APRILIE

7 aprilie 2008 - au citit: Rita Chirian - poezie;
Ovidiu Baron - proză


Rita Chirian

kirke

1.

cu frigul cu golul cu spaima
mâine-poimâine am să încep să urlu uşor
aproape de pe altă lume am să aproape
aproape ca o naştere am să urlu şi
peste blocurile-n care-n fiecare zi negreşit
cu migală şi fără păcat îmi desprind pielea-ncăpătoare de gips
o să se ridice liniştea mucezită boreală şi eu am să râd.
fiindcă nimeni nu ştie ce şi cum cu liniştea asta
care ca praful şi scâncetul de sub roţile tirurilor
s-a ridicat să strălucească
peste cartier
mâine-poimâine ca un înecat viu am să urlu.

nu hainele pătate de transpiraţie
nu nopţile în care de pe-o parte pe alta
nu păsările de pâslă care se lovesc de geam ci

numai avena ci numai insula din creierul de femelă pe care
cu-anvelope şi dopamină şi sex.

2.

douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte şi
douăzeci şi şapte spre
douăzeci şi opt au oglinzi şterse bine de tot cu
catgut cu urină de pisică.

zice domnişoară aveţi fără îndoială
un corp foarte frumos şi sculptural şi ionic domnişoară.
zice dar la ce bun.
eu cresc un cimitir de la fereastră până hăt.
auzi. numai cimitir şi autostrăzi cresc şi descresc până
se lichefiază zidurile care se-nverşunează pe dinlăuntru.
îl cresc aşa cum ai creşte un copil. indulgent şi cu mână de fier.
în fiecare zi îi pun o culoare şi-n fiecare zi cimitirul ăsta se-mpuţinează şi
mic-mic mi-l întind peste dinţi peste cerul gurii. de-aia izul metalic al salivei mele.
de-aia limba mea încordată ca o gheară-ţi caută ziduri pe dinlăuntru.
neputincioasă le încearcă tăria. fiindcă zidurilor atât
le place să rămână-n picioare mai glorioasă şi
mai de răsunet prăbuşirea.

3.

douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte:
tac fiindcă-ntre noi numai absenţe şi numai noi.
departe corăbii cu mirodenii şi sclavi şi sticlă colorată şi copii şi şotroane.
şi kirke: nicio vedenie neagră peste benzinărie şi
nicio epidemie pe faţa neoanelor. e-atât de bine. ca o dimineaţă
în care ţigara are gust de sudoare şi cald. stingher
un somn de câteva ore apele se retrag şi petecul ăsta de pământ se leagă de lume.
mai strâns până la sfârşit tot mai strâns şi fără scăpare.
douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte:
zice că ce să fac eu cu toate cuvintele tale ce să fac eu cu laptele tău acrit
cu nebunia cu leşurile pe care neîncetat le duci de ici-colo
cărora neîncetat le vorbeşti şi pe care vai
le implori să-şi ţină mâinile cuminte în poală
cărora ceai şi biscuiţi şi haine curate. ce să fac eu.
fiindcă eu am cât vezi cu ochii
câmpuri adânci câmpuri goale peste care
oamenii-şi aruncă măruntaiele şi toate-s ale mele şi toţi
câinii oraşului se îndestulează. şi toate celelalte fiare.
şi ce să fac eu cu mine şi cu tine la un loc pe linia asta de calcar.

4.

e doar un popas o lâncezeală ceva mai lungă până ce un strigăt nou-nouţ
o să ne stoarcă alte încălţări şi alte haine. n-o să fim mult în siguranţă
bine ascunşi sub draperiile astea de bismut.
şi n-o să ne-avem multă vreme în mâini până la leşinul din urmă.

să nu spui: ce privelişte uterul tău mincinos din care zboară copii
cu maţe jugulate şi cheaguri în orbite şi cu steagurile numai zdrenţe.

nu ce privelişte camera ta în care-a plodit negrul.

5.

douăzeci şi şapte spre douăzeci şi opt:
ca o pasăre de pradă îţi înghit sexul şi ca o pasăre de pradă îţi păzesc cuibul înalt.

fiindcă fără urmă şi fără cruţare-n mine lumina s-a chircit demult.
morţii mi i-am uitat şi morţii m-au uitat pe mine.
aşa că nu mai e timp de pierdut:
în tine îmi afund braţele cu foamea cu spasmul
şi-n punga ta de piele-mi caut ieşirea. fiindcă de aici nu se vede nimic.
până la capătul lumii numai nimic şi nimic.

fiindcă domnule dragă şi marile înfrângeri au nevoie de oareşice pregătiri.
nu poţi cădea cu dresul rupt cu unghiile netăiate.

fiindcă în noaptea de treişpe spre paişpe octombrie
în noaptea aia vagoane lungi cu târfe şi cerşetori şi leproşi şi luetici
s-au oprit sub geamurile mele şi ei au urcat la mine
şi am mâncat şi-am băut şi până dimineaţa ne-am încercat rănile
şi ne-am strâmbat unii la alţii
şi-am râs cum am mai râs doamne dumnezeule.


Ovidiu Baron

Baba. O poveste cenuşie

Era cam pe vremea începutului de an doi de facultate. Poposisem în Sibiu la un prieten şi mă gândeam că banii pe care mi-i dăduse tata pentru cazare nu-mi vor permite cine ştie ce confort în anul universitar care stătea să înceapă. Căminele, dintre care vizitasem două, nu mă atrăgeau prea tare, camerele arătau jalnic şi erau locuite de câte opt studenţi. Nu erau de nici unele pe acolo. Baia era dezolantă, cu chiuvete metalice ruginite, din care abia dacă una sau două rezistau eroic pe un perete care, la rândul lui, părea să iasă dintr-un război de lungă durată. Apa era plină de rugină şi arareori era încălzită, iar toaletele fără uşi te îmbiau să admiri mormanele de rahat aşezate metodice de o parte şi de alta a găurii turceşti care ar fi trebuit să le înghită. Holul era nezugrăvit de ani mulţi, astfel că varul începuse să coboare de bună voie de pe pereţi, lăsând în urmă o culoare imposibil de distins. Pentru toate aceste minunăţii administratorul îmi ceruse o şpagă care echivala cu vreo două luni de cazare într-un apartament onorabil. Aşa că am zis nu. Voi găsi ceva mai bun, cu atâţia bani cât am în buzunare.
Am început să caut. Mai întâi am nimerit la un moş, undeva în apropierea facultăţii. O clădire veche, dar solidă, din care omul deţinea doar o cameră. A venit să mi-o prezinte şi părea foarte bucuros de întâlnire.
- E ieftină, mi-a zis. Şi trebuie să ţii cont că e în zona centrală.
- Da, spun eu.
- Chiar ultracentrală, adaugă omul.
- Da, adaug eu.
Zidurile erau foarte înalte, vreo cinci-şase metri, cel puţin. Preţul nu era mic deloc şi îmi cam depăşea posibilităţile, dar căutam cu mintea soluţii. Voi lucra, voi avea bursă, voi cere mai mult de la părinţi, mă voi împrumuta pentru început de la unchiul meu şi alte câteva soluţii temporare sau definitive îmi treceau prin minte.
- Nu putem scădea din preţ? am întrebat.
- Domnule, mie nu îmi plac oamenii care vin să cumpere ceva şi cer să li se scadă din preţ.
- Dar eu nu cumpăr...
- Ba da, cumperi, cum să nu.
- Închiriez.
- Tot un fel de a cumpăra.
- Mă rog, dar totuşi, vă puteţi gândi la un preţ mai mic, sunt student, ştiţi, nu am foarte mulţi bani.
- Cum spuneam, apartamentul e ultracentral.
- Care apartament? E doar o cameră.
- Eu îi spun apartament.
- Înţeleg. Şi preţul e aşadar fix.
- Nu e. Pot scădea ceva. Dar foarte puţin.
- Cât?
- Vrei să-l închiriezi?
- Vreau.
- Cât ai la tine?
- O sută cincizeci de mii.
- Dă-i încoace şi mai vii cu cincizeci şi batem palma.
- Bine. Bucătăria unde e? întreb eu, numărând banii.
- Nu e, zice el.
- Dar baia?
- Te speli în oraş.
- Un WC măcar?
- Ceri prea mult, se răsti omul, întinzând mâna după bani.
- Dar e normal, mă gândeam că e ceva în clădirea asta, măcar o baie comună, zic eu, punând banii la loc în buzunar.
- Dacă nu vrei să închiriezi de ce ai mai venit? se răsti omul.
M-am apropiat cu spatele de uşă, privindu-l atent, şi am sărit în holul minuscul ce dădea pe trotuar.
- De fapt, de la bun început nu ai vrut, continuă omul.
- Ba am vrut, am zis eu.
- Nu ai vrut. Nu eşti serios, mi-am pierdut vremea cu tine. Ştii de unde am venit eu ca să-ţi arăt camera asta?
- Apartamentul? am întrebat, imediat ce am pus piciorul pe trotuar.
- Nesimţitule, a urlat el, trântind uşa.
Am plecat, uşor debusolat, urmând să mă reîntâlnesc cu prietenul care se oferise să mă ajute cu căutările.
- Eşti un nesimţit! am auzit din nou şi m-am întors. Omul era aplecat pe fereastră şi gesticula ameninţător înspre mine, în timp ce lumea de pe trotuar mă privea oarecum bănuitor. Am grăbit pasul.

A doua zi locuiam deja la o baba. Un capăt de stradă, o casă fără gust, cu acoperiş metalic. Poartă, tot metalică, vopsită în roşu. Metal verde şi metal roşu. Babă grasă, cu mers apăsat şi cu bube pe faţă. Ajunsesem acolo pentru că nu aveam bani şi pentru că eram convins că, indiferent ce voi face şi ce mi se va întâmpla, la un moment dat va fi bine. Şi, într-un fel, aveam impresia asta în fiecare zi. Sunasem la poartă şi mă privise îndelung, cu ochii aproape închişi, fără să răspundă la salut şi fără să mă întrebe nimic. Apoi se dăduse la o parte şi mă lăsase să intru.
- Am văzut anunţul în ziar, am încercat să schiţez o conversaţie.
- Ştiu, a răspuns ea. Mi-ai spus la telefon.
Am privit-o, surprins, cu un început de surâs.
- Trebuie să fi fost altcineva. Eu n-am sunat. Am venit direct...
O uşă metalică. Am coborât la un demisol rece şi umed. Scări, hol, două camere, de-o parte şi de alta. În faţă, o sală de baie cu wc şi chiuvetă.
- Este apă caldă? Am întrebat.
- Aici nu. Toţi merg la baia comunală, a răspuns baba.
- Care toţi?
- Toţi ca tine, a continuat ea.
- A, aţi mai primit deja pe cineva? Zic eu.
- Nu, tu eşti primul. Ai banii?
O sută cincizeci de mii. Era foarte ieftin. Mi se părea că fac o afacere. Stau la baba asta, economisesc nişte bani, n-o să fie greu. Sunt rezistent. Baba nu poate fi aşa de rea. La urma urmei, bătrânii sunt buni.
- Ai buletinul? M-a întrebat apoi.
I l-am dat. A plecat, cu bani şi buletin, în imperiul ei de deasupra demisolului. Am auzit uşa de metal de jos, apoi pe cea de sus. Mult metal la baba asta, mi-am spus. O singură fereastră, în camera dinspre stradă. Voi sta acolo, mi-am zis. Cealaltă cameră era luminată de un bec chior. Baia, la fel. În miezul zilei, umbrele se plimbau nestingherite pe pereţi. Baba mi-a înapoiat buletinul.
- Gata. Asta e tot. Stai unde vrei, eşti singur. Cheia de la poartă o ţin eu. Suni când vii, nu plec niciodată de acasă. Ai grijă să nu faci prea multă mizerie... Şi ceva important: la mine caprele nu au voie să vină.
- Caprele? Am întrebat.
- Da, caprele. Nu au voie la mine.
Regretam deja că-i dădusem banii şi mă gândeam să-i cer înapoi. Am plecat să mă plimb şi spre seară mi-am adus valiza cu cele câteva lucruri care-mi aparţineau. Era linişte. Nu aveam televizor şi nu mă gândisem să-mi aduc nici măcar un aparat de radio. Dar voi aduce, mi-am zis. Am citit la lumina aceea chioară, apoi m-am culcat. Era frig. Toamna era foarte rece, iar demisolul ăla sporea de sute de ori impresia de frig. Îmi clănţăneau dinţii. Mâine îi voi spune să dea căldură, mi-am zis. Am adormit.
Pe la miezul nopţii m-a trezit un zgomot. Cineva deschisese uşa metalică. Paşii apăsaţi mi-au spus că era ea. A coborât treptele şi s-a apropiat de cameră. Am auzit uşa deschizându-se şi mi s-a părut că-i disting silueta în prag.
- Ce doriţi? Am întrebat.
Nici un răspuns. Baba stătea nemişcată în prag. A rămas acolo câteva zeci de secunde, după care s-a dus.
N-am mai dormit deloc. Dimineaţa aveam ochii umflaţi şi începusem să strănut. Totuşi, nu poate fi chiar aşa frig, îmi spuneam, nu e decât toamnă. M-am apucat să gătesc, locuisem singur pe toată perioada liceului. Aragazul cu două ochiuri, cocoţat pe o masă verde, era destul de murdar. Dar focul lui m-a făcut să fiu ceva mai optimist. A coborât când ciorba era aproape gata.
- Ce găteşti acolo? A întrebat.
- Ciorbă.
- Şi aia din farfurie ce e? A continuat ea.
- E grăsimea de deasupra.
- Vrei s-o arunci?
- Da.
- Dă-mi-o mie!
- Luaţi-o, i-am zis, sperând că va pleca mai repede.
S-a apropiat de aragaz, s-a uitat cu atenţie la farfurie, după care, spre stupoarea mea, a apucat o lingură de lemn şi a gustat.
- Nu e bună, mi-a zis.
- Mie îmi place, am strigat eu.
- Nu urla aşa. Nu e bună. Îi lipseşte ardeiul. Îţi aduc eu unul.
- Nu-mi trebuie, îi zic, ciorba e aproape gata.
- O mai fierbi o dată, zice ea.
Mă hotărâsem să-i fac mai multe reproşuri şi să o ameninţ că plec, dar eram atât de uimit încât nu fusesem în stare să-i spun nimic. A coborât cu ardeiul şi mi l-a pus pe masă, apoi a luat farfuria cu grăsime şi a plecat.
Am aruncat imediat ciorba în closet şi am plecat si eu. Strada era perpendiculară pe calea ferată, de care o despărţea un mal abrupt. L-am urcat şi m-am plimbat pe marginea şinelor, încercând să evaluez cu maximă luciditate situaţia în care mă aflam. La întoarcere, baba mi-a deschis poarta şi mi-a zis:
- A mai venit unul. E băiat serios.
După care s-a dus.
Mircea era student la geografie. L-am găsit aşezat pe marginea patului, în camera întunecată.
- Mi-a spus că tu stai în cealaltă cameră, mi-a zis el.
- Aşa e, am răspuns.
Am povestit ore în şir. Mircea voia să ştie totul despre babă.
- Nici eu nu ştiu prea multe, i-am zis.
- Bine, vom afla, zice el.
În noaptea aceea, baba a deschis, pe rând, ambele uşi, oprindu-se în prag, după care a plecat. Ne-am hotărât ca în noaptea următoare să lăsăm becurile aprinse. În plus, vom cumpăra unele mai puternice.
Mă bucuram că aveam un tovarăş. Mircea era mai mereu bine dispus. O întrebase pe babă dacă avea să mai vină cineva şi primise un răspuns negativ. Eram liniştiţi.
A doua zi am schimbat becurile. Acum se vedea foarte bine împrejur. Am lăsat lumina aprinsă şi uşile dintre camere deschise. Stăteam de veghe, aşteptând vizita babei, curioşi să vedem cum va reacţiona. Pe la miezul nopţii, becurile s-au stins singure, iar baba şi-a refăcut rondul obişnuit.
Zilele următoare am început să frecventăm cursurile facultăţii. Făceam în aşa fel încât să fim plecaţi cât mai mult timp de acasă. Baba a schimbat pe ascuns becurile puternice cu cele slabe. Am cumpărat altele şi s-a repetat aceeaşi poveste în fiecare zi. Ne-am hotărât să ţinem nişte becuri la îndemână şi să facem schimbul seara, însă ni se oprea curentul tot mai devreme. Baba ne-a zis că sunt lucrări pe stradă, că erau frecvente penele de curent. I-am spus că nu credem asta. Sunteţi nebuni, ne-a zis ea. O lună, am zis noi, o lună şi atât. Vom pleca de la baba asta.
Următorul venit a fost un muncitor. Mai fusese client. Apoi a venit şi fratele său. Erau murdari şi miroseau urât. Mircea s-a mutat în camera dinspre drum, care era mai mare şi avea două paturi.
- Mai vin şi alţii? Am întrebat-o pe babă, fără să ne sinchisim de cei doi muncitori.
- Nimeni, ne-a zis ea. Nu mai vine nimeni.
Muncitorii vorbeau mult şi se adresau în permanenţă unul altuia cu ”fra”. Ai făcut asta, fra? Ai văzut aia, fra? Ne-au spus că vor mai veni şi alţii, că baba minte. Şi unde vor dormi? Am întrebat noi. Aveţi două paturi, nu? Ne-au întrebat, la rândul lor.
Au venit aşadar Costică şi Tarzan. Primul susţinea că e impresar. Al doilea era student la istorie, o namilă înaltă şi grasă, care urla de câte ori îi ceream să o facă. Asculta manele şi se freca cu mâna pe burtă a satisfacţie. Şi Costică mai locuise la babă. Am plecat pentru că m-am certat cu nişte vecini, ne-a explicat el. Îi plăcea la babă, avea cu cine să stea de vorbă. Nu puteam nega, avea dreptate. Ne-a arătat poze făcute la mare. În toate apărea între câte două fete, de fiecare dată altele. Unele dintre ele aveau sânii goi. Sunt fetele mele, ne-a zis.
Costică se trezea de fiecare dată primul, în jurul orei cinci. În prima dimineaţă s-a întors de la poartă înjurând. M-au văzut. Ai dracului. Iar au mânjit poarta de rahat. Ne-am dat seama că bietul Costică avea într-adevăr duşmani pe strada aceea. Poate va pleca din nou, mi-am zis. Mircea nu-l putea suporta pe Trazan. E prost, îmi spunea el. Dormeam cum apucam în camera aia şi făceam o grămadă de glume pe tema asta. Baba îşi făcea rondul noapte de noapte, fără să spună nimic. Pe la ora zece ne oprea curentul şi îl repornea spre dimineaţă. Deşi găsea poarta la fel în fiecare dimineaţă, Costică tot o mai păţea uneori. Era somnoros şi se grăbea să ajungă la serviciul lui de impresar.
Ultimul a venit Dan. Era un tip slab, cu ochelari, cu o faţă care parcă râdea fără voia lui. Era un fel de ironie adresată tuturor celor care îl priveau. Baba l-a privit chiorâş.
- Te-ai întors?
- Da, tanti Ana, m-am întors.
- Ţi-am spus să nu mai vii...
- Aşa este.
- Dar degeaba vorbesc, a zis ea. Văd bine că toţi vă întoarceţi.
La început, Dan nu a vrut să ne spună nimic. Îşi ascundea mâncarea cu grijă şi îşi drămuia fiecare bănuţ. Aveam să descoperim că de fapt era destul de bogat. Peste câteva zile l-am convins totuşi să ne spună câte ceva. Am aflat că baba avea un registru în care erau notaţi toţi cei care-i fuseseră clienţi de-a lungul timpului. Putem merge să vedem meciul, ne-a spus el. Baba are un televizor sus. Îi cer eu voie.
În camerele de sus mirosea îngrozitor. Probabil că baba nu aerisea niciodată. Pe masă trona registrul despre care ne vorbise Dan. În fiecare zi îl deschide, a spus el. Reciteşte numele, îşi aduce aminte de toţi. Are şi câte o poveste a fiecăruia, mie mi-a mai spus câteva. Îmi propusese la un moment dat să mă înfieze şi am refuzat. De-asta a spus că nu mă mai primeşte în gazdă. Dar nu e femeie rea.
Podeaua era acoperită cu covoare, peste care erau aşternute nailoane. Zugrăveala era ştearsă, ca şi jos, iar perdelele aveau un strat de praf care te împiedica să spui cu exactitate ce culoare aveau. Juca echipa naţională. Baba ne privea pe rând, cu ochii mici, fără să întrebe nimic. Tăceam şi noi, privindu-ne cu subînţeles.
La facultate, un coleg mi-a spus că mă căutase deunazi la adresa gazdei. Baba îi spusese că eram plecat în oraş, cu nişte capre. L-am întrebat pe Dan ce avea cu fetele. Nici el nu ştia, dar văzuse mai demult, că prima parte a registrului era completată cu nume de fete. Niciodată nu erau nume de fete şi de băieţi în acelaşi timp.
Seara spuneam glume. Cel mai frecvent râdeam pe seama lui Dan, pe care-l numeam fiu al babei. Uneori îl puneam pe Tarzan să cânte manele şi să dea din buric. Costică tot se mai întorcea nervos de la poartă, cu mâna murdară de rahat.
Am plănuit să plecăm toţi odată. Noi, studenţii, aveam să închiriem un apartament împreună. Muncitorii se gândeau să plece şi ei. Baba continua să ne taie curentul şi să facă inspecţiile nocturne. Într-o seară, unul dintre noi s-a prefăcut că sforăie.
- Nu te mai preface, mă, că-ţi dau un şut de nu te vezi, a ameninţat baba. Am început să râdem în hohote şi baba a plecat.
Cu câteva zile înainte de sfârşitul lunii, a început să ne dea căldură. Ne-a amintit că la întâi trebuia să plătim pe luna viitoare. Era zâmbitoare şi, în felul ei, amabilă. Ultima noapte a fost cea mai călduroasă. Calorifele scoteau un şuierat ciudat. Pe la miezul nopţii, am avut vizita babei. Tarzan a început să cânte.
- Nu dormiţi? A întrebat ea. La ora asta e bine să dormiţi.
Am pufnit toţi într-un râs nebun. Baba a ieşit, mormăind ceva. Dan a început să lovească peretele cu piciorul, sacadat, iar Tarzan să imite cântecul huhurezului. Costică o înjura pe babă, şi pe toţi vecinii de pe stradă. Baba a revenit de câteva ori, ameninţând că va chema poliţia şi că ne va da afară. Mai târziu a început să ne roage să ne oprim. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Ne-am făcut bagajele pe întuneric, care cum a putut. Dimineaţa am chemat două taxiuri şi ne-am dus. În spatele nostru, o vedeam pe babă azvârlind un lighean cu cenuşă.

MARTIE

3 martie 2008 - au citit: Camelia Silea - poezie;
Dragoş Varga - proză


Camelia Silea

Cascade

III

unui poet

merg pe stradă singură eu şi fantoma unui gând
copaci cu trei umbre numărând stâlpii de telegraf
frunze căzute doar frunze pietricele praf hârtii
o casă neterminată ca o poveste fără sfârşit
s-a făcut noapte şi e plăcut pe bulevardul milea
acuma printre felinare e linişte
toamna asta are un aer pe care-l cunosc de mult
nu l-am mai găsit nicăieri pe drum tot mereu mă gândesc
strada e lungă şi dreaptă ca un creion ascuţit
cu vârful spre ramada cea cu porţile deschise
baloane colorate zâmbete lume multă

la maraton atâţia poeţi noi anii noştri tenebrele noastre
stam cuminţi şi nici nu vorbim eu şi ea
poveşti care mai de care nume şi nume
îmi vine să mă strig sala e plină citeşte cărtărescu
toţi studenţii au venit în rest nu mai contează fac bine acum
stau cu degetul lipit de tâmplă nu vreau biscuţi
nu vreau coca-cola nu vreau nimic
aş vrea să nu plec de aici dar asta e

mănânc bucăţi de lămâie cu coajă cu tot
mă gândesc că nici nu m-aşteptam să te văd
şi n-am de gând să ţi-o spun
pe mine mă cheamă doar camelia
ce-i drept
mi-ar fi plăcut un autograf

IV

se-ntâmplă uneori

se-ntâmplă uneori să faci şi gafe
să confunzi zilele săptămânii noaptea cu ziua vârsta lui
să crezi că poţi mânca iaurtul cu furculiţa şi peretele în loc de unt
pe pâine că tot e alb
se-ntâmplă uneori să cauţi trecutul viitorul sau
cel mai rău prezentul pe hărţi inexistente
să crezi că timpul se poate opri în loc chiar acolo
înaintea ta eventual să se şi încline ca să-l vezi
că soarele va răsări între ghilimele ca să-ţi facă pe plac
încă o dată

se-ntâmplă uneori să-ţi doreşti să spargi o farfurie
bibeloul de preţ cutia cu fotografii sau mai mult
toate gândurile să le dai de pereţi să se-mprăştie ca
pasta de corector pe mocheta de pe hol şi pe toţi pantofii
şi-apoi în loc să-ţi vezi de treaba pe care-o aveai
să te-apuci să cureţi totul în jur sertarele
picioarele mesei totul
să zâmbeşti că ai reuşit să depăşeşti momentul fără
să-ţi spargi capul de nimic şi-apoi
să numeri din 3 în 3 din 7 în 7
ca pe 101 dalmaţieni

se-ntâmplă totuşi uneori
să-ţi doreşti să-ţi faci semne cu mâna să-ţi spui
bine-ai venit înapoi te implor rămâi nu pleca
ce dor îmi era să stăm la taclale să ne-arătăm
trei dinţi din faţă când stăm cu picioarele-n lună
sau cu capul în nori eşti aici acum e singurul
lucru care contează de bucurie uite ţi-am desenat
petale de trandafir sigur lipseşte ceva dar dacă
ar fi să avem totul ce ne-am mai dori

să-ţi spui să-ţi repeţi ca să nu mai uiţi niciodată
că se-ntâmplă uneori
să-ţi doreşti să mergi înainte

VIII

când închid uşa

închid uşa ziua de azi se deschide-n faţa mea
să mă relaxez mă gândesc
strada magheru în dreapta şi-n stânga
îmi râde oacheş printre ei
astăzi
începusem să scriu despre poduri şi ape adânci
din vitrine perechile de pantofi
nu-i momentul îmi spun cu mâinile-n buzunare
şi trec mai departe
hârtii ambalaje mucuri de ţigări crepături în asfalt
lume multă terase
e soare e cald e frumos astăzi vreau să mă plimb
35, 34, 33... ce faci?
mă bucur să te văd pe aici 3, 2, 1 verde
între oglinzile teatrului radu stanca
chipurile noastre de-acum şi
gândurile noastre despre mâine
mai trece din când în când câte-un autobuz arhiplin
eu aş vrea să ştiu ce gândeşti
între timp de fiecare dată când cutreieri munţii
nu facem balet încerc să-i explic şi mă gândesc
şi-atât

XII

unui soare cu dinţi

s-a umplut oraşul de lumini îmi spun
e o plăcere să ieşi pe stradă seara pe cuvânt
ornamente ghirlande becuri de tot felul
pe unele am reuşit să le văd aşa în treacăt
printre preţiozităţi rare ca dealtfel timpul
uneori mi se pare că se-ndeasă în urma umbrei
soare cu dinţi
trebuie să vină şi sărbătorile cumva
în seara asta am făcut concurs
am scris cu toţii poezii
şi ei i-au scris de-atâtea ori lui moş crăciun
mă gândesc dacă brazii vor fi din nou albaştri
acolo pe lângă patinoar
şi tot aşa mă trezesc că-i explic
ce înseamnă lac să fie că broaşte s-adună
sau
loc ar fi dar n-ai cum sta
eu
din locul meu cu soare cu dinţi stau şi mă privesc
aproape că mă văd de cealaltă parte a podului

s-a umplut oraşul de lumini îmi spun
ea mi-a spus că ar vrea un autobuz
care s-o plimbe pe străzi ore întregi
jur-împrejurul acestui anotimp
trebuie s-o duc la plimbare îmi spun
la patinoar într-o seară ar fi plăcut de ce nu
tocmai am aflat că s-a deschis
întotdeauna sunt în urmă cu informaţiile
a trecut şi moş nicolae într-un târziu
şi ei m-au tot întrebat ce mi-a adus

mulţumesc pentru ochi mulţumesc pentru loc
staţi puţin vă mulţumesc
dintr-un soare cu dinţi

Dragoş Varga

Iepuraşii rânjesc

Cu ochii întredeschişi, Doru încerca să-şi dea seama dacă era zi sau noapte. Întotdeauna se întâmpla aşa: lumina îi pătrundea dureros printre pleoape, iar calvarul reîncepea. Rotaţia camerei, vuietul agasant din urechi, amăreala greţoasă din gât, fălcile încleştate involuntar, tremuratul spasmotic, toate îi erau demult familiare. Cu o anume plăcere începuse de la o vreme să-şi controleze reacţiile, astfel încât, la sfârşitul agoniei, îşi arbora pe chipul sleit o mină de învingător, după care se prăbuşea. Mai greu era să-şi aducă aminte cum ajunsese acasă şi să umple cu fapte vidul ce se aşternea mai întotdeauna în memorie. Dar... la naiba, pentru asta e destul timp după... şi, oricum, în momente din astea, fiecare secundă contează. Metodic, profesionist, îşi schimbă întâi poziţia, aducându-şi capul în poziţie verticală; era, în fond, mişcarea cea mai periculoasă, de ea depindea reuşita întregii acţiuni. Toate celelalte, o ştia bine, veneau de la sine, întoarcerea pe-o parte, sprijinirea în coate, pe genunchi şi, apoi, partea cea mai grea, ridicatul în picioare. Dar mişcarea ţestei era punctul de încercare...
Pe vemea când era neexperimentat, se arunca disperat, la primul semn de greaţă, înspre baie, sfârşind aproape întotdeauna înainte de sosire. Nu atât golirea spontană a intestinelor era supărătoare, cât corvoada curăţării mochetelor sau, după caz, a pereţilor, în fiecare dimineaţă ce urma unei beţii crunte. Nu realiza niciodată cum se întâmpla asta, dar în astfel de momente întreg organismul reacţiona ca un uriaş piston ce împingea afară, cu putere, la metri distanţă, reziduurile etilice pe care ticăloasa glandă refuza să le mai proceseze.
Se văzu aşadar în picioare, într-o relativă poziţie de drepţi şi cu un zâmbet pe care, inconştient, îl arbora când se ştia vinovat de ceva. De-acum nu mai era mult: traversarea holului, cu izbirea controlată de fiecare perete în parte, pentru asigurarea echilibrului, o privire tulburată, dar satisfăcută, în oglinda din camera de zi (oricât de beat era, avea întotdeauna o părere superlativă despre sine!), şi, în sfârşit, îngenuncherea ultimă pe covoraşul zdrenţuit din baie; cu câteva ore mai devreme, stătuse în aceeaşi poziţie la picioarele unei prostituate. Dintr-un imbold nesăbuit şi pentru că întotdeauna se considerase un gentleman, simţise nevoia să-i declare domnişoarei iubirea lui veşnică, convins fiind că aceasta va fi mai mult decât uluită, ...iată, în sfârşit unul care ştie să vadă dincolo de aparenţe, femeia, sufletul nobil din spatele curtezanei... ceea ce se şi întâmplase. Femeia îl măsurase ca trăznită, după care îi mai ceru nişte bani în semn de recunoştinţă, apoi îl întrebase binevoitoare dacă mai are nevoie de ea, că ea trebuie să lucreze... să câştige... are un copil de crescut..., iar mama ei e bolnavă..., trebuie să se opereze..., ea îi va plăti operaţia, de aia face ce face..., altfel ea studiază dansul, asta e vocaţia ei. Filantropul din el vibra de fiecare dată la poveştile nefericitelor, iar alcoolul avea darul de a înlătura orice urmă de îndoială, aşa că îi mai dădu nişte bani, adăugând că o înţelege şi să nu-şi facă probleme, o va mai căuta şi vor discuta mai multe cu altă ocazie.
Acum însă era important să parcurgă ultima parte a traseului până la baie, o formalitate în fond, aşa că, plin de elan, se lansă în cursa spre baie, cu atenţia sporită pentru a nu face prea mult zgomot, amânând, pe cât posibil, scandalul conjugal; Sorina avea somnul uşor şi probabil se culcase şi ea târziu, iar ziua următoare era una plină... nunta lui Mihai, prietenul său, avocat şi el, cu toate corvezile ce decurgeau din ea, erau naşi şi nu se puteau eschiva: de dimineaţă, la prima oră, coafeza, manichirista, alaiul de nuntaşi, cu lălăieleile obosite ale lăutarilor, luarea miresei... primăria..., biserica..., pupăturile nesfârşite cu toţi necunoscuţii, dansuri peste dansuri pentru animarea atmosferei şi toate celelelate... le ştia pe toate destul de bine, era pentru a treia oară când trecea prin asta. În ceea ce-l priveşte, îşi făcuse datoria, petrecerea burlacilor fusese o reuşită, nu era chiar meritul lui, mirele se ocupase personal de toate detaliile, localul, sticlele de băutură, stripteuzele plus câteva dame pentru doritori („Naşule, am adus şi curve, una şi una”, îi spusese Mihai, „sunt clientele mele, o facem lată”), parcă puteai să te mai opui...
Nu îi era teamă de explicaţiile pe care trebuia să i le dea Sorinei, căsnicia li se rutinase atât de mult încât aproape nici nu mai era nevoie de ele, dar apariţia lor în public trebuia să fie o reuşită, să lase impresia unui cuplu de invidiat, aşa că în nici un caz nu trebuia să o trezească. Nici măcar nu aprinse lumina în living, era atât de obişnuit cu greaţa şi cu traseul acesta până la baie încât îl putea parcurge şi în stare de semi-inconştienţă. O masă de călcat lăsată la voia întâmplării schimbă însă derularea normală a evenimentelor; resimţi din plin căderea ei pe picior, măcar aşa se atenuase zgomotul, îşi înghiţi şi câteva înjurături, un scurt „futu-i morţii mă-sii!” doar, nu mai era timp de ele acum. Deschise violent uşa de la baie şi, fără să mai ezite, se lăsă în genunchi în faţa WC-ului, gata de a împlini ultimul act al unei beţii sănătoase; se simţi însă trădat când auzi, ca prin vis, cea mai dizarmonioasă voce posibilă: „ocupaaat!”. Cu capul în pământ, apucă să mai vadă doar nişte papuci de casă reprezentând nişte iepuraşi rozalii cu limba scoasă care îi zâmbeau drăgălaş şi o pereche de chiloţi cu mânecuţe în care i se agăţase cureaua de la ceas. Indicat ar fi fost să se retragă, dar deja nu mai depindea de voinţa lui; sleit de puteri, îşi slobozi stomacul, fără a se mai gândi la nimic, însoţind spasmele trupului cu câteva icneli involuntare. După care se lăsă încet pe spate, sprijinindu-se de cadă, în aşteptarea şuvoiului de ocări, imun la ele şi mulţumit că totul se terminase. Şi totuşi nimic... Ridică în sfârşit privirea pentru a evalua efectele dezastrului: cu ochii larg deschişi, soacră-sa îl privea înspăimântată, incapabilă de a mai scoate vreun cuvânt; e drept, nici postura în care se afla nu o avantaja: îmbrăcată într-o cămaşă de noapte caraghioasă, plină de vomă acum, cu chiloţii lăsaţi pe vine deasupra celor doi iepuraşi rânjitori, i-ar fi fost destul de greu să adopte o atitudine combativă faţă de ginerele cu care nu se înţelesese niciodată. Privind-o, Doru avu un început de zâmbet pe care şi-l şterse imediat de pe faţă, încercând să îngaime nişte scuze, poate-poate va mai remedia ceva. Toată zâzania, toate fitilele băgate Sorinei încă de pe vremea când erau doar prieteni, apariţiile inopinate, fie zi, fie noapte, cu poftă de harţă, toate păreau acum răzbunate. Şi acum dealtfel rămăsese peste noapte dintr-o nevoie maladivă de a controla fiecare mişcare din viaţa fiicei, cel puţin aşa se gândea Doru, trebuia ea să vadă neapărat cum se îmbracă dimineaţa, cine vine la nuntă, cu ce maşini, dacă e o nuntă demnă de statutul fiicei, că ea se trage dintr-o familie bună, nu ca pârlitul de ginere, care a ajuns şi el cu chiu cu vai avocat şi s-a înhăitat cu toţi ticăloşii pe care acum îi mai şi năşeşte. Chipul împietrit într-o schimonoseală neobişnuită, precum şi tăcerea prelungită a soacrei, îl duseră cu gândul la înjurătura premonitorie de mai devreme şi aburii beţiei i se risipiră ca prin minune.
Nicicând nu i se mai întâmplase un astfel de salt peste faza de mahmureală. Îşi aminti cum, în liceu, profesorul de română le povestise despre un poet român care murise pe WC cu o carte în mână. Ghiduşă memorie... nu-şi putea lua gândul de la el, ar fi vrut să-şi amintească numele lui sau ce anume citea, dar deja era prea mult... privirea îi alunecă spre piciorul closetului, unde zăcea o revistă deschisă, cu foile îndoite, şi nu se putu stăpâni să nu o ridice... Era un Cosmopolitan din colecţia Sorinei, revista care le învaţă pe femei să devină femei, orice femeie de familie bună trebuie s-o citească, deschisă la un articol despre nişte poziţii sexuale care chipurile îţi ofereau orgasm garantat. Aveau nişte denumiri ademenitoare, nu aveai cum să le uiţi: „ridică-mă la cer”, „podul de piatră”, „în unghi drept”, „salt în top”..., în timpul ăsta iepuraşii începuseră să-l privească mustrător..., dar cum dracu’ îl chema pe poetul ăla?

*********************

„-Ia zi, Dorule, ai omorât-o pe soacră-ta?”, îl tachină nea Gelu din nou. „-Mai lasă-mă şi dumneata în pace, nu mai răsuci cuţitul în rană, numai eu ştiu cum am pătimit în zilele astea. A făcut infarct, ai văzut şi dumneata”. Nea Gelu era autopsier la morgă, iar Doru îl ştia din vremea studenţiei, de la un curs de medicină legală, când participase la o autopsie, împreună cu grupa sa. Un munte de om, ras în cap, cu o faţă rotundă şi împurpurată de alcool, uşor buhăit, semănând cu negustorul de copii din povestea lui Collodi, cu un şorţ de măcelar pe el şi nişte mănuşi tăiate pentru a permite degetelor să se mişte în voie, era o prezenţă fascinantă. Nici nu se uita la ei. Executa ce-i zicea medicul legist, mai arunca din când în când câte-o ocheadă asistentei care, la un birou, în colţ, nota tot, mai zâmbea la poantele medicului, probabil erau aceleaşi de ani de zile, dar făcea totul cu o nonşalanţă dezarmantă. Mustăcea de fiecare data când studenţii, câte unul, câte doi, cedau şi ieşeau din sală, iar el atunci îşi expunea şi mai teatral măiestria. Îşi doza întotdeauna gesturile pentru a obţine efectul scontat: rar mai rămânea vreunul până la sfârşit. Unii renunţau chiar de la intrare, la vederea lui, alţii cedau la înlăturarea scalpului sau la despicarea craniului, puţini rezistau până la expunerea triumfătoare a organelor şi la disecarea lor, era în schimb ceva hollywoodian în modul în care îşi aşeza ţigara, la anumite intervale, între degetele de la picioare ale moartei. Doru îşi spuse că soacră-sa a avut noroc că nimerise pe mână lui, era, în felul său, un artist. Şi-l imagină pe nea Gelu împopoţonat cu o perucă cu bucle, ca-n tabloul lui Hogarth, mai lipsea doar câinele antropofag mestecând din intestinele autopsiatului... da, Răsplata cruzimii, nu se putea un titlu mai potrivit. „Ce să-i faci, aşa-i viaţa, acum mergi la nuntă, acum la înmormântare”, îşi începu autopsierul reflecţiile asupra vieţii şi asupra morţii, în fond era un expert, cine le ştia mai bine decât el?
În cârciuma amenajată într-un garaj dintr-o casă veche se aduna de ani de zile tot felul de lume, un amestec pestriţ de boemă artistică şi beţivi filozofarzi, nu ştiai niciodată care-s unii şi care-s alţii. Preţuri mici, locaţie liniştită, Doru obişnuia să vină aici tot din vremea studenţiei şi jucase destule partide de table cu Gelu împărtăşindu-i din dragostea lui pentru soacră. „Ţeapănă muiere, soacră-ta, dar văd că nu te trage aţa la priveghiul ei”. Ce să-i mai spună Doru că alerga întruna de câteva zeci de ore, făcând aranjamentele pentru înmormântare, că acţionase ca un ginere model asigurându-i o ieşire cât mai frumoasă, care să mai estompeze din ridicolul decesului. Auzi acolo, ridicare la cer, în mod sigur nu la asta se gândea. Era mulţumit că reuşise să înlăture cât de cât urmele de vomă şi să lase impresia că aşa o găsise pe femeie, moartă, adăugând, celor care ştiau să guste o doză de cinism, că decesul se datorase probabil emoţiilor prea intense din timpul lecturii. Nu mai rezistase în atmosfera apăsătoare de la priveghi, aşa că inventase un pretext pentru a merge să se odihnească, în fapt, pentru a bea în tihnă, departe de ochii cârtitorilor, câteva beri. Acum nu mai spunea nimic, bea doar, iar berile se transformaseră pe rând din câteva în multe, iar nea Gelu mai adăugase şi câteva pahare de vodkă, dădea el pentru sufletul moartei, avea bani întotdeauna şi se bucura când avea cu cine să bea. „Am tăiat-o frumos, mă, am tăiat-o ca şi cum ar fi fost a mea, uite mai ia o vodkă, nu fi necăjit, acum sigur e moartă, hă, hă!”. Ar fi trebuit să se întoarcă, dar beţia pusese din nou stăpânire pe el. La fel şi remuşcările. Poate că totuşi nu era o femeie atât de rea, voia şi ea binele fetei, cine era el să o judece, avusese şi ea o căsnicie de căcat, cu un soţ bolund şi violent, mare ştab, dar o lăsase la bătrâneţe pentru o fufă... şi atunci mai luă o vodkă şi încă o bere şi tot nu se dezlipi de la masă.
Într-un târziu însă, starea de greaţă reveni, se ridică cu greu îndreptându-se către baie, prinzând din zbor frânturi de discuţii de pe la alte mese, toate părându-i-se, în acele momente deosebit de importante: se vorbea de dragoste, de trădări, de şefi, de amante, de afaceri... cum ar fi ştiut el să vorbească despre toate dacă nu ar fi fost aşa de presat. Ajuns la baie, bătu la uşă, încă sub presiunea amintirii zilei precedente, intră şi vomă cu voluptate, ca şi cum toate deşeurile remuşcărilor sale s-ar fi deversat în closetul acela magic. Se spălă pe faţă, îşi clăti gura, înfruntând cu destulă bravură gustul apei, după care se privi în oglindă: acum, după ce resimţise sfichiuirea remuşcărilor, era un om mai bun. Se surprinse cu câteva lacrimi pe obraz, nu ar fi fost rău să fie acum la priveghi, în mod sigur asta ar fi produs o oarecare impresie. Ieşi din baie, hotărât să meargă acasă, dar trupu-i avea deja o existenţă separată de a propriei voinţe. Se aşeză la masă auzind destul de confuz glasul lui nea Gelu: „Încă o vodkă aici, pentru ginerică, Nelly!”, însoţit de o palmă plină de tandreţe lipită aluziv de fundul picoliţei.
Ca prin ceaţă, îl văzu la o masă, lângă ei, şi pe Gligor Dâmbu, alt cetăţean tanatofor al cârciumii. Bolborosi câteva cuvinte de salut şi de bineţe, dar conversaţia era din start compromisă. Dâmbu era şi mai beat decât el, stătuse într-un separeu până atunci, digerându-şi doza zilnică de alcool, în fugă, ca întotdeauna. Avea o ocupaţie de care era mândru, şofer la morgă, mai lucra şi pentru serviciile funerare şi era întotdeauna grăbit; intra repede pentru una mică, şi stătea câte-o oră, două chiar, uneori mai mult, lăsându-şi duba negră cu mortu’ înăuntru în faţa cârciumii. Reclamaţiile aparţinătorilor nu erau deloc puţine, după cum nu puţine erau şi cele ale locatarilor caselor dimprejur, persoane superstiţioase cărora maşina neagră cu însemnele morgii le deştepta gânduri şi viziuni întunecate. Dâmbu avea însă pilele lui, nu-l clintise nimeni de-acolo de ani de zile, el era luntraşul mitologic care livra pe bani morţii la cimitirul municipal. Îi spusese cineva povestea la un pahar şi obişnuia să repete tuturor nobila lui descendenţă: „Eu sunt ca Caro ăla”, „n”-ul nu-l pronunţa niciodată, fie nu-l auzise, fie i se părea nepotrivită apariţia lui într-un nume românesc. Cu Dâmbu şi cu nea Gelu alături, Doru se simţi mai liniştit, avea certitudinea acum că nimic nu e întâmplător în acest şir de coincidenţe, pentru că acum era un om nou cu totul, mai bun, mai înţelegător, mai iubitor. Nu reuşi să articuleze însă o frază în care să exprime quintesenţa acestui raţionament şi, învins, îşi lăsă capul pe masă.
Se trezi purtat de cei doi spre luntrea lui Dâmbu, care oricum întârziase din drumul său, şi depus în spate, lângă sicriu, deoarece locul din faţă era ocupat de câteva cutii pe care şoferul trebuia să le transporte. Nu protestă, i se părea chiar o încheiere normală a acestui episod, sugeră doar, din prudenţă: „Domnule Dâmbu, nu vreţi să conduc eu?”. Bineînţeles că nu, aşa că maşina porni şerpuitoare îndreptându-se spre adresa indicată. Întins lângă mort, Doru îşi dori să reînvie acel sentiment de vină care-i provocase mai devreme lacrimile, era însă deja prea mult, prea multă oboseală, prea mult alcool, măcar de ar putea să-şi ţină echilibrul. Copleşit de situaţie, îi destăinui mortului întreaga povară ce o purta pe suflet, îi vorbi de soacră-sa, de cât de bună era ea şi cât de mult i-a ajutat, şi cum a pătimit şi cum a omorât-o el vomând pe ea, iar mortul părea că-l înţelege şi atunci şuvoiul de remuşcări îşi făcu din nou efectul, la timp pentru că maşina ajunsese.
Se uită curios prin geamul dubiţei la cei trei-patru bărbaţi care stăteau la o ţigară afară, în aşteptarea nevestelor întârziate la o bârfă, la capul moartei. Priveau şi ei, la rândul lor, cu maximă curiozitate, maşina mortuară oprită chiar în faţa casei. Scenarii nenumărate, supoziţii, în momentul în care Dâmbu, demn şi ţanţoş ca un personaj mitologic ce era, îi anunţă emfatic: „L-am adus pe ginerele doamnei!”. Întărit cu puterea mărturisirii proaspăt făcute, Doru coborî din maşină, la fel de demn, fără a se clătina, parcă resuscitat, privindu-i înţelept pe cei care se uitau la el ca la o stafie, drămuindu-şi fiecare lacrimă. În casă, primi îngândurat câteva condoleanţe, bău un pahar de ţuică, apoi intră la mort. Câteva femei aşezate lângă sicriu îl măsurară pline de compasiune: „Săracu’, a alergat toată ziua, s-a ocupat de toate, n-a avut stare nici să se odihnească”. Se aşeză la capul moartei şi-şi lăsă capul pe sicriu, ca un ultim omagiu adus celei pe care în zadar o ponegrise şi faţă de care simţea o aşa imensă vină, iar femeile ieşiră rând pe rând pentru a-l lăsa să se reculeagă, impresionate de devotamentul ginerelui. Un sforăit uşor, tihnit, venit din zona sicriului, le confirmă tuturor faptul că, într-adevăr, moartea nu e ceea ce pare, ci un somn profund, lipsit de griji, alături de cei dragi.

FEBRUARIE

4 februarie 2008 - şedinţa de constituire

S-a stabilit numele cenaclului şi modul în care acesta îşi va desfăşura activitatea.