DECEMBRIE

6 decembrie 2010
Au citit:
Ioana Blaga Frunzescu (teatru)
şi Emil Cătălin Neghină (poezie şi teatru).

NOIEMBRIE

1 noiembrie 2010
A citit:
Marinela Porumb (proză).

OCTOMBRIE

4 octombrie 2010
Au citit:
Ovio Olaru (poezie)
şi Niu Herişanu (poezie).

SEPTEMBRIE

6 septembrie 2010
Au citit:
Emilia Zăinel (poezie)
şi Alexandra Pâzgu (teatru).


Emilia Zăinel

Sap în mine

Stau în faţa dreptăţii costumate-n negru
când păcătuiesc în cerc alerg pe tăiş.
se simte în carnea pietrelor. sap în plămâni apoi în soare
celălat univers este în coacere, un mugur roşu al iadului
evadarea fiind linia bolnavă ce zace printre ape,
colţul sticlei caut în irişi - opacă e violeta dimineaţă
bărbaţii putrezesc în trunchi, iar femeile se hrănesc cu vâscuri
sap în picioare până la creştet nimic nu cade
totul e-n aer cerul are un punct de atracţie al păcatelor
în lumea prinsă în cotitura sapatelui lor
e un amestec sătul de prezent.
găurilor din mine. plugurile ară carnea
prădătorii mei şi-ai gropilor din mine
hrana e cuvântul ales dintre cărţile unui alt univers
ce creşte-n lava rece.
fricile nu mai sunt verzi. s-au ofilit în spaimă


Între noi

Liniile prinse de noi trag în trei părţi un triunghi perfect cu cerul
sub poduri meduzele scobesc un om fără păcat
de sarea pământului deasupra să ne lipim ca două pâinici crude în mijloc
cu piersici prinse de porţile spre iad. pedepsele fie dulci
umezi un amalgam de sori mărunţi în fiecare pântec născut dimineaţa în vineri
aţe murdare se strâng în pijamale, martorii şoptesc dintr-o arhitectură-ntr-alta
criminali îmbrăcaţi în zeiţe se plimbă în mâini albaştrii nestingheri şi curaţi
când lumea vedea haosul într-o spiră a genunchilor, iar firele încheieturilor se târăsc
rănite şi izbite dintr-un vis într-altul.
Păianjenii ne trag în feţele judecăţilor
fugiţi aievea nimeni mişcă pământul să-l zguduie
scăpăm în armuri verzi camuflaţi în sunetele izvorului
apa se întoarce sub acel pod cade luna în fiecare zi
iar seara începe alt joc cu alte vietăţi fericite


neînţeles 1

nisipul formează obstacole în drumuri
hamalii ce-şi scutură ţigara în ceai
alergând pe graniţele obrazului strivit
nu sunt decât o apă stătută
unde copitele spală părul de oameni şi sapă tunele
muzee pâlpâind în inimi ca într-un glob de iarnă
săracii pielii
ceilalţi plătesc prin ură
nu sunt decât un drob se sare, iar gurile de cai
îşi limpezesc sufletul cules din iarnă
pe scări îmbinate dumnezeii pământeşti urcă
în Dumnezeul cu braţele ude, picioare de oameni
brăţări de nori se văd în cerul verde
hamalii cară leşurile vii ale pământenilor


neînţeles 2

stau
forfota albă a ploii unde cicorile plâng
se vede râul dintre plete
imaginează-ţi că palmele tale ar fi vânt
câte ai dezveli sau înveli...

privesc
un sunet prăfuit îmi apasă genunchii
de aură fragmentată
şopteşte mării ca-ntr-un cobzar olog
ce vieţi ar ceda pentru fericire...

ştiu
cum florile se strecor printre aripi
în aerul senil din noi se zbate-un răsărit
trupurile despicându-se-n frunze de rodii
cu raze opace între santalii buzelor...

plâng
un om dintre biserici


neînţeles 3

Pieptul se dilată în florile palmelor
un scâncet de pian sărac
între mine toamna veselă
ca şi lumea între incident şi refractat
posomorâtă sapă viitorul în covorul fosil
sângerez între paşi

un joc pueril râde pe străzile umede
îşi aranjază spusele-n ei
am dorinţe urâte le vând
în toamna taberei. ardei calzi desfac irişi
plânge aerul

la două stând printre oalele pământului sărat
donez gânduri cu prejudecăţi şi slove
e cafeaua rece mă sinucid
ştiind că voi fi sacrificată de sclavi
cu burţi mari şi piele de fildeş
turmele buzelor ard prezentul


neînţeles 4

sâmburi din marginea pulsului închegând un foc
cu guri gingaşe, temătoare înalţă o criptă pe nori
îngenunchiem orbitele stropite de humă se-ntristează
pe roua ca-ntr-un scrîşnet de harpă
ce sună marginea ei, ucigând perdeaua coapselor şi mustul ochilor
plouă fericit în tine - un refren copt aduce seara mohorâtă a noastră
liniştea se ridică-n van

o, te umpli de lume cu vertebre întortocheate, în coji rupte abuziv
suntem un conglomerat de sexe
fragile, dense, curgând în buze arşiţa
vulturii adăpând setea nopţii
se scutură între degete sufocându-se

ziua merge prin noi

cireşari necopţi însetând un râu, noi ne coacem cu himere
vieţile ard în spini, trăiesc în ele fără un răspuns

strigăm lebede negre spre al lor apus


neînţeles 5

ai vărsat sângele din iubire
miros a bărbat, a femeie
sunt goală fără a fi goală

aş vrea un picior
să meargă prin mine
un picior mort parfumat
lumânare

eşti slab fără a fi slab
strângi pasul meu
priveşti la înmormântare
e noapte

ai guler de femeie
când frigul tace...


neînţeles 6

prin oraş. mâini deghizate în copii.
te-am văzut prin sticla irişilor. devenisei o ramă goală.
erai mângâiat de adolescentele cu rochii de iarbă, cu părul din coji de nucă şi
cu ochii din cercei reci şi umezi. şlefuit de vântul ce-ţi lipea razele soarelui de colţuri.
oh! aş fi vrut ca ochii mei să devină sticla ta, aş fi vrut să-mi răstignesc pieptul în mâinile tinerelor mangaiate de tine!

amintirile îmi săpau falangele iar trupul curgea din nori în versete
m-am strecurat printre colţii tulpinilor

oglinzi îmi curgeau acum prin sarea din obraji


neînţeles 7

suav eşti
nu simţi trecutul sec
ce îmi apasă - glezne

cântă refrenuri brune
ca într-o lagună murind
unde simţurile devin copaci uscaţi
privind spre adâncuri

netrebnica-ţi durere
coase viitorul ca-ntr-un puzzle - caut
se sting farurile deşertului
pe aceleaşi străzi de palimeri şi mori
mâinile neînţelegându-se

cadavric timpul tace
pe buza tabloului căzând
în aripi
şi-ntorcându-se pictat
tot curge albastru
risipind speranţa


neînţeles 8

timp nu mai e
caut finalul în timpanul porumbeilor
bărbaţii au uitat să mai sculpteze în pielea.
cred în mine, îşi pun speranţa în flacăra lumânărilor

rănile mele sunt fructe coapte ce-mi spală pielea de rădăcini
adorm râzând
gura mea s-a ascuns în scoici. naşte alte trupuri, din mine alte credinţe învolburate

nu mai am timp să dau drumul startului pe timpan

Alexandra Pâzgu

ÎN AER
(fragment)

Distribuție: un performer


................................................................

Alegeri prezidențiale (politica)

Din 5 în 5 ani oamenii merg la vot

Să își aleagă un președinte.

E a doua oară în viața mea când merg la vot

Să îmi aleg un președinte.

Dau buletinul:

Nume, prenume, născut în,...la...

CNP...

Adresa...

Născut...

Eliberat de Pol Mun.

Expiră la data de...

Semnez, iau ștampila și buletinul de vot,

Mă îndrept spre cabina de vot, cu perdele albastre

În jurul meu e plin de țărani,

Miroase a zacuscă,

Oamenii put, unii au venit beți,

Mă întreb-oare ăștia sunt liberi?

În jurul meu sunt multe mese,

Catedra și băncile elevilor,

școala a fost transformată în secție de votare

cine nu e cu noi e împotriva noastră

băncile mâzgălite sunt acoperite cu pânze albastre

poliția stă la ușă, câțiva cetățeni

stau așezați la mesele din fața mea

și așteaptă

să intru la vot, să predau ștampila,

așteaptă și alții

să își exercite dreptul de a fi liber

nu mă pot hotărî ce cabină s-aleg,

intru în cea care pare a avea perdeaua cea mai albastră,

Haribo macht Kinder froh und Erwachsen ebenso!

Tot ce trebuie să fac este

să dau la o parte perdeaua albastră

să scot mitraliera, și să îi ciuruesc pe toți

imbecili ambulatori,

merită împușcați,

nici unul nu știe de ce se află aici,

nici unul nu știe cum de s-a ajuns aici,

niște analfabeți au adus țara în pragul pierzaniei!

Revoluția e singura scăpare!!

Revolta oamenilor simpli

care ies în stradă

jertfindu-și viețile pe-o lumânare,

De ziua națională a României,

piața mare din centrul Timișoarei

era plină de candele,

un covor de lumânări așternut în memoria eroilor

o țară de proști

care nu știu cum de s-a ajuns aici.

Deschid buletinul de vot,

am două opțiuni,

dacă ai putea vreodată să alegi

între șef și angajat,

ce ai vrea să fii

răspuns:

îmi anulez votul

măcar așa nu îmi vor falsifica buletinul de vot

ies din cabină

plasez buletinul în urna din carton, predau ștampila, îmi preiau buletinul

verific:

Nume, prenume, născut în,...la...

CNP...

Adresa...

Născut...

Eliberat de Pol Mun.

Expiră la data de...

Același.

Zic dankeschoen!

Zâmbesc cu colții până la urechi

Am ochii în patru direcții

Lumea țipă

Nu au mai văzut niciodată un bilingv care să meargă la vot

Sar la gâtul unui copil uitat la intrare

Îi rup beregata

Sunt sigur că așa nu va ajunge niciodată aici

Am vrut să fiu liber

E sânge peste tot

Gardienii sunt pe urmele mele

Totul e fals, e o maimuțăreală la nivel național,

Oamenii țipă, se-aruncă în fața gloanțelor

Tancurile bombardează parterele blocurilor

La televizor un grup de tineri anunță că s-a terminat

Comunismul a căzut,

Jos dictatorii

Alerg fără a mă uita în spate,

știu că nu au cum să mă ajungă din urmă

toți tinerii morți fără un rost

o revoluție imaginată cu morți reali,

sar prin geam pentru a mă salva.

A ieșit președintele și a strigat

În gura mare la televizor,

i-am ciuruit

Am fost la vot.

A fost un fleac

i-am ciuruit pe toți

Axe

Ochii vertebratelor şi ai unei serii de moluşte au două axe importante: axa optică şi axa vizuală:

Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecţia cu axa optică este locul unde aberaţiile optice sunt minime, deci rezoluţia imaginii proiectate este optimă.

Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecţie optică (cornee şi cristalin) şi de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii (fovea centralis).

De data asta am făcut ce au vrut mușchii mei

Am dat la facultatea de Biologie.

Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune imaginea cea mai clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuşi nu se cunosc specii la care această coincidenţă să aibă loc. De exemplu la om unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică deplasată în direcţie nazală faţă de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcţie nazală sau temporală. Nu se cunoaşte motivul pentru care această deviaţie a rămas necorectată de-a lungul procesului evolutiv.

La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziţia nervului optic, care creează pe retină o zonă incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la aproximativ 15° de la fovea centralis în direcţie nazală şi ocupă aproximativ 6° din câmpul vizual.

Sunt cel mai tânăr cercetător în biologie

Lucrez la cel mai bun centru de cercetare din lume

Câștig bine, mănânc bine, mă distrez

Nu am familie, nu am iubit, nu am prieteni

Cercetez.

Dioptriile continuă să îmi crească

Profesiunea mea este preocuparea mea majoră.

În 50 de ani oamenii vor putea călători

În universuri paralele

Cunoașterea biologică este poarta oamenilor spre lumi neexplorate încă

Totul se află în noi

Ochiul se va deschide și oamenii vor fi martorii unei noi cunoștiințe

Existența întru libertate

Este posibilă.

Ultimul diagnostic al doctorilor a fost:

Orbire inevitabilă și totală.

Am continuat studiul cu ajutorul unui aparat care transformă imaginile în impulsuri electro magnetice

Ochii cefalopodelor nu au o pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.

Zborul

Păsările sunt animale vizuale, ele au nevoie de o vedere bună pe tot parcursul zborului. Astfel, în comparaţie cu corpul, masa relativă a ochiului păsării este cea mai mare comparativ cu alte vertebrate. La păsări, masa ochiului ocupă 15%-30% din masa capului (la om ocupă 0,5%).

Structura ochiului la păsări:

Învelişul scleroid la păsări;

Învelişul coroid la păsări;

Coroid;

Iris;

Pupila;

Muşchii ciliari

Învelişul interior la păsări

Lentila;

Umoarea vitreuoasă;

Retina;

Fovea;

Pecten;

Nervul optic.

Transformarea în pasăre.

« Bună seara, mă numesc Alexandra Pâzgu.. Sunt născută pe 16 august 1985, în județul Sibiu, România. Fac parte din generaţia care s-a născut cu un an înainte de dezastrul de la Cernobîl, exact la timpul potrivit pentru a prinde ultima etapă a regimului comunist în România, şi căderea sa. Am copilărit în comunism iar adolescenţa mi-am petrecut-o în plină dezvoltare capitalistă. Când a venit revoluţia eram cu mama şi cu tata la mătuşa-mea, când au anunţat la televizor pe postul naţional că a căzut regimul. Toţi foştii comunişti se adunaseră în faţa naţiunii să transmită în direct că e gata ! « Jos Ceauşescu!». Toată ţara ardea, tancurile erau peste tot, revoluţie în toată ţara, apă otravită la creşă şi la şcoli, părinţii mei panicaţi au sunat la creşa unde era fratele meu, să anunţe să nu dea apă la copiii, pentru că e otravită. La creşă nu ştiau nimic, nici despre apa otravită, nici despre începerea revoluţiei. Am fugit prin parc cu mama şi tata să îl luăm pe fratele meu de la creşă. Tata mi-a spus : dacă tata îţi zice la pământ, tu te arunci, taci și faci ce-ţi zice tata . Eu: ˝dacă tac, pot să respir?˝.

O macaue tu sfeeera

o ma ue o ma ue

O te o te o

Ti ti ti

O te o te o ti ti ti

o, oan, cius, frii!!!

``Care este mâncarea ta preferată?´´

``Care este animalul tău preferat?´´

``Ce materie îți place cel mai mult?´´

``Care este țara ta preferată?´´

``Pe cine iubești mai mult? Pe mama? Sau pe tata?´´

``Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?``

De la orizontal, înspre vertical, perspectiva se schimbă.

În față avem cerul, cu mii de stele, care par găuri în pătura de materie așezată peste pământul plin de blocuri cu ochi aurii

Se spune că atunci când cade o stea, moare un om.

Rugăm toți pasagerii acestui zbor

Să aleagă una din găurile lăsate de stele

și să acelereze in direcția viselor lor.

Omul pasăre se înalță deasupra monștrilor de blocuri, cu mii de ochi aurii

Gândul este cel care desprinde corpul de sol,

Fostul copil își recuperează creioanele colorate

Pierzând din vedere câmpul trăirilor umane

Omul devine liber,

Parcurge lumea în zbor.

Este Libertatea posibilă pe pământ?

Printre miile de pământeni se află oare cineva

Care să fie perfect liber?

Unde suntem noi,

Produse sau producători

Consumatorii de iluzii.

Locuiam la bloc, la parter, circulau zvonuri cã în alte orase, Timișoara, București, parterele blocurilor erau bombardate, pentru a crea panicã. Mama și tata i-au rugat pe vecinii noștri de la etajul doi să ne ia pe mine și pe fratele meu la ei, cât ține revoluția. Vecinii ne-au luat pe toți patru la etajul doi. La parter cobora doar tata o dată pe zi, să verifice dacã totul e în ordine, și să mai caute câte o oală, un ibric, o bombă. Mama plângea. Pentru noi era cel mai real joc imaginat vreodată. Mama era mama, tata era tata, eu și fratele meu eram copiii. Prietenii noștri erau și ei mama tata și copilu. Casa lor era casa noastră. Lucrurile lor erau lucrurile noastre. Mâncarea noastră, era mâncarea lor.

Singura noastră regulă era: râdem și ne distrăm, dar nu părăsim incinta.

Am stat vreo 2 săptămâni ascunși în apartementul vecinilor.

Când am ieșit lumea era schimbată.

Heblu.

IUNIE

7 iunie 2010
Au citit:
Ioana Mălău (poezie)
şi Vlad Stângu (poezie).


Ioana Mălău

casa de siguranţă

ai făcut dragoste aseară, iar acum îţi lipseşte.
ca un străin, mâinile trec prin rochia ta,
gândurile tale se amestecă în privirile lui.
ai făcut dragoste aseară, iar acum îţi lipseşte.
presiunea apei îţi împrăştie liniştea,
te acoperi cu ziua care vine
şi nu te încălzeşti.
ai făcut dragoste aseară, iar acum îţi lipseşte.
şi ai vrea să fugi peste pod în sens invers,
să calci strâmb, să înstrăinezi urmele sen-ti-men-tale de pe piele.
ai în tine metode: amânarea şi genunchii lipiţi.
ai făcut dragoste aseară, iar acum îţi lipseşte.
uită-te, te văd cum stai lejer, în primul rând
şi nimeni nu a strigat, nimeni când ţi-ai aruncat hainele de pe tine.
aş vrea să rămânem la câteva întâmplări, câteva doar.
ai făcut dragoste aseară, iar acum îţi lipseşte.

*

fiecare are un preţ, un vin spumant ascuns sub pernă, şi visează în secret la lucruri
transformate de iubire, ce dulce, şi nimeni nu vrea să moară.
şi acum suntem toţi o linie întinsă, nervi de elastic,
trecem prin îngrijorarea mea cu paşi mărunţi
şi apoi, când îi dăm de capăt, când ne simţim împliniţi, oboseala ne fumează oasele
şi mi se pare că ai o lumină diferită când te uiţi la mine.
cu siguranţă că răbdarea mea va ronţăi marginea ta
ca marginea unei căzi cu apă caldă, din care nu mai ai de gând să ieşi.

*

te mişti printre siguranţele din capul meu,
nu contează decât pentru noi,
umbli desculţ şi ţi-e puţin frică.
nu te îngrijora, ploile mai şi obosesc din când în când.
ne spunem să ne alegem înainte de apus o maşină
şi s-o luăm înspre graniţă.
aici ne bombardează cu confeti
şi tu nu crezi în hârtie,
dar mie îmi e totuna,
de când mi-au furat praful de copt nu o să mai crească nimic pe aici,
nici o idee.
şi totuşi, intri în capul meu cu mâna strânsă şi un cuţit.
de ce nu te calmezi?
am să şterg urmele tale de pe mine,
chiar de-ar fi să pornesc din nou o furtună.

*

liniştea e monstrul casei în acest sezon al prizonieratului,
micul meu timp de odihnă. respectă-mă.
şi ea mă înghite tandru ca pe un musafir uşor şi învins,
fără spasme, căci e pricepută,
e veche şi se mângâie pe cap de bucuria ei habotnică.
de pe scândurile patului meu, perspectiva s-a rostogolit din livada graţiei
şi-acum stă pe burta torţionarului,
carne aţoasă de animal de pradă,
carne crescută din firea lucrurilor,
unde nu am ghid turistic,
doar nişte firmituri de pesmet să le las să-mi numere paşii.
dar Pandora îmi spune că firmiturile vor dispărea,
se vor topi ca nişte suturi medicale peste rănile mele,
peste tânguirile mele.
dar eu ştiu că săruturile Pandorei sunt de vină,
circăreasa mea pistruiată,
dulcea curvă de pe burta monstrului marin.

*

ne împărţim odorurile în mai mulţi saci, îi acoperim cu pământ şi îi punem deoparte.
ne luăm carcasele şi le umplem cu apă, să înveţi să pluteşti, să îţi dai drumul.
e un truc care te face să spui clic, e o practică urâtă,
nu o să ţi-o fac ţie niciodată,
tu nu ai gusturi proaste,
eşti al tău în întregime,
te ţii strâns în palmă şi nu laşi să cadă nimic din esenţa ta pe pernă.
te admiri în stil mare
şi eu înţeleg asta,
dar nu ne putem înţelege cu toţii.
se înalţă luna mai plină,
mai spumoasă
şi ne înghite în mici bucăţi.
când toată plăcerea ţi se scurge prin tâmple,
suptă într-un mare vârtej, înainte, înainte, înainte,
ţi se dezamorsează siguranţele,
eşti pe val.

*

soarele a apus, soarele alb s-a împrăştiat pe drumul din faţa ta,
ai mers de-a lungul lui şi ai vrut să fii dreaptă,
dar din nou monştrii insuficienţei tale s-au ridicat încet din pământ,
două feţe umede s-au ridicat în dreptul tău
şi te smucesc din promisiunile tale,
te iau de gât şi te aşază pe caii lor furibunzi,
faţa ţi-o simţi acoperită de coama unuia dintre ei,
deschiderile tale s-au afundat, s-au înăsprit în vântul de toamnă,
iar în acelaşi timp gleznele tale se agaţă de pieptul celuilalt.
de frică nu ai să-i dai drumul.
unde să cazi, în ce pustiu te vei trezi?
şi caii au început să fugă, zarea să plesnească sub copitele lor,
iar corpul tău amputat de pe acel drum
se încordează în durere şi speri să se rupă în curând,
să cadă ca dintr-un sac toate regretele,
ca dintr-o paiaţă lovită cu joarda de un copil.

MAI

3 mai 2010
Au citit: Dan Herciu (poezie)
şi Anca C. Cârstea (poeme în proză).


Dan Herciu

ziua cea mai lungă

fumez
privesc ziua ca o prelungire inutilă a ferestrei
doctorii mă ceartă
le arăt poze cu mine când nu ştiam
ei îmi arată poze din mine şi-mi vorbesc de sus
nu înţeleg nimic
cel din patul alăturat a murit ieri
şi lui i-au vorbit
mi-a zis: mă, ăştia îi zic altcumva morţii, aşa… mai complicat
l-au luat ca pe o mobilă veche
a rămas un bănuţ lângă pat
mi se face frică

luni
am visat că l-au tuns pe dumnezeu şi l-au băgat la chimio
se ţinea tare

nu a scăpat o lacrimă

duminică
am visat că l-au externat
cu regim o mai duce un an
i-am dat bănuţul
mi-a spus ceva
nu înţeleg nimic
pare aşa un om de cumsecade
azi noapte mi-am visat toţi morţii
complicat

au venit analizele
– negativ –
doctorii nu înţeleg nimic
mi se sparge un geam în plex
intră aer curat
mult aer
râd ca un somnambul pe acoperiş
îmi este frică
fumez
privesc ziua în ochi
ea se uită la mine şi trece


retrocedare

la început dai tot
de fiecare dată mai mult decât ai
apoi păcătoasa necesitate
de a recupera începe să te macine
ca pe un dependent de heroină

atunci e momentul când începi să pierzi. şi pierzi. invariabil.

/ – ştii, viaţa e o păpuşă rusească: „obiect similar într-un alt obiect similar”.
(un păcat acoperă pe altul)
(o tristeţe acoperă pe alta)
(o iubire acoperă pe alta)
(o femeie acoperă pe... nu! o femeie nu) /

toată lumea ta (o cantitate de oameni de altfel neglijabilă)
se opreşte din expansiune
şi îţi dai seama că nici un om nu este, într-un fel sau altul, special
ei sunt diferiţi doar prin numărul de păcate

/ începi să alergi pe străzi / să urli în gura mare cât de mult iubeşti tu şi ce suflet mare ai / să te rogi de toţi trecătorii, ăia indiferenţi şi insensibili, să intre la tine în inimă şi să vadă că ai atâtea camere de oaspeţi, toate umplute până la refuz cu bune intenţii / de fapt vrei aşa puţin de la viaţă şi ai fost greşit înţeles /

totul e prea fierbinte. te opreşti.

atunci e momentul când ar trebui să plouă. şi plouă. invariabil.

WordArt

m-agit. grăbit. şi-ascult ei spun că-s trei. cel mult
prima e
femeie. şi nu se scrie.
a doua fuge de bau bau
auzi?
eu ce să-ţi dau
să stai

a treia nu-i

text cu babă, soare şi ţigări

deschid uşa un soare îşi făcea
de cap prin curte o fi venit mi-am zis cu
voce tare baba de la etaj s-a uitat la
mine suspect

merg la colţul cu magazin nu vorbesc
cu vânzătoarea îmi protejez viciul îi dau 10 lei
îmi dă ţigările mele cele de toate
zilele

piaţa mare respiră prin piatră
aerul are gust
să vezi că o fi venit

îmi zic cu voce tare
apoi fumez liniştit ce a mai rămas din
iarna asta

de fapt

foarte demult
era o vreme, când
toţi dumnezeii locuiau pe pământ
munceau, iubeau şi se rugau unii la alţii în fiecare seară
omul trăia în cer
muncea, iubea şi nu se ruga fiindcă nu avea motiv

şi au văzut că nu e bine

efectul a fost imediat
fiecare dumnezeu
şi-a creat câte un om

după chipul şi asemănarea lui

mulţumiţi, s-au ridicat în ceruri
şi conduc lumea

prin rotaţie
omul căzut,

a muşcat dintr-un măr,
şi-a scos o coastă
apoi a privit fericit
cum se transformă

din seria „postulate”:

alibi

câteodată e bine să crezi
într-o poezie
necondiţionat
exact aşa cum faci cu aselenizarea
lui Armstrong

pentru că

nimeni în afară de poet
nu a văzut vreodată
cum arată
gândul acela

noaptea Z

am adormit

aşteptam nerăbdător dimineaţa
ca pe americani în '44

...de parcă aş fi citit despre interpretarea viselor
preventiv
ele au fost considerate
informaţii clasificate

raport complet:
aZinoapte
nu s-a downloadat nicio răsturnare
de situaţie

ferestre adverse

schimb paradis cu viaţă confort 2 plus diferenţa

nesocotind învăţăturile
proştii au ridicat anul trecut
câteva mii din pietrele

menţionate
trendul este crescător
de aceea facem apel către oricine se simte cât de cât curvă
să trimită c. v.

despre nişte lucruri

cred în minciuni spuse frumos
cu nerv
şi totală detaşare de efect

cred şi în femei câteodată
respectând clauza de

confidenţialitate

sunt momente în care cred şi în dumnezeu
din tot sufletul ăsta

de zic unii că are 21 de grame

îi iubesc pe hendrix şi b.b.king
la fel de mult cum îi urăsc pe falşii sinucigaşi
ce plâng complicat

îmi e frică la fel de mult cum îmi e foame
diferă doar soluţiile
şi limita

(mă gândeam cum ar suna o grevă a foamei de frică...
e la fel, oare, cum ai fuma haş într-o mânecă de noapte,

când, de fapt ai putea să salvezi lumea
printr-un pelerinaj la Ierusalim?)

...............................................................

reducerea la absurd
devine soluţia la modă

ce dracu’ mai contează ce a spus nietzsche
sau cioran
când, de fapt

iubirea este cea mai ironică
formă de privare de libertate

iar
moartea este clona posibilului zâmbet
de după

breaking news

cea mai tristă femeie din lume

a fost arestată aseară
pentru

port ilegal de sentimente contondente

cu teamă
celelalte femei au format un zâmbet uriaş
şi au pornit în marşuri
la shopping

mai-marii lumii s-au întâlnit de urgenţă

şi au declarat oficial
sfârşitul crizei

criterii de diagnostic

din inerţie

nu răspunsurile dor
ci întrebările ce se-nmulţesc de fiecare dată
când

sufletul îţi cade pe jos

*

după fiecare femeie
trebuie să-ţi rămână nişte urme distincte în palmă
dacă nu

probabil ai avut vise erotice

*

nu am iubit niciodată în felul ăsta
şi întotdeauna îmi este frică
când lipseşte

termenul de comparaţie

mic tratat de chimie

credeam că
e de ajuns o singură privire
care declanşează reacţii în lanţ
aşa cum la fisiunea nucleară un atom de uraniu-235 absoarbe un neutron şi se sparge în doi atomi noi…

apoi toate celelalte aşa cum le ştim:
masculul + femela = love

au râs şi mi-au zis că nu e deloc aşa
pur şi simplu
victimele sunt alese întâmplător
în funcţie de poziţia pământului faţă de ei în momentul

când săgeata pleacă din arc

true love...

...ar fi doar în secunda aia
când se produce tremurul
apoi se descompune în compromisuri
ca o bucată de carne în Coca-Cola

în final
superbul nimic
cu ochii daţi peste cap
şi spălarea zilnică de creier
prin autosugestie

egoism

nu vreau să spun că
marea iubire este toxică
ca de altfel
orice lucru unanim acceptat ca bun

pur şi simplu
cred că e mai bine să păstrezi iubirea
în damigenele mari din pivniţă
şi să tragi câte un gât din când în când
după câte o partidă reuşită de sex

simplă

ca o umbră
uşor de explicat
violonistul încearcă prokofiev
în mica piaţă a sibiului

melodia naşte un poet
undeva

în creierul mic
efectul e imediat

...(comparabil cu cel dat de 2 tablete de codeină în 100 grame de polar)

sau

...(cu o partidă de sex
cu fata de la chioşcul de ziare
în chioşcul de ziare
pe toate ziarele de azi
cu prokofiev martor
în mica piaţă a sibiului)

totul

în timpul în care
se închid umbrelele ca genele unei mirese

şi ploaia o să vină
peste tot
ca o umbră
uşor de explicat

Anca C. Cârstea

Rămânem amici

Am scris pe plic totul. Am vrut să-l scruteze orice priviri şi să simtă în palmele lor tot ceea ce mai aveam să îţi ofer: adică nimic. Degetele ţi se agitau (încurcau) în degete şi în gratii şi preţ de o clipă m-am gândit cum aş săruta un altul cu greaţă.

Să mă laşi pradă vârcolacilor şi să fierb iar tu să devii spectator la un număr de circ în care fetele fac acrobaţii în jurul gratiilor?! Te-ai gândit mult?

Nu mi-a plăcut niciodată cum miroş i: a bărbat puternic cu durere înscrisă pe trup. Însă mirosul pe care ţi-l culegeam adesea de pe frunte îmi va rămâne pe degete şi braţe şi de pe braţe în braţe, până voi mirosi toată a tine şi a rănile pe care le voi triumfa dinaintea celorlate iubiri ca pe nişte decoraţii de război.

Extrasistole

Am citit în particulele elementare de la tine. Cred că unii oameni sunt predestinaţi să rămână singuri. Chiar dacă nu sunt odioasă ca personajul bruno. Am un fel de urâţenie interioară. Şi ce-i mai rău e că eu chiar cred ce spun. Urează-mi success în spectacolul vieţii.

Ah, la naiba şi incă ce spectacol! Ţi-am zis vreodată că-i simt respiraţia în a mea ca pe un domn şi aerul pe care îl respir, transformă plămânul meu în doamna lui? Ţi-am repetat inutil că-i simt respiraţia în a mea ca pe un junghi? Dar vezi tu? Dumnezeu îţi dă cât poţi duce. Am pornit deci cu crucea-n cârcă prin Cyber-Golgota.

……………………………………………................................................

Pe Zet l-am cunoscut într-o crâşmă mizeră şi posibil boemă. Mi-a vârât pe gât toate hoiturile intelectuale. M-a plimbat printr-un circuit al minciunilor, al umilinţelor şi al rateurilor colective. Am asistat la spectacolul măştilor sale pe care le folosea cu măiestrie pentru a mă seduce. Apoi a devenit un bun creştin de care se teme şi de care mă tem.

Azi am dat de Zet şi de soţia lui pe trecerea de pietoni din capul străzii. Ea arăta excelent. Feminină şi blândă. Erau perfecţi. Şi ne durea pe toţi trei.

Clara şi Domino

Clara face dragoste cu orice imagine a lui. Cea din tocul uşii când ea pune de cafea, cea în care Domino îi prepară suc de portocale şi cea în care răsfoiesc împreună clipele iar el îi prinde fluturi calzi de zăpadă în păr. Aseara i-a citit ce scrisese sub efectul însemnărilor lui. În ea nu e nimic altceva în afară de el. Din momentul în care l-a văzut prima oară a fost sedusă, a fost a lui. Şi de atunci începând îl combate şi i se supune deopotrivă.

........................................................................................

Cuvintele lui sunt înveşmântate cu rugină iar privirea se desprinde şi coboară-n mângâieri asupra fetei. La început nu a iubit-o. Îl ispitea însă straniul şi neînţelesul din privirile ei. Iar apoi într-un mod spastic destinul îi regăseşte sub aceeaşi umbrelă de lumină şi chicoteli. Ceva cam extraordinar...

Clara îl iubeşte pe Domino nu pentru lucrurile deştepte şi amuzante pe care el se chinuie să le prezinte într-un ambalaj cât mai frumos din teama de a nu o dezamagi. Iubeşte simplitatea lui iar simplitatea se ştie că e cel mai de preţ lucru pentru suflet. (Copiii ăştia s-au ridicat unul pe celalalt pe câte un piedestal şi s-au încapăţânat să rămână acolo).

Îşi construiesc un labirint din iluzii şi păreri pe care-l străbat cu îndârjire şi care are să îi ucidă. Adesea când ceri ceva şi ţi se oferă constaţi cu stupoare că nu era ceea ce îţi doreai sau că nu îţi era necesar. Se întâmplă. Dar marile dezamăgiri vin din abandon şi nu din eşec. Teama de a nu se ridica la înălţimea aşteptărilor celuilalt i-a îndepărtat definitive. Boala închipuirilor i-a ucis instant iar sângele a plonjat în asfinţit.

Mai apoi fiecare a ajuns să se lupte cu alte iubiri şi mori de vânt. S-a simţit murdară când a săvârşit primul dans cu altul în ploaie. El traversează aceleaşi căi traversate până nu demult alături de ea, poposeşte în aceleaşi locuri pline de poveste cu alta; iar dacă le e scris să se mai întâlnească vreodată se vor sorbi din priviri, întrebându-se şoptit de iubirea lor fiindcă nu vor fi în stare să vorbească, ci se vor privi fix, se vor abandona dorinţelor şi tăcerilor pline de semnificaţii iar apoi se vor inunda unul pe celalalt cu nesfârşită blândeţe.

APRILIE

12 aprilie 2010
A citit proză Marcela Presecan.

ÎN MEMORIA LUI ALEX RADU (1989-2010)

Republicăm aici textul citit de Alex Radu la cenaclul nostru, în luna noiembrie a anului 2008. Dispărut dintre noi la doar 21 de ani, tânărului prozator şi colaborator la revista Cultura i se prezisese un destin literar remarcabil. Marcat de o melancolie şi de o sensibilitate specifică mai degrabă unui poet, lui Alex Radu nu i-a mai fost îngăduit de destin să rămână aici, printre colegii lui de cenaclu şi printre prieteni. Textul pe care-l republicăm este, la fel ca viaţa acestui tânăr prieten, o idee neterminată, întoarsă în Lumea Ideilor mult prea devreme. Titlul este simbolul unei dureroase coincidenţe cu acest moment al dispariţiei sale. Alex ne va rămâne în gânduri şi inimi.

(Mihai Curtean)



Băiatul dispărut fără urmă

de Alex Radu

Povestea băiatului dispărut fără urmă am auzit-o de două ori, la un interval de trei săptămâni. Şi de fiecare dată am rămas stupefiat, iar un sentiment justiţiar de a elucida misterul mă cuprindea atunci când mă gândeam la toată povestea. Asta până când mi-am luat inima-n dinţi şi-am pornit cu maşina spre satul în care se întâmplase ciudăţenia.
Prima dată când am auzit povestea a fost pe la începutul lui septembrie. Mă întâlnisem cu Adi la un pahar de vin şi, ştiindu-mă el pasionat de lucruri şi întâmplări misterioase, a început să-mi istorisească o ştire pe care o văzuse în urmă cu trei zile la TV. Era vorba despre un adolescent de vreo 16 ani dintr-un sat despre care nu ştiam nimic până atunci şi care se chema Daia – văzându-mă nedumerit şi încruntat în momentul ăla, Adi a venit cu explicaţii suplimentare:
-Daia e un sat destul de vechi, din-ăsta săsesc, da’ acum nu mai vezi picior de neamţ pe-acolo. Numai români.
-Şi unde e satul ăsta?
-La noi în judeţ, la vreo 12 km de Sibiu. Nu pot să cred că n-ai auzit niciodată de el! Nici măcar Dealul Dăii nu-ţi sună familiar?
-A, ba da, asta da. E o groapă de gunoi pe acolo, nu?
-Da, era, au închis-o de câtva timp. Eh, a continuat Adi, satul e la câţiva km de-acolo.
Dar să revin la poveste. Adolescentul respectiv dispăruse din sat într-o după-amiază şi nimeni nu-l mai văzuse de atunci. Poliţia fusese alertată, dar cadrele de investigaţie intraseră în acţiune destul de târziu, abia după 24 de ore de când fusese anunţat incidentul. Şeful de post declarase că nu purta nicio vină, pentru că cei de la inspectoratul din Sibiu nu-i trimiseră în timp util personal calificat pentru o asemenea situaţie. Bătrâna care îl avea în grijă pe băiat era o mătuşă pe la 70 de ani, din partea tatălui, şi pe care o chema Victoria. Cu greu se lăsase convinsă de reporteri să-i ia interviu, dar tot degeaba. Imediat ce beculeţul roşu al camerei de filmat se aprinse şi reporteriţa întinse microfonul pentru a-i adresa prima întrebare, bătrâna izbucni într-un plâns în hohote din care s-a oprit abia după o oră când oricum era prea târziu pentru că reporterii, pesemne, nu intenţionau să aştepte mai multe de cinci minute ca Victoria să-şi revină.
Din ceea ce-mi spunea Adi, ştirea se încheiase cu informaţia că după zece zile de căutari deşarte, interogatorii fără sfârşit, arestări preventive de suspecţi şi alte proceduri standard, poliţia închisese cazul şi îl declarase pe băiat mort.
-Atât, zece zile au căutat? am întrebat eu stupefiat.
-Ciudat, nu? Pe unii îi caută ani de zile, iar pe alţii îi declară morţi cât mai repede posibil.
În seara respectivă am uitat destul de repede întreaga poveste, care-mi revenise în memorie abia după două zile. De atunci nu-ncetase să-mi dea pace niciun moment.
Cu toate că subiectul nu ieşea cu mult din sfera ştirilor de la ora 5, exista ceva misterios în toată povestea aia şi eram sigur că până nu mergeam direct la sursă, aveam să fiu neliniştit încontinuu. Ceea ce mă contraria destul de mult era superficialitatea cu care poliţiştii trataseră incidentul şi, mai mult decât atât, indiferenţa jurnaliştilor. Un singur post local promovase cazul, dar preluat pe bune din gura poliţiei. Fără nicio altă investigaţie.
Fiindcă nu mai era mult şi urma să se deschidă anul universitar şi să încep cursurile, mi-am făcut timp într-un weekend, m-am urcat în Peugeot şi am pornit spre sat, cu o hartă în mână pe care mi-o desenase Adi însuşi.
Am ajuns cu greu în sat, mai mult pe dibuite din cauza unei pâcle nenorocite care se lăsase de pe la jumătatea drumului şi care acoperea tot satul.
Cum am intrat în Daia (sau Thalheim, denumirea săsească pe care am aflat-o ulterior), m-a cuprins un sentiment de apăsare, aşa ca atunci când simţi că nu eşti binevenit, că te afli într-un spaţiu în care locul tău nu e hărăzit. Am rămas surprins că drumul principal era asfaltat – nu de puţine ori am ajuns în cătune în care mi se-mpotmolise maşina în pământul ud de ploaie, aşa încât numai cu ajutorul unor localnici binevoitori reuşeam să-mi dezgrop roţile şi să mă-ntorc în siguranţă acasă. Satul ăsta era cu totul neobişnuit pentru ceea ce ştiam eu despre localităţile rurale din România. Casele erau solide, din cărămidă roşie, arsă, unele aveau şi geamuri din termopan, iar altele sisteme proprii de pompare a apei din fântâni. Unde mai puneai că în partea vestică a satului, pe un deal, era cocoţată o ditamai fabrica nemţească de pile şi alte ustensile cosmetice, iar în fosta casă a parohiei evanghelice fusese amenajat de câţiva ani un orfelinat privat. Toate lucrurile astea le-am aflat abia când am venit a doua oară în sat. Ceaţa din weekendul în care ajunsesem prima dată în Daia m-a împiedicat total să aflu altceva despre sat decât unde stă bătrâna Victoria.
Prima dată, satul era destul de pustiu. Abia după vreo trei-patru sute de metri de bâjbâit cu maşina pe drum, mi s-a părut că zăresc cu lumina farurilor, prin negură, un om îmbrăcat în ceva ce părea a fi negru. Am claxonat uşor de câteva ori, iar silueta s-a mişcat înspre mine. Atunci când am realizat că e destul de aproape, am coborât geamul portierei şi am strigat:
-Nu vă supăraţi, unde o găsesc pe tanti Victoria?
-Care Victoria, măi omule? răsună o voce bărbătească. Avem vreo zece aci la noi în sat.
-Tanti Victoria căreia i-a dispărut nepotul acum două-trei săptămâni.
-A, baba Victoria din graniţă! zise bărbatul. La număru 70, tot înainte până când drumu’ se-mparte-n două. E-o poartă verde, de lemn.
Am apăsat imediat acceleraţia şi-am pornit cu grijă în căutarea bifurcaţiei, care, mi-am dat seama ulterior, nu era greu de găsit de vreme ce se afla la numai o sută de metri distanţă de locul unde primisem informaţia. Imediat ce am ajuns, am tras maşina pe dreapta şi m-am dus să caut casa cu numărul 70. Locuinţa respectivă, destul de modestă aşa cum se vedea de-afară, era situată chiar pe linia de demarcaţie dintre două străzi din sat. Atunci am înţeles de ce bărbatul o ştia ca pe „baba Victoria din graniţă”.
Dinspre geamul situat la exterior, înspre stradă, se vedea lumina slabă a unui bec de veioză. M-am apropiat şi am bătut de câteva ori cu palma în perete până când un chip negricios, femeiesc, se arătă în spatele geamului. Femeia mă privi suspect pentru o clipă, dar deschise geamul în cele din urmă.
-Bună ziua, tanti Victoria? Am întrebat-o eu serios. Femeia aprobă numaidecât din cap. Numele meu e Ştefan, am venit de la Sibiu, fiindcă am auzit de povestea dumneavoastră şi a nepotului dumneavoastră şi voiam să vă spun că-mi pare extrem de rău pentru ce vi s-a întâmplat.
-Mda, mulţumesc, şi dădu să închidă geamul.
-Staţi, vă rog! Am venit să vă ajut, pentru că eu nu cred şi sunt convins că nici dvs nu credeţi că băiatul e mort.
-Nu mai vorbi prostii, dom’le, ai auzit ce-a zis poliţia! E gata, n-a fost găsit şi n-are cum să mai fie viu după atâtea săptămâni. De ce nu laşi, dumneata, morţii să se odihnească în pace?
-Tanti Victoria, dar nu vi se pare câtuşi de puţin ciudat că poliţiştii au renunţat atât de uşor să-l mai caute?
-Ce vrei să spui?
-Vreau să spun că trebuie să mai căutăm. De când am auzit ştirea despre dispariţia băiatului am simţit că ceva e în neregulă, că poliţia nu-şi dă interesul, că nimănui dintre cei implicaţi în anchetă nu-i păsa cu adevărat de nepotul dvs.
-Şi ţie de ce ţi-ar păsa?
-Pentru că sunt un spirit mai justiţiar şi-mi place să ajut oamenii.
Femeia închise atunci geamul şi se îndepărtă de la fereastră. Dezamăgit de prestaţia mea eram aproape gata să renunţ, asta până când am auzit în urma mea un scârţâit de poartă.
-Haide înăuntru!
M-a dus într-o cameră întunecoasă, care n-avea geam de felul ei, ci era luminată de un singur bec cu incandescenţă. Am luat loc pe un fotoliu, iar ea a rămas în picioare până când şi-a aprins o ţigare din foi, lungă, subţire şi cu aromă de vanilie. Era pentru prima dată când suportam fumul de tutun.
-Ştefan, uite care e treaba. Nu ştiu ce urmăreşti dumneata, dar sper să te conving să renunţi la căutarea lui Mircea. Oricât de mult mi-aş dori ca el să trăiască e imposibil să-l mai găsim viu după trei săptămâni cât a trecut de la dispariţie. Nu avea cum să supravieţuiască de unul singur atât timp.
-Dar poate că a fost răpit...
-Exclus! În ziua în care a dispărut l-au mai văzut două persoane în afară de mine. O dată în hulă, pe drumul către şosea, iar după, la Vultur, monumentul de pe dealul care duce spre Roşia. De atunci nimeni nu mai ştie nimic. Ca să nu mai vorbesc că nu s-a cerut niciun fel de răscumpărare pentru el, aşa cum e normal într-un caz de răpire, nu?
-Bine, dar dacă nu a fost răpit, atunci cum a putut să dispară?
-Nu ştiu. El nu era de aici, venise de o lună în grija mea pentru că-i muriseră părinţii într-un accident de maşină. Iar eu am făcut greşeala să-i povestesc într-o seară despre legendele satului. Şi tare mi-e teamă că ceea ce i-am povestit ultima dată a dus la toată această nefericită şi groaznică situaţie. Sunt o bătrână teribilă, nu-i aşa? O bătrână care ar trebui să-şi aştepte moartea, nu să îngrijească copii. Până şi poliţiştii mi-au zis că dacă eram la 50 de ani m-ar fi dat pe mâna Protecţiei copilului şi aş fi înfundat ani buni puşcăria. Dar aşa, m-au lăsat în plata milei, fiindcă oricum nu mai am mult de trăit.
-Tanti Victoria, nu trebuie să vă judecaţi aşa aspru. În fond, nu era nici nepotul dvs chiar un copil. La 16 ani e destul de mare să-şi poarte singur de grijă.
-Ştefane, cred că eşti prea îngăduitor cu mine...
-Mai bine spuneţi-mi ce i-aţi povestit!
Trase de două ori din ţigare, iar apoi îmi istorisi şi mie legenda hoţilor ce îşi duceau veacul în hula satului, acolo unde îşi ţineau pivniţele în care adăposteau tot ce furau. De fiecare dată când se organiza târg la Sibiu, la întoarcere oamenii se opreau la hanul din Cornăţel, unde îşi trăgeau sufletul şi povesteau la un pahar de ţuică tare care ce a vândut sau şi-a cumpărat. Se zice că hoţii îl aveau ca spion chiar pe hangiu care le transmitea, prin oamenii lui, ce săteni meritau prădaţi. Atunci când negustorii intrau în hulă, hoţii ieşeau de după tufişuri, îi loveau în cap cu bolovani şi îi prădau de tot ce aveau bănet la ei. Se zice că pivniţele lor erau săpate sub movilele imense de pmânt ca nişte pereţi lungi, iar de acolo intrau într-un tunel tot de ei construit prin care ajungeau pe dealul unde acum se află Vulturul, un monument de beton ridicat în cinstea eroilor de război.
Tot ce cred eu este că Mircea a plecat în căutarea tunelului, deşi i-am spus că e doar o legendă. Dar aşa-s copiii, cred tot ce le zici. Şi, probabil, a ajuns pe deal, de unde nu ştiu ce s-a putut întâmpla.
Vărsă câteva lacrimi şi printre suspine, zise iar:
-Cred că l-au mâncat dulăii care umblă pe acolo. I-am spus să nu meargă aşa departe! Of, Doamne...
Acum o săptămână, a continuat ea plângând în hohote ca atunci când reporteriţa încercase s-o intervieveze, m-a chemat Măria lu’ Pătru la poartă şi mi-a zis că a auzit nişte strigăte de ajutor pe deal care aduceau cu vocea lui Mircea al meu. Am fugit cât de repede am putut şi l-am căutat cinci ore de una singură până când s-a lăsat întunericul, dar nu l-am găsit. De-atunci mi-am pierdut orice speranţă deşi parcă în fiecare zi îl aud cum strigă de-acolo, de pe deal, după ajutor.
E drept, a doua variantă a poveştii m-a cutremurat mult în comparaţie cu ştirea denaturată pe care mi-o spusese Adi.
Chiar dacă în adâncul sufletului meu realizam că şansele de reuşită să-l găsesc pe Mircea se diminuaseră dintr-odată, nu voiam să-i tai elanul babei Victoria, şi-aşa destul de amărâtă de întreaga situaţie.
-Să ştiţi c-am să merg şi eu să-l caut, poate aflu ceva nou.
-Băiete, îţi pierzi timpul degeaba. Întoarce-te mai bine acasă şi vezi-ţi de viaţă în continuare. Ce-a fost, a fost şi nu mai putem face nimic, oricât de mult ne-am dori.
-Nu pot, tanti, eu am pornit hotărât de acasă. Mă duc să cercetez şi eu. Am să mă întorc spre seară să vă spun ce-am găsit.
-Eu n-o să mai fiu aici. Ai avut mare noroc că m-ai prins. Peste două ore o să vină o nepoată de-a mea şi-o să mă ducă la ea acasă. Aici nu mai am ce să fac. Casa e aproape vândută. O să mă întorc peste trei zile cu noul proprietar. De vrei să-mi spui neapărat ce-ai găsit, mai vino atunci.
-Aşa am să fac. Numai spuneţi-mi unde e hula asta.
-Cum ieşi de la mine, mergi tot înainte până intri pe un drum de pământ gălbui şi până când vezi de o parte şi de alta nişte scobituri imense în pământ argilos, în deal, ca nişte jumătăţi de movile de pământ. Acolo erau pe vremuri pivniţele hoţilor.
Era amiază când am plecat de la tanti Victoria, ceaţa se ridicase deja şi imediat ce am ieşit pe poartă, aruncându-mi involuntar ochii spre dealul ce se înălţa în faţa mea, am zărit faimosul, de acum, monument al Vulturului. Fără să mai stau pe gânduri, am intrat în hulă şi, nu departe de ultima casă de pe stradă, am dat de locul unde se spunea că erau odată ascunzătorile cu comori ale hoţilor satului. Pereţii de pământ erau extrem de înalţi şi se întindeau pe bucăţi de-a lungul a sute de metri. Numai că oricât de mult aş fi cercetat împrejurimile, n-aveam să găsesc niciun tunel, pentru că era cu siguranţă numai o legendă. Am şi săpat în mai multe locuri în speranţa că totuşi voi găsi gura de intrare în tunel. Dar fără rezultat.
Spre după-amiază am ajuns la Vultur. Monumentul avea patru stâlpi din beton masiv, iar deasupra stătea vulturul, în poziţie de zbor şi cu capul orientat spre Vest. La poalele monumentului erau inscripţionate nişte date, dar cu greu mai puteau fi citite în betonul ce se eroda treptat. În rest, doar câmp arabil şi deal cât vedeai cu ochii. Preţ de trei ore am cercetat zona crezând că dacă n-aveam să-l găsesc viu pe băiat, şi luând de bună ipoteza bătrânei mătuşe, atunci măcar o dovadă că fusese sfâşiat de dulăi. Dar nici acolo n-am reuşit să găsesc nimic concludent.
Abia spre seară, când se lăsase din nou ceaţa, m-am întors la maşină. Dinspre casa bătrânei nu răzbătea nicio lumină. Am bătut de câteva ori în poartă şi în perete gândindu-mă că poate nu plecase încă, dar n-a răspuns nimeni.
Însă, un lucru ciudat s-a petrecut tocmai înainte de a mă urca în maşină. Auzisem subit un strigăt masculin de ajutor, a cărui provenienţă mi-era greu s-o identific. Chiar în acel moment mi s-a părut că trece pe stradă un om şi-am strigat la el întrebându-l dacă auzise urletele de ajutor.
-Vezi-ţi de treabă, dom’le, urlă câinii de pe deal, mi-a răspuns o voce care-mi părea a fi aceea a bărbatului de dimineaţă.
Sceptic, am mai aşteptat un sfert de oră înainte de a mă urca în maşină ca să văd dacă se mai aud strigătele, dar în jur nu era decât o tăcere mormântală.

*
Când i-am povestit lui Adi cum îmi petrecusem weekendul, aproape că nu-i venea să creadă.
-Te ştiam obsedat de mistere, dar nu-mi imaginam c-o să mergi până-ntr-acolo încât să te duci acasă la săraca femeie şi să-i zici că vrei să-i cauţi nepotul. Asta parcă e prea de tot!
Dar după câteva pahare de cabernet, ne-am pierdut în atmosfera bahică a barului şi fiecare a uitat de povestea băiatului dispărut fără urmă şi a bunicii lui amăgite.
Subiectul mi se părea şi mie deja epuizat şi mă vedeam în situaţia poliţiei de a închide cazul şi de-a-l declara pe băiat mort în condiţii neelucidate, din lipsă de probe. Mai greu mi-era să merg iar la Daia şi să-i spun bătrânei Victoria că mă-nşelasem, că nu se mai putea face absolut nimic pentru nepotul ei.

*
Când am pornit a doua oară spre Daia, era o după-amiază frumoasă de sfârşit de septembrie. Vântul bătea uşor aşa încât căldura soarelui care strălucea încă pe blota cerului era perfect suportabilă. Acum aveam ocazia să explorez satul în care poposisem cu câteva zile în urmă.
Deşi tanti Victoria nu-mi spusese la ce oră urma să vină cu noul proprietar, mi-am închipuit că numai după-amiaza se putea întâmpla chestia asta. Cu câţiva metri înainte de drumul bifurcat mi-am parcat maşina pe marginea drumului m-am îndreptat spre locul unde stătea tanti Victoria. Când am ajuns acolo unde ştiam foarte bine că trebuie să fie casa bătrânei am remarcat stupefiat că apăruse, în schimb, un drum de ţară care părea să ducă spre câmp. Nedumerit, am verificat numerele caselor de lângă respectivul drum; la stânga era 71, iar la dreapta 69. Doar 70-ul lipsea.
Imediat am oprit primul om care mi-a ieşit în cale, un tip pe la vreo 40 de ani şi l-am întrebat de când apăruse drumul respectiv acolo.
-Calea asta-i de când mă ştiu io, aşa o fost dintotdeuna. Da’ di ce întrebaţi?
-Acum câteva zile am fost aici şi era o casă, casa bătrânei Victoria, căreia i-a dispărut nepotul acum câteva săptămâni, tanti Victoria din graniţă, cum i se zice pe aici.
-Dom’le, la noi în sat nu e nicio tanti Victorie, n-am avut pă nimeni să să numească aşa aci.
-Sunteţi sigur?
-Foarte, şi apoi a plecat uitându-se suspect înapoi la mine şi bombănind la nesfârşit ceva ce semăna cu nişte înjurături.
Până spre seară am tot întrebat de tanti Victoria şi de nepotul ei, dar toată lumea îmi dădea acelaşi răspuns invariabil: că nimeni cu numele ăla n-a stat la ei în sat.
Înainte de a urca în maşină mi s-a părut că aud iar strigăte de ajutor, răzbătând în ecou de pe deal. Entuziasmat, am oprit câţiva oameni de pe stradă, crezând că auziseră şi ei la fel ca mine, dar toţi mi-au spus că nu erau decât nişte urlete de câini care-şi duc veacul de ani de zile pe dealul de la Roşia, în apropierea Vulturului.
Neavând practic încotro, m-am urcat în maşină, am întors spre Sibiu şi am lăsat în urmă un sat ce mi se părea şi acum ciudat şi în care familiare îmi erau doar urletele dulăilor în noapte sau, dac-au fost, strigăte de ajutor.