NOIEMBRIE

2 noiembrie 2009 - a citit:
Nicolaie Lazăr (poezie)


linii pe zid

culori invizibile agaţă de creier
linii şterse umil, triunghiuri
hipnotic mişcătoare
în peşteri
vei visa
unduirea plantelor
verzi peste ochi
de cristal.

cerul să
te aibă în pază,
nălucă propriei vieţi.
lumina difuză din cartiere
tăcute rămână pe copitele
superbilor cai în amintirea poetului
vegheat de fantasme, nimeni nu pară
că-i viu, nimeni nu poate fi dus
în întuneric.

oraşu-i pustiu într-un sunet,
dar clopotul nu mai vesteşte nimic.


triptic vinovat

*

ai venit da
ai venit
cine
să
se mai
bucure e
aşa de târziu
că lucrurile par
îndoielnice şi şterse
de suflet.

paznicul
viei numără
boabele întoarse
în ţărână ca într-o
veşnicie. punct.

**

chip însomnat
la marginea stângă
a cuvântului, abia hotar
tremurător când ţi-aminteşti
robii ucişi la un pas de izbândă.

***

continuăm povestea
din acelaşi punct, al relaxării,
după ce am uitat începutul.

amintirea e-n van.

rămânem goi.

ca o apă uzată.


alinieri

după celălalt. după tine însuţi. după nemărginirea din preajmă. insomnia zăpezii cu cearcăne albe. impulsuri magnetice cutezând disperate. şi soare filtrat pe coline domoale. devreme-târziu în deşertul iluziei. capcane ivite, abia străluciri de cleştar, din spulber de simţuri aprinse.

veniţi imagini fără de contur,
adaos lent cu fulgi în jur,
cu prevestiri de ceaţă la hotar
şi mângâiaţi imens neclar,
să ardeţi coapsele prelungi
în dimineţi cu nibelungi,
cu ceruri albe şi pustii
cât adormitele vecii!

veniţi, iubite efemere,
cu sâni adormitori, de miere,
prin lacul nins, cu aburi gravi,
ai îngerilor goi-zugravi,
să ne topim în blând alean
precum omătul din alt an,
să fim înalţi, să fim aezi
nemărginitelor zăpezi,
să adormim nestinşi în dor
cu orizont mai plutitor;

veniţi, voi, bravilor soldaţi,
cu somn – balans străluminaţi
pe câmpul alb şi larg, şi vag,
să ducem umbre în zig-zag
şi s-amorţim pribegi impuri
ecouri ‘nalte prin păduri,
din alt tărâm în alt minut
să ne trezim în început
înveşmântaţi ca nişte prinţi
cu zale lucii până-n dinţi,
orbiţi, din propriul trup afară
şi să-nviem a doua oară.


peisaj în somn

vameşul rămâne tăcut
lângă pod.

cerşetorul a înviat în lumină
şi cântă.

peste drum
gospodinele sădesc flori
pentru întoarcerea fiului risipitor.

lent, cărările
îşi dizolvă pietrişul obosit
şi curg delirând printre fire de iarbă.


ascultaţi!

tăcerea pământului
prin ciulinii uscaţi numără
veştejite-aurore.

nu mai credeţi
în umbra cuvintelor, nu
mai binecuvântaţi aromele şoaptei,
vă părăsiţi pe voi înşivă,
de parcă nu aţi mai fi.

uneori numai,
însinguraţii mei domni,
bănuiţi cohortele de furnici
migratoare pe şira spinării şi
chicotiţi, cu privirile-ascunse.

toate acestea nu
sunt prilej de ruşine,
bunii mei prieteni, sunt doar
plata făcută în contul chiriei pentru
poemul în care locuiţi
de o vreme.


între lumi

morţii nu mai sunt dincolo
de apă, aerul – acelaşi – îi
înconjoară cu tot aceste vagi
incertitudini.

stăm lângă ei,
nu îi numim,
fie de teamă,
fie din calcul
ascuns, până
când nu mai înţelegem
ce e al nostru şi ce le
aparţine.

acoperim, apoi, apele
cu pânze nu totdeauna
curate, le întoarcem cu
faţa spre
perete şi,
iată, devenim
fericiţi.


d r u m
(la „autobiografie”)

umblu pe deal încornat,
desculţ ca o poveste nespusă,
neştiindu-i pe de rost toate filele,
în creasta măgúrii să văd
cum răsar curcubeie
şi cum pot adormi
liliecii în peşteri sau în pădurea bisericii
crăiţele pe rariştea verii.

la izvorul din umbra alunilor mă uitam…

spre asfalt, pe calea roşie-n jos,
urcată apoi în alt fel, s-a întâmplat
ca o poticnire în ceaţă şi era
clipa colţuroasă a
pierderii.

venise
intrarea între
pietrele cheilor să
învăţ cum e cântecul
şi cât poate dăinui
amăgirea.

tot aşa, urcând-coborând, rob ceasului
orb, cu valea bobii în stern şi boica pe
craniu, nu ştiam câtă stea şi cât lut
port pe umeri şi-n gând.

rabd numai lumina cea frântă
când trupul se-nalţă şi cântă.

(11 februarie 2009)


exil
(la „rondelul emigrantului”)

se lasă umbre
peste valuri arse şi ceţuri
întârzie-n scorbura dimineţilor,
contur provizoriu îşi încearcă amiaza
odihnindu-şi uimirea pe latura povârnită
a cercului. nimeni nu opreşte arcuirea târzie,
nu-s risipite fără număr natural miresme în
nici o de acum înserare cu vers de cometă şi
îşi coboară crengi vinovate,-n încremenire,
castorul nopţii. de
nu mai ştii unde-i
casa părinţilor, nici
drumul întoarcerii
la cântec de mierlă.

(17 februarie 2009)


blestem
(la „variaţiuni pe aceeaşi te(a)mă populară”)

„du-te, du-te, dragă,
să te ştii pribeagă,
uitată de ceas,
unde n-a rămas
pe oglinda lunii
niciun fir de rouă,
iar pe amândouă
ţâţele îţi sune
plânsul mătrăgunii,
cu iz de tăciune!”

şi s-a dus, s-a dus
tot către apus,
lângă roata morii,
la poarta-nchisorii,
în cumpăna veacului
şi-n casa săracului,
să n-aibă hodină
de trecere lină,
să nu ştie unde
răcoarea-o pătrunde,
să nu vadă când
îi creşte în gând
rană
vicleană,
din ea să nu mai poată ieşi
vreodată-n lumina de zi.

iartă îl, Doamne, pe cel ce a scris
blestemul, chiar de numai în vis.

(21 februarie 2009)