vreo 15-16 ani când am descoperit cluburile de jazz. În mai toate oraşele pe unde dădeam spectacole funcţionau cluburi de jazz. Era perfect pentru mine. După ce bunica pleca în aventurile ei nocturne, îmi luam şi eu zborul prin cluburi. Acolo am descoperit adevărata mea casă. Nările mele fremătau, inima mi se zbătea să-mi iasă dn piept, trupul mi-era cuprins de dulci frisoane. Mă luminam toată când intram într-un club de jazz. Pierrot, dragul de el, venea cu mine. Avea grijă de mine ca un tătic de fiica lui. De fapt el m-a făcut să îndrăgesc jazz-ul. Lui ar trebui să-i mulţumesc.

La 18 ani eram deja cunoscută. Eram ovaţionată, iubită, adorată. Ziarele scriau despre mine ca despre o nouă minune a muzicii. Jazz-ul a devenit totul pentru mine. Simţeam că pentru asta mă născusem. Tot ce îndurasem până atunci fusese numai o perioadă de pregătire, de iniţiere, de fortificare, pentru a putea înţelege ce înseamnă să te poţi bucura cu adevărat de ceva. Eram fericită!

La 19 ani mi-am făcut bagajele şi am fugit de la circ. Cu un pianist. Era mai în vârstă cu vreo 15 ani decât mine. Dar asta nu conta. Puţin îmi păsa câţi ani are. Dacă-l iubeam? Nu, nu-l iubeam … m-a ajutat să mă eliberez de trecut … de bunica, … atâta tot … asta e important …

Mi-am luat zborul într-o noapte. Eram la Paris. Mi-amintesc ca acum. Era lună plină. Bunica plecase cu un cârd de admiratori libidinoşi. I-am lăsat un bileţel. Nu mai ştiu exact ce scrisesem acolo. În fine, acum nici nu mai contează. Pisica albastră a evadat! Ce parfum deosebit are libertatea! Poate puţin cam tare la început, dar plăcut, al naibii de plăcut. La Paris luna plină e mai frumoasă ca oriunde. De emoţie eram cât pe ce să plec fără să-mi iau rămase bun de la Pierrot. În ultimul moment i-am auzit trompeta. Suna ca niciodată. M-am cutremurat. Mi-am lăsat bagajele şi m-am îndreptat spre rulota lui. Pierrot era cocoţat pe acoperiş şi cânta dumnezeieşte. Părea că stelele îl ascultă vrăjite. Bătea alizeul. Era primăvară. Luminile oraşului, estompate puţin de rotundul luminos al lunii, vibrau în ritmul acordurilor trompetei clownului. M-am cocoţat alături de el. M-am aşezat în faţa lui şi lacrimile au început să-mi curgă. Nu voiam să plâng. Îmi impusesem să nu plâng, dar nu mă puteam abţine. Pierrot câta la trompetă şi plângea. Plângeam şi-l priveam. Nu s-a oprit. L-am privit în ochi şi i-am simţit toată durerea. Mi-am dat seama că ştie, … că înţelege, …şi că îmi dă binecuvântarea. Am plecat fără să ne spunem un cuvânt. Ce puteam să ne spunem? Probabil că din cauza lacrimilor nici n-am fi fost în stare să rostim măcar un cuvânt. Am aruncat o ultimă privire. Luna lumina cortul cel mare al circului, maşinile, vagoanele, rulotele, menajeria. Elefanţii au prins a suna din trompetele lor. Lună plină cu clown, elefanţi şi pisică albastră plecând … De câte ori e lună plină îi aud … ca o chemare … Mă cheamă? … Mă plâng?

Nu ştiu dacă sufletul meu s-a rupt atunci în două … sau pur şi simplu s-a desprins de pământ … transformându-se în sunet muzical … dar de-atunci parcă levitez. Graţie sunetelor am devenit ceea ce sunt. De atunci am devenit alta, … nu mai sunt eu … cea veche … Mulţumită lui Pierrot, elefanţilor, lunii pline, am devenit de fapt eu.

Bunica a murit la reprezentaţia de a doua zi. Am aflat asta după aproape un an de zile, când a revenit circul la Paris. Nu mă putusem abţine şi m-am dus la spectacol. Prima … şi ultima oară … ca spectator. Stranie senzaţie. Mi s-a părut ciudat să n-o văd pe bunica la trapez … să nu-şi facă salturile mortale. După spectacol l-am căutat pe Pierrot. Mi-a spus că venise dimineaţă, beată rău de tot, din oraş … făcuse scandal … spărsese tot ce se putea sparge … mă căutase … „Unde e pisica mea albastră?… Pis! Pis! Unde te-ai ascuns? … Pis! Pis! …” Dar Pis-pis nu era de găsit, nu era nicăieri, fugise. Seara la spectacol s-a prăbuşit … de la aproape 30 de metri. A murit instantaneu …cu ochii deschişi … căutând pisica albastră … N-am plâns. Mi-ar fi plăcut să pot plânge, dar nu puteam. Şi-acum mai am coşmaruri cu ea … căutându-mă … „Pisicuţa mea albastră, … unde eşti?” Pisicuţa albastră a plecat, bunicuţo … te-a părăsit pentru totdeauna! Simt în nări şi acum parfumurile ei puternice. Şi ochii … şi palmele … trompeta lui Pierrot … elefanţii … luna plină … M-au căutat atunci prin tot Parisul, dar nu m-au găsit. Nici n-aveau cum. Mă refugiasem în mansarda pianistului meu, beam şampanie, … şi făceam dragoste … ca nebunii, … sărbătoream victoria libertăţii. Au îngropat-o după două zile. Nu ştiu în care dintre cimitirele Parisului. Mi-am notat undeva, … dar am pierdut hârtia …Am pierdut-o … nu ştiu unde … nu ştiu pe unde … am pierdut-o. De fapt nici nu vreau să ştiu unde am pierdut-o … nu vreau să ştiu … nu mă interesează.

De-atunci m-am refugiat în cântec. N-am făcut altceva decât să cânt. Când nu cântam mă iubeam cu muzicienii de pretutindeni. Am călătorit mult. Am cântat în toate colţurile lumii. Am devenit cunoscută, căutată, celebră. Cele mai mari scene ale lumii m-au avut în braţele lor. S-a scris despre mine, am jucat şi în câteva filme. N-am mai plâns niciodată.
Pentru ce să plâng? De ce-aş mai plânge?
Poate pentru că n-am putut iubi niciodată decât muzica?
Pentru că nu m-am priceput să le dăruiesc bărbaţilor care m-au ţinut în braţe copii?
O visez pe bunica … şi pe Pierrot … şi elefanţii …luna plină …
M-am afundat în jazz cu totul, cu ce am avut eu mai bun. Acolo trăiesc. Acolo respir. Acolo viaţa mea are sens. În sunetele ca un turbion care curăţă totul, pentru a reinventa de la capăt lumea.

Pisica albastră … pisica albastră … pis! pis! …
Cum să nu baţi tactul cu piciorul?
Cum să nu laşi vocea să vibreze în frisonul neoprit de graniţe?
Cum să laşi culorile nestrunite de visări?
Cum să nu desenezi elefanţi şi … elefanţi şi … elefanţi?
Pierrot, mai mult alunecând, … cu trompeta …stepul pisicii albastre … gânduri … şi strigătul bunicii … câzând pe rumeguş … ochi … doi …deschişi … trompetele elefanţilor … Pierrot … luna plină …

Sfârşit

cataneghina@yahoo.com
0722.286.007