7 decembrie 2009 - a citit:
Emilia Zăinel (proză)
Prin paşi se văd suflete
Gara îmi pare o femeie pură ce-şi aşteaptă peţitorii gătiţi, cu zestrea în bagaje, cu tot ce e mai bun pentru ea. O femeie ce deţine milioane de vagoane, cu multe vise şi dezamăgiri, iar din locul şoferilor pornesc peroanele pe trupul ei. De fiecare dată când intru în gară, o oră face cât zece zile de viaţă cotidiană. Când urc în tren, în fiecare bagaj ştiu că sunt mai multe lucruri decât într-o casă în care stai toată viaţa şi începi să devii alegric la mirosul stafidiu al obiectelor. Pentru că în bagaje duci cu tine lucrurile dragi, ele devin prietene pentru bucăţi de drumuri şi numai pe ele le ai.
Drumul este cel mai bun sfetnic. Drumul, nu timpul. Mergând kilometri, viaţa se scurge mai repede prin frontierele zilnice, iar meditaţia te învaţă că lucrurile triste trec, cum frunzele ude sunt luate de vânt. Nu scrii romane, nu bei cafea, nu citeşti Brumaru, nu răsfoieşti jurnale intime, doar priveşti.
Dincolo de geamul trenului văd oamenii, mai mulţi decât aş vedea într-o lună. Grija examenelor, a serviciului, a răutăţii ce clocoteşte în jur ca smoala fierbinte, se duce. Poate părea pueril ce spun, banal, fără sens. Lucrurile nu au însă acea stabilitate ca a unei căsătorii de 50 de ani. Pentru că privesc lumea prea superficial. Ea este un tigru ce te aleargă. Din cauza neputinţei văd doar pisici blânde. Ceaţa se aşterne mereu întru mine şi oameni. Privind dincolo de geam văd, chiar dacă viteza face lucrurile să semene cu norii, văd sentimente atârnate de fiecare fir de verdeaţă. În fiecare timp şi spaţiu sunt alte respiraţii cu aceeaşi semnificaţie. Viaţa. Ele nu creionează proză scurtă de proastă calitate, ci cuvinte pe hârtie, ce se pot desprinde ca boabele de pe un ciorchine devenind leac. De fiecare dată îmi revăd viaţa, copilăria, doar privind. Sacii de frustrare sunt prinşi pe piele ca nişte alveole pulmonare. Tot timpul îmi e frică de judecata lumii, de parcă cele şase miliarde de suflete ar sta în cerc, iar eu aş fi în mijloc şi mi-aş aştepta pedeapsa. Nu mi-e frică de durere, de lovituri, de tăieturi, de judecată aspră: doar de cuvinte. Cele care doboară un om sunt cuvintele. Îl îngroapă într-un sicriu ce nu va fi băgat niciodată în pământ dar care va sta tot timpul pe el ca o haină preferată.
Nu o să ajung la Dumnezeu
pentru că lumea...
Într-o zi am vorbit cu Dumnezeu, aşa, mai părinteşte. Mi-a spus că am greşit mult în viaţă şi că nu poate să-mi ierte toate păcatele. Mi-a mai spus că viaţa mea este un cântec de operă, un cântec în care versurile mi se lipesc în fiecare zi de creştet. Acolo, cuvintele versurilor sunt ori triste, ori vesele şi lasă umbre de mohorâre pe faţă. Le simt pe piele, le pun într-o farfurie şi las lumea să mănânce din ele. Să-mi simtă durerea ce stă pe mine ca nişte ţurţuri şi-mi roade oasele picând în inimă, nu pe pământ. Dumnezeu ştie că încerc să-l păcălesc. Îi spun că nu sunt vinovată, bubele de pe palme sunt doar ciorchini de struguri, nu vinovăţia mea.
Până la 7 ani eram pură. Din păcate lumea din jurul meu m-a înconjurat, formând un cer din copaci bătrâni. Am început să urlu, nu credem că trupul poate fi un stâlp de ciment şi că nu pot să merg acolo unde vreau eu. Am început să mint, crezând că aşa sunt un om deştept, că pot ajunge acolo unde alţii nu au ajuns vreodată. Am crezut că lumea poate fi păcălită însă ea are corp de felină, ce muşcă din toate părţile. Atunci am început să mă rog la Dumnezeu şi să-i spun că vreau o ieşire din lumea cea rea. Îl întrebam: de ce mi se întâmplă mie asta, cu ce am greşit (de fapt greşeala este că sunt om, aş fi vrut să fiu o pasăre)? El mi-a vorbit pentru prima dată şi mi-a spus că port păcatul în mine. Încă de când eram în pântecul mamei. Pentru că ea nu m-a iubit, a fumat, a băut, nu a avut grija de mine. Când am privit prima dată spre părinţii mei am văzut oameni, fără să am vreun sentiment de iubire faţă de ei. Am ştiut că sunt nişte oameni răi şi că inima mea nu poate accepta ura lor. Un sentiment ce s-a cultivat încă de pe atunci, un sentiment ce nu ar fi trebuit să existe vreodată însă interiorul se formase deja şi eram un prunc cu ură sub carne. Mi-a mai spus că oricât mi-aş frământa mâinile, picioare noaptea în somn, oricât aş iubi pe cei din jur, tot un om rău am să fiu.
Acum stau singură şi dorm pe mese de hârtie iar pe jos va fi o bibliotecă împrăştiată. Oricât aş încerca să mă rog la el, nu mă va asculta pentru că sunt o păcătoasă. Am înţeles că nu trebuie să plâng, nu sunt un nor ce plouă de câte ori are chef. Trebuie să-mi iau viaţa şi să o cos ca nu care cumva să fugă de mine. Să învăţ să trăiesc ca orice om normal şi să scriu pentru că am un dar unic de care trebuie să mă folosesc. La început mi s-a părut o sarcină grea însă mi-am dat seama că ura din mine nu poate fi extirpată aşa că trebuie să încep să iubesc lumea aşa cum o face ea, trebuie să fiu deschisă şi calmă în faţa tuturor vorbelor, amicilor trădători, tuturor cărţilor proaste, trebuie să fiu la fel ca marea: calmă când e vreme frumoasă, învolburată când timpul pedepseşte lumea prin vânt păgân. Adevărul meu este scris cu cerneală invizibilă pe măsuţa de lemn. Acolo unde lumea stă pitită printre crăpăturile din lemn şi se aşterne pe hârtie când nu o vede nimeni. Acolo unde stau scriitorii şi îşi modelează mâinile ca pe o plastilină, până când, pe hârtie degetele plâng odată cu literele şi cifrele. Lumea se strânge în vârful stiloului şi dictează romane, iar ochii vieţii rămân singurii vii, singurii ce mai pot citi adevărul meu.
Dumnezeu a încheiat prin a-mi spune că sunt un străin, iar într-o zi voi pleca dintre oameni... într-o pasăre.
