AUGUST

4 august 2008 - au citit:
Andrei Benedek (poezie şi proză);
Radu Chialda (poezie)


Andrei Benedek

GLOSA LEHAMITEI

1
Într-o ţară oropsită,
Curg lozinci patriotarde:
Demagogii iar recită,
Hoţii toacă miliarde.
I-a împins mereu în faţă
Setea mare de putere,
Le-au croit drum larg în viaţă
Minciuni crase, vagi himere.
2
Cei mai mari corupţi ai ţării
„N-au averi şi n-au păcate”;
Vot secret (deschis trădării)
Le-a păstrat imunitate.
Proclamată-i transparenţa,
Însă-i de trei ori smolită;
Am pierdut toată decenţa,
Într-o ţară oropsită.
3
„Frângeţi ciuma poluării!”
„Vrem o nouă dezvoltare!”
„Câmp deschis privatizării!”
„Uniţi în globalizare!”
Se promite lapte, miere,
Deşi clima rău ne arde;
Şi-n timp ce speranţa piere,
Curg lozinci patriotarde.
4
Parlamentul-sinecură
Macină mereu scandal:
Moţiunea de cenzură,
Votul uninominal.
Pentru cine-a dus-o bine,
Dictatura e ispită:
Întrecându-se pe sine
Demagogii iar recită.
5
Limuzine şi palate,
Diamante şi rubine,
Conturi în străinătate,
Chefuri monstre, cupe pline...
Buci şi ţâţe dezvelite,
Artificii şi petarde,
Rochii la Paris croite:
Hoţii toacă miliarde.
6
Urcă-n preţuri kilowattul,
Pâinea, laptele, benzina.
Pentru că-i sărac bugetul
Nimeni nu-şi asumă vina.
Păcălit de mitomani,
Afli sufocat de greaţă
Că necinstea pe şnapani
I-a împins mereu în faţă.
7
Lacomii-au mărit importul
De produse rafinate,
Şi dă faliment exportul
Văduvit de calitate.
Numai morţii sunt de vină
Pentru rele şi durere,
Cu prostia se îmbină
Setea mare de putere.
8
Judecăţi ce ţin cu anii,
Acte false în dosare:
Tot mai mulţi sunt mitocanii,
Mafia e tot mai tare.
Învârteli meşteşugite,
Treburi învelite-n ceaţă
Unor lepre parvenite
Le-au croit drum larg în viaţă.
9
Sinucideri cu duiumul,
Delincvenţi, beţivi, drogaţi,
Tineret ce-şi pierde drumul,
Proxeneţi şi câini turbaţi;
O reclamă deşănţată:
Vrăjitoare, sucuri, bere,
Prostituţie mascată,
Minciuni crase, vagi himere.
10
Minciuni crase, vagi himere
Le-au croit drum larg în viaţă,
Setea mare de putere
I-a împins mereu în faţă:
Hoţii toacă miliarde,
Demagogii iar recită;
Curg lozinci patriotarde
Într-o ţară oropsită.

Sibiu, 28 noiembrie 2007


HARABABURĂ
(Gazel)

Tristă degenerescenţă,
Te apropii de scadenţă?

Mulţi dintre aleşii noştri
Dau dovezi de impotenţă;
Este evident motivul:
Deficit de competenţă...
(Unii zic: „La astă lipsă
Poţi s-adaugi indecenţă:
Şi-au votat atâtea drepturi
De-au ajuns la dependenţă!”)
De aici avem urmarea:
Nu-i rost de eficienţă!
Între ce-au promis şi fapte
E o mare diferenţă!
Aşteptam să fie bine,
Dar sporim în delincvenţă:
Pentru ei... îmbogăţire,
Pentru rest... doar abstinenţă.
Cu reţetele în mână,
Văduviţi de asistenţă,
Fac bătrânii kilometri,
Dar n-au parte de clemenţă.
S-au mărit şi nişte pensii
(Înc-o grea experienţă),
Dar cresc preţurile groaznic,
Şi din nou... o corigenţă.
„Un efort – şi-nvingem răul!”...
Da’ de unde rezistenţă?...

În timp ce evazioniştii
Huzuresc în opulenţă,
Cei hrăniţi cu ceai şi aer
Par să facă penitenţă.
A-nceput chiverniseala?
Ori e simplă aparenţă?!
Să fie Fata Morgana
Zâmbind cu impertinenţă?
Până vom avea răspunsuri,
Ne impunem pacienţă
Şi sperăm ca brambureala
Să ajungă la scadenţă.

Sibiu, 28 noiembrie 2007

(Revista ACUS nr. 13/ I-III 2007, p. 9)


INIŢIALE EXCLUSIVISTE
S şi Ş
SUPRAVIEŢUIRE ŞIFONATĂ

Spectacol stupefiant: scumpirile severe stârnesc sughiţurile săracilor; speranţele strivite sfârtecă spiritele sensibilizate: şomerii stresaţi se spulberă spre soare-scapătă, sexagenarii suspină şi se sting subnutriţi, sclave supuse samavolniciilor se sinucid, scurtându-şi suferinţa...
Sus-puşii se sictiresc suav.
Şpaga sacră stimulează „sărbătoreşte” spoliatorii: sunt sfeterisite subvenţii substanţiale, şoferii şcoliţi scurt (şi... strict secret) sunt spintecătorii şoselelor, schilodiţii şchioapătă, stropesc sânge sau se sfârşesc şi se strămută-n subteran.
Sindicaliştii solidarizaţi solicită strident sporirea salariilor scârbavnice, scandând sloganuri stereotipe. Sancta simplicitas!
Şacalii sabotează soluţiile salutare, surâzând satanic.
Şcolarii surmenaţi socotesc sârguinţa slăbiciune, studenţii semidocţi susţin solemn: seriozitatea-i superfluă; se străduiesc "sublim" să scornească sisteme sofisticate sortite să substituie şmecheriile studiului solid. Scopul suprem: succese scârboase şi stricarea structurii sociale! Supraveghetorii sperjuri savurează satisfăcuţi şperţurile suculente.
Sfânta Scriptură, Sfântul Scaun, Sfântu’ Sisoe surda-şi sfătuiesc supuşii să se spovedească şi să-şi spele sufletele! Satana (supranumit Scaraoschi, şerif sordid, simbol 666) şuşoteşte (şoşoşo...), schizofrenicii scot şişurile şi săbiile şi sar să-şi smintească semenii, spărgând scăfârlii şi smulgând scalpuri!
Samsarlâcuri sinistre, smog sufocant, salmonelă, sifilis, sida, suporteri sportivi scandalagii (spaima stadioanelor): sublimă sminteală spirituală!
Se saltă ştacheta sâcâielii sexuale, sexului solo sanctificat, sexului senzaţiilor superlative supralicitate, stpefiantelor, siringilor spurcate; „stăpâne” scrântite satură sado-masochişti sclerozaţi, şfichiuindu-i straşnic; superbe şurubele suspendate-n sprâncenele şi-n sfârcurile şi-n sexul silfidelor - sclipesc senzual... şi sugestiv.
Superstiţioşii-şi scuipă-n sân.
Suscită silă slobozirea şarlatanilor: şurubul se strânge şovăitor... şi subit se slăbeşte straniu; „salubrizarea”-i sistată, sporovăiala-i stupidă.
Şnapanii-şi sorb şampania senini, saltimbancii se sclifosesc sarcastic.
Şobolanilor sătui! Saramuraţi-vă sticleţii, stopaţi-vă semeţia suburbană: societatea stilată seceră SUBCULTURA, SLINOASA SCROAFĂ. Suită-n stejar, se scălâmbăie scuturându-şi sânii supradimensionaţi, scărpinându-şi slăninile şi sperând să seducă scenariştii şi sponsorii serialelor siropoase. Spurcăciunea!
(Scuzaţi stilul... sută-n sută „senatorial”!)
Salamalec, sinistraţi scăpătaţi! Stacanele sorbitorilor s-au spart!
Sosesc sfielnic subvenţii, strategiile-s stângace, solidaritatea-i strâmtorată...
Să supravieţuim sănătoşi secetei, şuvoaielor sălbatice şi seismelor!

Sibiu, 3 august 2008


INIŢIALE EXCLUSIVISTE
M
MELOPEE MÂNIOASĂ

Mizeria milenară macerează mădularele muritorilor marginalizaţi (meseriaşi mediocri, masori miopi, măturători molâi, marinari migratori, mineri „magnetizaţi”).
Mincinoşii mârşavi mustăcesc motivat: ’mnealor mânuiesc mulţimile maltratate, meşteresc mass-media, mimează moralitatea.
Machiavelâcurile marilor „mahări”, manevrate magistral, măresc mişeleşte mascarada multimilionarilor, miliardarilor, magnaţilor murdari.
Moravurile moştenite, mentalităţile morbide molipsesc martorii manevrabili: magistraţi mituiţi minimalizează monstruozitatea metehnelor, mântuie mârlani mojici, muşamalizează matrapazlâcuri mefistofelice, motivează moşteniri misterioase.
Măgării, mişelii, mahalagisme, manevre, mascarade, mistreţi măcelăriţi, maidanezi muşcători, miniştri maziliţi; mocnesc molcom murmure, mâhniri.
Microbişti-mardeiaşi, măscărici maniaci, meciuri mototolite: mascaţi musculoşi monitorizează mediul, „miruind”... „manifestanţii”.
Mă minunez: mafii, meleaguri mioritice multilateral mistice, morfinomani, marijuana (miluieşte-i, Madonă mizericordioasă, miluieş-te‑i!).
Magazine măreţe, manechine marmoree meşteşugite, mărfuri minunate: mersi, momeală măgulitoare! Mare mulţămită!!!
Minori, minore manifestă moleşeală, melancolie mistuitoare, malnutriţie, malformaţii. (Mamma mia!)
Masculi misogini, mangafale mediatizate, moşnegi mizantropi, muzică martirizantă: mai mare mila!
Minţi maladive manevrează măritişuri mercantile, mistificări mamare (metamorfoza megamamelelor marcate mirific, modern).
Modă masculină maimuţărind moda „mesalinelor”: machiaj migălit, multicolor, microcercei, masaje masochiste meritorii („musiu matur, manierat”)...
Marasmul, moşit de mai-marii mârşavi, macină metodic masele...
............................
Măi Moş Martine, mai mormăi mult?
Mucles! Memorează metodic maxima medievală „Memento mori!” Mă-nţelegi? Mai menajează-te!

Sibiu, 15 februarie 2007


Pe româneşte... despre corupţi

„Bună ţară, ra tocmeală” - grăia cândva cronicarul. Valabil şi azi.
Ne-au dus cu zăhărelu’ şi cu preşu’: i-am votat şi ne-am găsit beleaua.
A tunat şi i-a adunat!
S-au găsit laolaltă unii cu cap pătrat, alţii cu câlţi la dovleac; unii cu fluturi, alţii cu sticleţi, ba chiar cu bube-n cap, ţicniţi sau zurlii.
Şi au pălăvrăgit vrute şi nevrute, verzi şi uscate, vorbe mari şi late, bătând
apa-n piuă de-au îngheţat şi apele şi-a stat şi soarele în loc... Le-a tocat gura bureţi.
S-au pornit ca surda-n joc, şi au promis marea cu sarea, fericirea pe pământ
şi-n ceruri, vânzând gogoşi şi făcând clăbuci la gură. Ne-au făcut capul calendar. Halal!
Au pescuit în apă tulbure; au umblat hăndrălău prin ţară şi prin lume cu
capu-ntre urechi; şi-au bătut picioarele pe drumuri de seară şi de noapte; s-au întins la caşcaval; au dat cinstea pe ruşine, au dat cu bâta-n baltă, au tot fost arătaţi cu degetul... dar şi-au făcut mendrele şi n-au avut de dat socoteală. Unii au spălat putina, dând bir cu fugiţii. Aferim!
S-au adunat ciotcă şi s-au mai şi călcat pe bătături, că erau prea mulţi şi nu le ajungea mălaiul. Aveau piper pe limbă şi venin în fiere.
Au tras la hăis, au tras la cea.
Au făcut-o fiartă. Ne-au băgat în boală.
Prezenţa lor... ca fasolea în ziua de Paşti. Le-a mers buhul.
Noi am rămas cu aţa mămăligii, cu sapa de lemn, cu vatra fără cenuşă. Ne cântă cucul în pungă, ne bate vântul în traistă, ne hrănim ca-n vremea lui Papură cel de odinioară. Tot strângem cureaua. Aţine-te popor!
Am înghiţit găluşca. Inima ni s-a acrit, ne-a apucat lehamitea şi ni s‑a făcut mierea aguridă. Am ajuns la aman.
Cum s-ar zice, ne-am dat foc la valiză în dorul lelii, ne-am bătut cuie-n talpă
şi-n cap, de ni s-au întors maţele pe dos şi-am făcut igrasie la mansardă.
Câte-un împuşcă-n-lună ne-a mai injectat speranţe. Şi am mai nădăjduit. Vai de lume!
Oare când s-o sparge gaşca? Oare când s-or duce opt cu-a brânzei nouă, unde‑a dus mutu’ iapa şi surdu’ roata, unde şi-a înţărcat dracu’ copiii, pe cele pustii?
Să-i mai întâlnim când o da din piatră lapte, când o face plopu’ pere şi răchita micşunele... Să rămână câţi am botezat noi!

Dixit
Benedictus

Sibiu, 12 ianuarie 2003

/Tribuna nr. 3619/18 ian. 2003. (Semnat Benedictus)/
/Justiţiarul sibian nr. 3(68) din 23.06.03. (Semnat Andrei BENEDEK)/
/Antologia "Junii Umorului", Editura Agnor - Sibiu, 2007, p. 45-46 (idem)/


Radu Chialda

Http-uri sau Cu îngeri pe tarabă

Mi-am deschis o caracatiţă
Şi-am început să vând „Lucruri”
Pe internet.

Făceam comerţ cu http-uri
Şi pene din aripi
De îngeri decăzuţi.

Ce îngeri!?
Scriau de draci
Şi-n draci,
Săracii îngeri ispitiţi.

Le promiteam fanta de struguri
Şi ei se îmbătau cu vin;
Îmi rămâneau câteva pene
Din ciufulirea lor,
Pe care le vopseam
În culorile purităţii.

Aveam afacerea în sânge.
În loc de globule
Roşii şi albe,
Prin vene-mi curgeau http-uri
Ale matricei economice.

M-am conectat
Şi-am început s-anunţ:
Vând pene de îngeri decăzuţi
Pictate-n sânge
Alb şi negru
La preţuri negociabile!


Gheorghe nu e Prometeu

Macabrele feţe tăioase
Pătate cu sânge,
Stăteau neclintite
Înfipte în om.

Iar Omul zâmbea…
Îmbătat de ambrozia fericirii.

Avusese nebunul curaj să-i înfrunte…
Iar Zeii l-au condamnat să trăiască
În propria sa legendă.

Însă legenda lui Gheorghe
Nu era încă tehnoredactată.

Şi acum,
Privindu-şi moartea la televizor
Îi implora pe zei:
Lăsaţi-l pe Gheorghe să moară!
El nu e Prometeu.


Pomelnic

Ioana şi Mitică,
Leana şi Petrică,
Cu fii lor Andrei şi Constantin,
Dumitru, Elena şi Dorin;
Lelea Mărie de din deal ,
Ghorghe, Vasile şi Floare,
Morţi fără lumânare;
Ion, Diana şi Simina,
Dispăruţi în primul război mondial;
Petruţa, Florin, Marina şi Ionel,
Andreea , Alina, Gheorghiţă şi Dorel,
Sunt toţi copii ai lui Emanuel;
Măicuţa Filofteia de la MoldoviţaŞi sora ei văduva Aniţa;
Frumoasa Mădălina din Arad,
Calin, Corina şi fiul lor Vlad;
Diana, Tomiţă, Nicuşor şi Valentin,
Geanina, Ancuţa, Simina şi Sorin,
Morţi fără spovedanie;
Sfântul Părinte Arsenie,
Soţia sa Narcisa
Şi fiica lor Ana-Melissa;
Laurenţiu, Răzvan, Elena şi Cristina,
Copii născuţi în taină de Cosmina;
Crina, Flavia şi Clarisa,
Radu, Andrei, Aurel şi Dan,
Cu toţi din seminţia lui Bogdan;

Doamnele: Tina, Teodora şi Dana
Şi văduva lui Gigi, Iuliana;
Primarul Alexandru şi fiul său Dorel,
Soţia sa Mioara şi fiica lor cea mica Catrinel;
Mircea cu neamu-i derbedeu
Şi prostul Florinel, să-i ierte Dumnezeu;
Cucoana Didi cu toţi s-a dezmăţat,
S-o ierte Dumnezeu de marele păcat.

Pomenesc aici:
Pe mama Ana,
Tata Gheorghe,
Sora Leana,
Dan , Ionel, Petruţ , Gigel,
Toţi patru fraţi
În America plecaţi,
Pe soţia mea Irina,
Sora ei moartă Dorina,
Fiicele drage:
Crina şi Catrinel,
Fii iubiţi:
Vasile şi Ionel,
Varul Dumitru, varul Costel,
Mătuşa Lili, unchiul Alin,
Mătuşa Ina, unchiul Sorin,
Naşul Andrei, naşa Simina,
Nepotul Dan, nepoata Tina,
Cumnata Eva, cumnatul Nicu,
Bunica şi bunicu'.

Iartă-i Doamne pe toţi
Cu ce-au greşit ...
De poţi,
Şi iartă şi pe mine
Că-i pomenesc pe toţi.
Iartă Doamne deopotrivă
Şi pe cei vii şi pe cei morţi
Căci suntem muritori cu toţi,
Iartă de poţi!
Iartă Doamne după greşeala lor,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor!

AMIN!


Tonomatul cu vise

Căutam să beau un vis
Cu doar un pliculeţ de zahăr
Şi am găsit un tonomat
În colţul străzii.

M-a surprins varietatea
De vise comercializate.
Dar nu avea vise cu balauri
Completând integrame,
Puţin amare
Şi cu frişcă de casă.

Am cumpărat totuşi
Un vis cu ciocolată caldă
Şi-o picătură de miere
De flori de câmp.

Am băut cu plăcere visul
Şi-am devenit
Un bondărel iubăreţ
Zburând din tonomat în tonomat
Să caut fericirea
Şi plăcerea.

IULIE

7 iulie 2008 - au citit: Sever Purcia (proză);
Ovidiu Baron (proză)


Sever Purcia

Blestemul cânepii

Să te facă Dumnezău mic, miculuţ cât o boabă de cânepă şi un ţăran să te zvârle pe pământul bine arat şi grăpat, lângă o dărabă de balegă luată din gunoiul care a dospit din toamnă până în primăvară, unde să te umfli, să te umfli până crăpi şi din tine să iasă două colţuri, una să se bage în pământ că-i rădăcină, alta să se tot înalţe că-i fir de cânepă şi acolo să te bată soarele, să te ude ploile, să te bată vântu’, să te ude noaptea roua şi bruma, să creşti ş-apoi să vină să te smulgă din pământ, să te lege în fuioare, să te ţină la soare până te usuci, apoi să te bage în apă, să te apese cu bolovani grei să nu te ducă apa şi să te ţină două săptămâni până când îţi putrezesc toate în tine, apoi să te scoată din apă, să te ia, să te îmblătească de apă ca să se spele toate frunzele putrede şi să te scoată afară, să te aşeze grămadă în pupi[1], să te uşti ca lumea, apoi să vină femeia să te rupă de meliţă în bucăţele şi să te bată de un par până când sar puzderiile şi să te meliţe bine ca să nu rămână nici un fir de puzderie, să te treacă prin răgilă[2], să te facă fuioare, iar din buci să te deie prin piaptăne, să s-aleagă câlţii de buci şi să vină o babă cu un fus şi să te răsucească, să te scuipe ori să te prindă cu dinţii ca să iasă firul subţire ş-apoi de pe fus să te puie pe râşchitor[3] să te facă tort şi să te bage în ciubăr peste care să puie o veşcă să aşeze un cenuşer[4] unde să pună cenuşă peste care să toarne apă fiartă care să topească[5] cenuşa care să se facă leşie şi s-o mai fiarbă de cinci sau şase ori ca să se spele bine tortul şi să meargă la râu să sape cu securea un produu[6] în gheaţă, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe un gard ca să mai îngheţi o dată şi după ce te-ai uscat să te aşeze pe o vârtelniţă[7] şi din firele tortului să te facă ghem şi de aici să te pună la urzoi[8] să te numere să ştie câte jârebge[9] şi câte numărături s-or pune pe stative[10] şi să te treacă prin iţe şi prin spată să-ţi pună doi fuştei[11] şi mai multe vergele[12] şi să te ungă cu mânjala[13] făcută din tărâţe care, cu timpul intră în fermentaţie şi s-or acri ş-apoi să te treacă şi prin sucală[14] ca să iasă nişte ţevi de soc cu care te-or pune în suveică[15] şi o femeie te-a trece rostuindu-te printre celelalte fire cu ajutorul brâglelor[16] şi te-or împunge cu tindeica[17] să stai cât mai boboşă[18] să nu te aduni iar când vei fi făcută pânză să te bage iar la ciubăr, să-ţi facă iar leşie din cenuşă să te ducă la râu, să te mai spele la produu, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe gard şi să vie o scroafă să te tragă pe jos şi să te moşcolească[19] ca să te mai puie o dată la spălat şi după ce ti-i usca bine să vie o babă şi să te curăiască[20] şi să facă din tine o pereche de izmene pe care să le îmbrace moşul şi când ţi-a fi lumea mai dragă acesta să se cufurească[21] în ele, ori să te curăiască baba şi să ajungi poalele[22] babii, care, de câte ori s-a uşura, să te stropească o ţâră[23] şi să aibă cu ce să se şteargă femeia să nu rămână udă şi după ce te-a spăla şi te-a tot spăla să vadă că şi izmenele şi poalele au nişte găurele ş-atunci să te mai curăiască baba din nou şi să te facă obiele în opinci prin care să te ajungă apa şi tina[24] şi-n toată sara să te pună lângă feteu[25] să te încălzeşti şi să te usuci ca să te încalţe a doua ş-a treia zi şi toată iarna şi primăvara până nu-i mai fi bun de nimic… Amin!

Note:
[1] Grămadă din mai multe fuioare aşezate vertical pentru a se scurge apa şi a se usca.
[2] Instrument alcătuit din multe ace care au scopul despicării fibrelor de cânepă cât mai mărunt pentru a scoate fire subţiri.
[3] Unealtă care aranjează firele sub forma unui tort.
[4] Un cearşaf ţesut mai gros, din buci.
[5] Să dizolve.
[6] Copcă în gheaţa de deasupra râului.
[7] Instrument pe care se aşează tortul care se învârte pentru a se putea depăna firul de tort.
[8] Instrument menit să prepare firele pentru a putea fi ţesute la războiul de ţesut.
[9] Unităţi de măsură a firelor de tort formate din 12 fire numite numărături.
[10] Războiul de ţesut.
[11] Două beţe care separă firele în războiul de ţesut
[12] Scândurele care ajută la delimitarea firelor pentru a nu se încâlci între ele.
[13] Amestec de tărâţe cu apă care vor da firelor un efect de ungere pentru a ajuta să se deruleze procesul de ţesut al pânzei.
[14] Instrument care, prin învârtire va ajuta ca firele să se transfere din ghem pe o ţeavă ce va intra în suveică.
[15] Unealtă ce face ca firele să treacă dintr-o parte în alta pentru a se incorpora în pânză.
[16] Parte mobilă a războiului de ţesut cu ajutorul căreia firele se incorporează solid şi bine consolidate în pânză, prin bătătorire adecvată.
[17] Instrument ce se ataşează la marginile pânzei spre a-i păstra forma întinsă.
[18] Întinsă, neşifonată (limba maghiară)
[19] Murdărească (l. magh.).
[20] Croiască.
[21] A avea diaree.
[22] Un fel de furou ce se poartă de către femei sub rochie.
[23] Puţin.
[24] Noroi.
[25] Sobă de gătit din tuci (l. magh.).


(+ BONUS:

Pe lângă Floppy…
- parodie după M. Eminescu -

Pe lângă Floppy fără soft
Mereu am procesat
Mă cunoştea PC-ul tot
Tu nu m-ai accessat

Prin Windows încercam ades’,
Te urmăream sfios,
Ca să te văd chiar face to face.
Mi-ai arătat un Doss

Prin Microsoft te căutam
Să te print-ez un pic
Iar pe e-mail aşteptam
Măcar să-mi dai un click

În Google tot am navigat
Prin Internet Explorer
Dar tu cu altul te-ai cuplat
Trei ceasuri pe Messenger

Nici noaptea nu pot să mă culc
Te urmăresc în Inbox
Pe tine rău te doare-n Bulk
M-ai şi Delete din Windows.

Chiar dacă astăzi m-ai rugat
Să mai încerc un Undo
Regret, dar prea te-ai Virusat
Şi te-am uitat, bolundo!

Renunţ de-acuma la Sign In
Că-n Chat-ul tău nu-ncap,
Mă mut şi în Recycle Bin
De-aceea-acum, Sign Up!

Tu ai călcat demult pe bec,
Nu-ntreb: How do you do?
Căci pentru tine nu am Back
Ş-am terminat. Thank you!)


Ovidiu Baron

Traversare

Mersesem vreo câteva ore. Erau sate mici, cu atmosferă destul de prietenoasă. Curţi largi, garduri joase. Oamenii ne priveau care cu nepăsare, care cu un minim amuzament. Eram doar noi doi, dar, din când în când, de-o parte şi de alta apăreau alte două persoane. Cel de lângă Mihai, un bărbat înalt, extrem de solid, era tot timpul încruntat. Făcea paşi mari şi părea să meargă foarte repede, însă ţineam totuşi pasul cu el fără efort. Cel de lângă mine era la fel de solid ca primul, însă zâmbea în permanenţă, deşi nu ştiam cui îi era adresat zâmbetul acela şi nici în ce direcţie i se îndrepta privirea. Ne deplasam în linişte. Cerul se înnora frecvent, anunţând o ploaie care întârzia să apară. Câteodată norii erau atât de deşi, încât aproape că se făcea noapte, după care cerul redevenea senin. Oamenii pe lângă care treceam nu erau însă deloc surprinşi de fenomen, era clar că nu se întâmpla pentru prima dată. Noi însă aveam tendinţa să grăbim pasul, deşi nu ştiam unde aveam să poposim. Toată călătoria asta nu mai avea nici o logică, voiam demult să ne întoarcem acasă, dar pricepuserăm că nu mai depindea de noi în nici un fel. La un moment dat, casele au devenit mai mici, ba erau aşezate descrescător, dând impresia unor trepte ce coborau sub pământ. A urmat o porţiune destul de importantă unde nu se mai zărea nici o casă. Numai gardurile rămăseseră, fără să împrejumuiască nimic.
După porţiunea aceea, norii au început să se rarefieze, iar casele au reapărut. Erau din nou casele obişnuite, cu variaţia firească de modele, dimensiuni şi culori. Nici una nu ne atrăgea atenţia în mod special. Cei doi bărbaţi dispăruseră, dar ne gândeam că aveau să revină, pentru că, dacă aveam o certitudine în călătoria aceea, era că lucrurile cele mai bizare nu se întâmplau doar o singură dată. Vom trage într-o zi concluziile la toată povestea asta. Deocamdată am dori să se termine. O revenire la părinţi ar fi binemeritată. Cele trei case ne aşteaptă, căpşunile s-au copt, cireşele de asemenea. Sau poate că vom lăsa baltă casele vecine şi vom locui amândoi, definitiv, împreună cu părinţii, în casa din mijloc. Poate că... Depinde de Mihai, m-am gândit şi probabil că el, la rândul lui, se gândea că depinde de mine. De multe ori eram sigur că ne gândeam exact la aceleaşi lucruri. Eram atât de apropiaţi încât mă întrebam dacă nu făceam de fapt o singură persoană. Dar era absurd. El era Mihai, iar eu eram Paul, fratele său vitreg. Eram diferiţi. Poate că ne completam unul pe altul, în anumite situaţii, cu totul întâmplător. Dar nu mai mult de atât.
Călătoria asta începuse ca un joc, apoi a devenit un test pe care eu i-l pregătisem lui Mihai şi el mie. După care am avut impresia că se întâmplase tot ce plănuisem să se întâmple şi că ne puteam întoarce acasă. Numai că ne-a fost imposibi să ne întoarcem, devenisem victimele propriului test. Atunci când eram somnambul reuşeam de fiecare dată să mă întorc. Era o întoarcere în pat, la somnul pe care-l doream şi care mă dorea. Uneori făceam ocolul camerei de zeci de ori, căutând întrerupătorul electric. Identificam unul sau două repere şi încercam să calculez totul în funcţie de ele. Numai că mobilierul nu se găsea întotdeauna în aceeaşi poziţie. Cel mai adesea mi se muta patul, din care, de altfel, nici nu ştiam pe ce parte să cobor. De nenumărate ori m-am înşelat, lovindu-mă cu capul de zid. Alteori...
- Nu mi se pare corect, zise Mihai. Era un test pe care ţi-l pregătisem, un exerciţiu, ca să-ţi arăt cât sunt de serios şi ca să te silesc să-ţi descoperi propriile slăbiciuni. Te uram, recunosc, deşi erai fratele meu, măcar pe jumătate, te uram. Testul pregătit m-a pus foarte tare la încercare şi pe mine, ba chiar m-a speriat de-a binelea, deşi eram un tip curajos, ştii doar. Tu erai de fapt cel fricos. Mai târziu totul mi s-a părut un joc, fuga asta nebună a noastră de colo-colo, prin sate şi oraşe necunoscute, întâlnirile cu animale vorbitoare, cu şarpele tăcut, cu alternanţa asta ilogică de lumină şi întuneric... Parcă e o demonstraţie a cuiva, dar atât de haotică. Nici nu vreau să aflu scopul ei, numă interesează cine a pus-o la cale. Vreau acasă.
- Şi eu vreau acasă, am zis.
Intrasem în alt sat. Era însă identic cu cel dinainte. Aceleaşi curţi, aceleaşi case, aceiaşi oameni. Un tip cărunt, la vreo şaizeci de ani, trecu pe bicicletă fluierând. Nici nu se uită la noi. Exact la fel se întâmplase şi mai înainte. Ar fi bine să ne oprim, m-am gândit. Dacă nu ajungem nicăieri, ce rost mai are să mergem. Acelaşi sat, acelaşi sat, acelaşi sat. Nu mai vrem satul ăsta. Nu mai vrem.
Continuarăm totuşi să mergem. Ne dureau picioarele foarte tare, trebuie să fi mers încontinuu de luni de zile, poate de ani.
- Poate de secole, zise Mihai, râzând apoi de propria glumă.
Dintr-o curte, adunaţi în jurul unei fântâni cu cumpănă, ne priveau câţiva oameni. Unul dintre ei ne striga ceva, făcându-ne semn cu mâna să ne apropiem. Nu înţelegeam nimic, omul vorbea altă limbă. Ne-am decis să ne vedem de drum şi, chiar în momentul acela, Încruntatul şi Zâmbitorul au reapărut. După o bucată de drum, Zâmbitorul a dispărut. Casele începeau iarăşi să coboare. Dintr-o curte, un câine lătră scurt, de trei ori şi Încruntatul dispăru şi el. Cui îi pasă, mi-am zis. În curând aveam să ieşim din sat şi ne întrebam dacă lucrurile aveau să se repete. Norii se adunară brusc şi se lăsă întunericul. Abia mai vedeam la câţiva paşi în faţă, dar ceva mai încolo nu mai aveam nici acest privilegiu. Totul era negru. Am continuat să înaintăm, totuşi. În depărtare se întrezărea o pată albă, minusculă. Era un reper şi am grăbit pasul spre el. Observând că pata se mărea pe măsură ce ne apropiam, am grăbit şi mai tare pasul, ba până la urmă am luat-o la fugă.
Era o fată, în rochie de mireasă. Îi distingeam foarte bine conturul trupului, dar nu vedeam absolut nimic din acesta. Nu avea faţă, nici mâini. Când ne-am oprit în faţa ei, a pornit-o spre stânga. Am urmat-o. Nu vedeam decât rochia ei, într-un mers neclar. Eram pe un drumeag foarte îngust, pentru că ne loveam cu coatele de un gard, de-o parte şi de alta. Mirosea a fân şi, ceva mai încolo, a grajduri de vite. Pământul deveni moale şi picioarele începură să se afunde în noroi. Nu voiam să ne întoarcem. Spre mulţumirea noastră, noroiul fu repede înlocuit de pietriş şi, apoi, de un fir de apă. În momentul acela fata dispăru. Am rămas câteva clipe nemişcaţi, ascultând curgerea apei. Nişte glasuri de copii se auzeau undeva, spre vest.
- Hei, strigai eu.
Nimeni nu răspunse, dar glasurile se auzeau tot mai aproape. Întunericul rămânea la fel de dens şi eram aproape îngrozit. Mă întrebam dacă Mihai era încă acolo şi am întins mâna spre el. Nu mai era.
- Mihai! am strigat.
Nici un răspuns. Iar m-a lăsat singur, mi-am zis. Şi parcă ne înţeleseserăm că jocul a luat sfârşit şi că trebuie să rămânem împreună. Dacă m-a minţit? m-am întrebat. Dacă eram în continuare victima jocului său?
Glasurile se auzeau acum şi mai aproape, copiii aceia erau chiar lângă mine.
- Unde sunt? am întrebat dintr-odată.
- Cine, tu? se auzi un glas.
- Eu, evident.
- Într-un sat, răspunse glasul, puţin mirat.
- Da, ştiu asta, dar cum se numeşte acest sat? Se numeşte sat, răspunse un glas de fetiţă.
O voce cât se poate de inocentă şi ce răspuns răutăcios!
- Si râul acesta în care sunt... în care suntem, cum se numeşte?
- Nu e un râu, zise prima voce.
- Dar ce este?
- Este un pârâu, spuse fetiţa.
- Şi cum se numeşte?
- Se numeşte pârâu, zise ea, cu un ton amuzat.
- Unde duce, am insistat eu.
- În jos.
- Şi dacă aş ieşi de partea cealaltă, unde aş ajunge?
- Nu poţi ieşi de partea cealaltă, trebuie să te întorci sau să înaintezi pe albia pârâului.
- Aş înainta, dar unde aş ajunge?
- În acelaşi loc în care ai ajunge dacă te-ai întoarce.
- Şi de ce nu pot ieşi pe partea cealaltă?
- Acolo e un mal abrupt, explică fetiţa.
- Şi apa e foarte adâncă lângă el, adăugă un băieţel.
- Chiar dacă ai fi un bun înotător, nu ţi-ar folosi la nimic, spuse un altul.
- Te vei lovi de mal şi te vei întoarce, zise fetiţa.
- Sau vei încerca să-l urci şi vei cădea. De mai multe ori, până vei renunţa. Şi te vei întoarce.
- Sau vei obosi şi vei cădea. Şi atunci va fi rău de tot.
- De ce? am urlat eu.
- Pentru că apa e adâncă acolo, spuse primul băiat.
- Foarte adâncă, preciză al doilea.
- Te vei îneca, zise fetiţa.
Se făcuse frig. Am pornit-o pe albia pârâului în sus. Durerea din picioare urca şi cobora neîncetat, refuzând să se localizeze. Era linişte. Nu se auzea decât cursul pârâului.
- E un suflet, zisese tata.
Se întorceau de la cosit. Se însera, dar noaptea părea să se lase greu. Se apropiaseră de pod, iar tatăl îi spusese să se oprească. Puseseră coasele jos, lângă pod, apoi înaintaseră pe el. Era podul de lemn, construit de soldaţii cărora Paul le dusese vişine de câteva ori. Se aşezaseră pe-o margine şi priviseră în jos. Peştii păreau să execute un dans neştiut decât de ei. Apa curgea lin, parcă natura întreagă ar fi avut chef să se oprească în seara aceea. Auzea respiraţia tatălui, aproape şi simţi mâna lui grea peste umăr.
- E un suflet apa asta, măi Diducă. E sufletul satului, al pădurii, al morilor şi al peştilor. E sufletul nostru.
- Şi al tău, tată?
- Da, şi al meu.
Copilul îl privea nedumerit. Tatăl îl privea prietenos şi-i mângâia părul cu palma lui grea.
- Eşti obosit?
- Nu.
- Atunci, mai aşteptăm. Te culci mai târziu în seara asta.
- Da, tată.
Ar fi rămas acolo la nesfârşit. Nu era prima oară când simţea timpul oprindu-se. Privea apa şi îşi legăna picioarele, alternativ. Din când în când sărea câte un peşte. Se arcuia în aer, după care cădea la loc. Era bine. Cerul era un amestec de albastru şi roşu. Nimic strident. Tata versifica, aşa cum i se mai întâmpla uneori. Nu e soare, nu e lună, nu e zgomt, nici furtună, nu e noapte, şi nu plouă, nu e dimineaţă, rouă, nu-s arini care să mişte, nu e vântul prin mirişte, nu e vis, nu e minciună, nu e cântec, voie bună, nu e pod, nu e nici peşte, nu se tace, nici vorbeşte, nu e nor, nu e nimic, cerul ăsta-i tot mai mic, nu sunt doi, nu e niciunul, nu e glas de dai cu tunul, nu e zi, nu-i de cosit, nu-s aici, nu e nimic...
- Tată, am strigat. Tatăăăăăăăăă!
Pârâul era tot mai adânc şi, pe fundul albiei, pietrişul era înlocuit treptat de noroi. Am mai înaintat câţiva metri şi am vrut să verific dacă malul era la fel de abrupt. Am auzit zgomot de crengi şi am ridicat braţele. Am apucat numai nişte frunze, pe care le-am aruncat în apă cu ciudă. Am pipăit noroiul cu piciorul drept şi frica mi-a crescut şi mai tare. Disperat, m-am aruncat cu toată forţa în sus şi, de data asta, am apucat o ramură. Sprijinindu-mă pe ea, m-am apropiat încetişor de mal. Noroiul se adâncea, dar creanga părea să fie solidă. Dacă se va rupe, m-am întrebat fără să vreau. Vocea fetiţei mi-a răsunat imediat în urechi: Te vei îneca. Era simplu. Picioarele mi s-au adâncit până la genunchi în noroi, abia mă mai puteam mişca. Copiii aceia se pare că avuseseră dreptate şi-mi puneam toate speranţele de salvare în creanga aceea. Am făcut încă un pas şi mi-am dat seama cu surprindere că eram lângă mal. Era abrupt şi acolo. M-am lăsat cu toată greutatea pe creangă, să văd dacă mă ţine, apoi am început să mă ridic pe ea, cum puteam. Am întins de mai multe ori mâna spre mal, dar nu găseam nici un punct de sprijin, numai iarbă, o iarbă deasă, mare, dar inutilă. Am rupt de mai multe ori din ea şi am aruncat în apă. Nu ştiam ce copac era acela, creanga era flexibilă şi rezistentă şi trebuie să se fi coborât de la o înălţime destul de mare. Sau poate copacul era aplecat deasupra apei. Da, asta trebuie să fie, mi-am spus. Continuam să urc şi, ţinându-mă cu o mână de creangă, pipăiam cu cealaltă malul. Susurul apei se auzea tot mai discret, dedesupt. M-am opintit încă de câteva ori, aruncându-mi cu disperare braţele în faţă. Apoi, încercând să pipăi malul, n-am simţit nimic. Mi-am luat avânt şi am sărit.
Traversasem pârâul. Am adormit.

IUNIE

9 iunie 2008 - a citit: Călin Sămărghiţan
(poezie şi proză)


Pescarii

Pescarii cu aripi
se transformă în peşti
şi prind în năvod
oameni de apă.


Noaptea

Noaptea,
când trec prin lanul de stele
aproape că ating
cu vârfurile degetelor
marginea
şoaptelor
tale.


Oraşul

Prin dreptul meu
trecea un tramvai,
în stânga un parc
părăsit,
o stradă pornea din colţ
şi se pierdea
în zâmbetul ei.


Drum interior

Către punctul de pornire
al ierbii,
am plecat să văd
de unde se începe pământul,
şi de unde curge cerul
cu norii şi cu soarele
care se roteşte mereu,
şi care se ascunde dincolo de retină.

M-am ascuns într-un ochi
care seamănă cu o pasăre.


Din urmă

Stau şi privesc
cum te îndepărtezi,
cum te duci
aplecată pe un gând.


Reîntoarcere

Fluturii reci m-au întâmpinat,
m-au întâmpinat,
şi eu nu ştiam
dacă iarna asta iese din mine
sau e anotimpul rânduit la vremea lui.
Şi seara era nerăbdătoare
să-mi deschidă porţile ei.

Vara era uitată
în spatele unui gând îngheţat.
Se spune
că acolo fluturii îngână
cântecul soarelui...
iar pe garduri
se prelinge lumina
ca o miere albă.

Şi seara era nerăbdătoare
să-mi deschidă porţile ei;
mie mi-era frig,
acolo, în partea stângă.


Precizie

Îmi amintesc grădina,
grădina din spatele zidului,
îmi amintesc chaise-long-ul,
iarba şi sandalele tale,
urma de ruj a buzelor
pe marginea ceştii,
dar nu-mi amintesc de tine.


Aer

Nălucă de te-ai arăta,
de mi-ai vorbi de departe.
În braţele mele
s-a cuibărit pulberea
umbrei tale,
ca şi cum
ar fi de ajuns.


Ultimul plâns

Ţinea în mâini
sferele transparente ale eternităţii,
plângând peste ele
cu lacrimile fiinţei lui
îndoite.
Cuvintele curgeau din ochi
şi intrau în pământul inert
cântând,
hrănind măruntaiele universului.


Ca ieri

Lumina era aceeaşi,
mişcarea umbrelor zilei
era la fel,
oamenii gândeau că nimic
nu se schimbase...
doar mersul tău
aidoma amintirii
săpa adânci dureri
în asfalt.


La margine
(Profetul)

Tu să ieşi la margine
şi să strigi,
să adulmeci urma din iarbă,
să te îndoieşti în lumină.
Au trecut şerpii mai-nainte
atraşi de laptele inoroagei,
pielea şi-au lăsat-o în urmă
că e toamnă.
Nu te va auzi nimeni,
dar tu să strigi.

Eu te voi omorî
ca pe o lăcustă,
ca pe o lăcustă
te voi nimici.


Nu mă voi mai întoarce

Nu
mă voi mai întoarce.
Singurătatea ta se va preface
în coloană de templu,
aşteptarea ta
în trepte de zigurat.
Durerea ta cumplit va spăla
urma de sare de pe pământ,
apoi brusc
se va face
albastră.

Nu
mă voi mai
întoarce,
încearcă
să mă uiţi
între timp.


Bilet în uşă

Nu mai sunt.
La marginea oraşului pasul meu şters.
Când ai trecut pe aici,
sângele s-a zgâlţâit
în frisoane prelungi,
toate silabele mi-au căzut
împrăştiate-mprejur,
neputincioase zgâriau parchetul.
Abia se târau
spre cei o mie de ani care le-ar trebui
pentru a se întoarce înapoi
în cuvinte.


Cântecul pădurii către cel ce moare în frunzele ei

Apleacă-ţi genunchii în frunzele moarte
opreşte-ţi suflarea, vântul mă minte
toţi cocorii peste mine
strigă-n zările străine
tinde-ţi mâna, mâna dreaptă
inima ta dreaptă peste mine.

Cine te împresoară? Cine te strigă?
apa fântânii setea loveşte
nu te chem, tu vii, iubite
rădăcinile-s grăbite
ochiul tău se-nchide, ochiul tău
se stinge peste mine.

Te-ntinzi peste pietre, sunt ţie murirea
iubirea povară-n fâşii se topeşte
sarea gândului ne frige
munţi străini tăceri apasă
inima se frânge, toamne-adânci
ea strânge peste mine.

Doar tu mă mai cauţi, doar tu mă mai lepezi
sunt ţie pădure cu zilele repezi
singurătăţile tale
doar de mine sunt pline
tinde-ţi mâna, mâna dreaptă
inima ta dreaptă peste mine.


Săgeţi în piept

Foile din buzunar mi-s rupte,
ieri am rătăcit ultimul creion
şi nimeni aproape, să-mi ştie
sufletul rece, lumini de neon...
ooorbeeesc de-atâta singurătate
şi nimic nu mai trece pe-aici,
nimic nu mai mişcă, nimic nu mai cade
decât stelele cerului peste mine, furnici.

Vezi ce-nseamnă săgeţi?
Vezi ce-nseamnă departe?
Gâtui secunde şi paşii de fier
ai nopţii, ce fug, ce sapă cu gheare
în inima mea mâncată de ger,
de ape, de funii, de ne-aer, de noapte
adâncă şi hâdă, hohotind a mister.

Tu nici nu ştii, iubito
câtă adâncă uitare
tu mistui cu-n zâmbet
c-o vorbă,
c-un semn,
aproape de mine nicicând - ce prăpastie! -
ce pustiu se întinde
fără tine, stingher.
Nici apă, nici zumzet,
nici vânt, nici un sunet
în noaptea retrasă din cărţile reci,
nici o uimire nu-i mai aproape de mine
când iată: o stea, nu, eşti chiar tu
cea care treci.

Trimite-mi poemele iubiţilor tăi
de odinioară,
loveşte şi sapă şi-mpunge şi bate
în trupul meu huiduit de poeţi
ai viselor tale, ce stau şi îngroapă
umbra mea rătăcind pe poteci
de vis
de-a scaldă
de-a mult
de-a mirare
că nimeni nu poate
să-ţi aştearnă livezi.
Sunt fructele unei toamne uitate departe
sunt fructele mâniei albastre cântând,
când totu-i cenuşă, nimic nu stă-n calea
deschisă de tine cu o clipire, cu-n gest.

Coboară în seară
dormi dulce departe,
în locul meu somnul să-ţi fie
mângâiere şi-alint.


Antielegie

O elegie se compune dintr-o moarte şi o culoare.
Moartea este a ta, a celui dinlăuntru,
culoarea este a ei.
Este a ei.

O elegie nu plânge niciodată.
Uscată ca un şuierat de vânt,
lacrima ei din sinapse direct
se evaporă.

Elegia are viaţă în sine,
îţi împrumută gratuit o inimă
în trupul ei blând
te zideşte.


Dimineţile oraşului

au murit dimineţile de altădat',
visul se urcă-n tramvai de cu seară, şi gata!
O tristeţe pe picioroange
umblă prin oraş...
o aud, când ajunge în colţ,
cum rânjeşte la mine.


Mă priveşti de departe

Curând
această toamnă va fi
mult prea mică
pentru culorile ascunse în noi.
Nu ştim,
e septembrie.

Anotimpul se revarsă
din mâinile tale prelungi.


Străină

Femeie de spumă
te înveleşti în ceaţă şi dispari,
pentru tine nu tace poetul.
El vede cum întinzi răbdarea zeilor
spre prăpăstii
albastre.

tu scrii despre Nichita şi el tace,
îndoaie puţin doar spaţiul din jurul
gleznelor tale.
Când plec, te uit şi nu mai ştiu de tine,
când mă întorc eşti tot acolo zâmbind.
Mi-ar plăcea să aflu lungimea unghiilor tale,
măsura de la pantof,
culoarea eşarfei pe care o porţi în toamnă.

Mă văd iarăşi plecând, iar tu vei fi
cea mai mare pedeapsă.


Atunci când voi crede

Urechea va pătrunde cuvântul
durutului cântec,
atunci
numai atunci când drumul
va fi fost străbătut
îţi vei vedea aşteptarea
rostuind zilele tale ce vor veni.

În chiar ziua aceea
când brusc câmpurile arse
vor înflori
voi crede că e din nou
primăvară,
sau nu.


Gemene-asemene

Numele ei nu mi-l mai amintesc,
dar ştiu că are o soră geamănă
care trăieşte la mine în piept.
Poate castanele din camera ei
sunt de vină,
poate colecţia de pietre
de pe dulap,
direct din retină
se rupsese privirea atunci,
când noaptea zgâria
cu gheară tăcută în zid.

Ţin minte că-şi păstra între cărţi
vechi scrisori de amor,
poza cu mine era obiect de negoţ,
cumpăra cu ea sentimente.
I-am spus că n-o să ne mai vedem
niciodată,
dar ştiu că ultima care va muri
va fi
sora ei geamănă.


Sprint final, în gheare

Spre mâinile tale prelungi
nu se va mai întinde
nici un anotimp.
Va fi o pagină goală
şi-atât,
ochii vor decupa mereu
acelaşi contur de întuneric.

Simţi
cât de rece e apa tăcerii?
Cât de aproape au trecut în astă seară
antilopele uitării
gheparzi ocolind.


Furt calificat

Translaţie
de pe strune prelinse
din orizont,
arcuşul proaspetei veri,
cămaşa ta albastră -
o poveste de gheaţă -
culoarea dimineţii
împrumutând.


Ion

Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ţinut aşa… să se-nveţe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu ştia la ce se gândeşte, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă şi atât.
Ba da, îşi amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ţinea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiţă, după patru băieţi. „O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, şi vreo şase scrisori pe care le ştia pe de rost. Acum mergea acasă.
Mai ştia de pâinea din faţa uşii şi de cei două sute de lei. Le găsiseră cei din casă, dimineaţa, a doua zi după ce plecase. Nu ştiau nici acum cine le pusese acolo. Avea el o bănuială. Era greu, după război, şi în ziua arestării, chiar când să iasă din casă, a venit o femeie, că la cine să meargă?, la el, la popă doar, să-i ceară nişte făină. Şi i-a zis soţiei să se ducă să-i aducă din ladă, şi ţine bine minte, ea a venit cu-n pumn plin, că atât mai aveau, şi i-a zis „dă-i-o”. „Păi bine, măi Ioane, pe tine te arestează şi te duci şi eu să-i dau ultimul pumn de făină?”. „Las’, că pe voi vă va ajuta drăguţu’ Dumnezo”, i-a spus atunci, şi a plecat. Toţi oamenii se uitau după maşina care le lua preotul din sat.
Mai ştia că soţia nu voise să divorţeze, cum o sfătuiau toţi, şi fusese dată afară din învăţământ. Abia mai târziu a fost reprimită, la insistenţele unei rude, să trăiască şi ei cumva. „Ce bine c-au mai lăsat-o pe T. să mai vină să mă vadă”, se gândea. „Ce să le spun acum?”
Mai ştia ca A., cea mică, are cinci ani, şi că toţi aşteaptă să vină el, să se întoarcă, apoi doar să o boteze. Ardea în el dorinţa să o vadă, în sfârşit o fată, „atunci, am ştiut când s-o născut”, dar nu se grăbea. Mergea acasă să o vadă.
Din proces nu mai ţinea minte mare lucru, nici atunci nu înţelesese mai nimic. Găzduise un duşman al poporului şi l-au ridicat cu el cu tot. „Păi cum nu? că doar fusese profesorul meu.” Ei, şi cum coborau atunci, cu băieţii şi cu domnul profesor, de la stâna din deal, de la brânză, cu braţele şi cu inimile pline de flori. Ca să dea peste privirea goală dar ţinuta ţanţoşă a lui R., şeful de post, care i-a descoperit. Nu s-a învoit nicicum şi i-a ridicat pe amândoi.

* * *

S-a întors şi-au făcut şi botezul, l-a făcut socru’, tot preot şi el, da-n alt sat, şi aia mică o zis „moşule-i iece apa”, că era iarnă. A urmat deportarea. În alt sat, tot pe Mureş. Le-a scris mama copiilor la şcoală, că să nu se-ntoarcă la Cerghid că ei nu mai sunt acolo, să vină la Cuştelnic. Păi unde-i Cuştelnicu’?
N-a povestit niciodată la nimeni nimic. Cum a fost, că ce-a făcut; nimic. Odată a venit R. de şi-a cerut iertare, dar mai târziu, şi-a pierdut săracu’ minţile. Pâinea şi banii din prag au rămas de la Dumnezeu ştie cine, şi abia peste zece ani doar, va avea voie să-şi ia şi el salariul din nou. Cu domnul profesor nu va mai avea să se vadă decât târziu, peste ani şi ani, la nunta fiului cel mic, cel de s-a născut în casa cu numai trei pereţi de pe linia frontului, şi care îi încurca înainte profesorului foile prin casă. Atunci, când l-au văzut studenţii pe marele profesor, şi-au luat inima-n dinţi şi i-au cântat Gaudeamus, şi el a trecut printre ei tăcut şi cu lacrimi pe obraji. Iar copiii, toţi cinci vor face facultate, respinşi şi greu acceptaţi că erau copii de popă, şi vor avea la rându-le copii şi nepoţi care doar vor trece prin Cerghid, că nici casa veche a popii, din cotul drumului, nu mai e. Dar toate astea aveau să vină, şi părintele Ion încă nu le ştie.
Acum, venit acasă, parcă le vedea pe toate trecute, şi-i mulţumea lui Dumnezeu că-s bine, mai ales când, uite, mai îngropa câte un sătean de-al lui. Erau la pomană, şi o credincioasă aflase marele secret: „lui părintele îi place numai gâtu’ de la pui”. Şi i-au pus în faţă, bucuroşi, un blid plin de gâturi. Şi părintele Ion s-a uitat blând la masa bogată şi-o mulţumit. Că doară acasă mânca numai gâtul, găina, duminica mâncau carne, să rămână la copii.

MAI

5 mai 2008 - au citit: Radu Vancu (poezie);
Ioan Radu Văcărescu (proză)


Radu Vancu

Summa ethilica

Pe vremuri îmi doream din toată inima, religios aproape,
să ajung un straşnic băutor de vodcă.
Mi-aş fi dat poate chiar sufletul pentru asta.

Sigur, aşa cum se cuvine, alcoolismul meu novice
se hrănea din cele mai respectabile surse culturale.
Însă fiecare pahar de vodcă mă făcea să mă gândesc,
înainte de toate, la Toma din Aquino:
lumina irizând iadul lichid de 40 de grade
mă făcea să înţeleg fizic ce înseamnă
integritas, consonantia, claritas.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Cami, tu, dureros de antialcoolică.
Misionarismul tău mă converti la monoteismul hameiului.
Alcoolul urma să aibă mai mereu doar 5 grade;
am acceptat resemnat glaciaţiunea asta etilică,
nu doar pentru că ecstazele blânde au şi ele şarmul lor,
însă iubirea noastră preferă proletarul nisip la uretră,
cultivând în schimb ura de clasă pentru aristocratica ciroză.
E singurul accent marxist al unei iubiri mistice.

De Toma din Aquino îmi mai aminteşte
numai burta mea în expansiune continuă,
rivalizând tot mai serios cu a Doctorului Angelic.
Însă accept liniştit şi asta,
pentru că am ajuns să îmi doresc
să fiu un om bun, nu unul interesant.
Pentru asta, acum, sigur mi-aş da sufletul.


Kapital

Paişpe beri e rău, paişpe beri plus o jumate de vodcă e bine.
E limpede, Marx a avut dreptate:
500 de ml sunt demonstraţia ideală
că, de la un punct încolo,
cantitatea se transformă în calitate.
Cei ce beau îl au pe Marx în suflet,

fie că ştiu, fie că nu.
De aia discuţiile din crâşmele din România
seamănă cu discuţiile din „Posedaţii” lui Dosto,
şi tot de aia beţivii adevăraţi sunt anticomunişti –
pentru că orice ateu socialist care bea cu nădejde
se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic.

Când ai curaj să nu mai bei, s-a terminat.
Ai ajuns la capăt, la borna de unde nici o cantitate
nu se mai poate transforma în calitate.
Eşti deja, după toate probabilităţile, un mistic desăvârşit,
cu setul corespunzător de vinovăţii la îndemână.
Ce rău e să nu ai curaj. Şi ce bine e, după prima sută de vodcă.


Viaţa de proximitate. Seara

Citesc la lumina de pe displayul Philipsului
numele de pe cruci, ca s-o găsesc pe a tatălui meu
(n-am mai fost de aproape zece ani pe aici),
Cami mă aşteaptă pe alee, zgribulită toată de frig
şi de groază de cimitire; îmi trece prin minte
că iar învăţ ce înseamnă iubirea,

şi imediat după aia mi se face lehamite de prostia mea,
de felul în care încerc să mă împac cu o iubire moartă
torturând-o pe cea vie. Îl caut totuşi mai departe,
călcând pedant pe borduri, evitând noroiul,
examinând literele agitate ca nişte şoricei speriaţi de lumină
şi încercând să n-o văd cum tremură răbdătoare.

Noica scrie în octombrie ’86 că va muri peste 412 zile
şi, în a 404-a, goana după un şoricel îi aduce căzătura fatală.
Dar poate că numele tatălui meu nu va fi un şoricel nicasian,
ci unul diogenian, revelându-mi viaţa naturală. În orice caz,
căutând printre cruci, cu Cami tremurând alături, îmi aud mintea
clănţănind şi mormăind întruna cu vocea lui tata:

şo-ri-cel-bur-tos-la-să-bur-ta-n-jos-că-vi-ne-pi-si-ca-şi-ţi-pa-pă-bur-ti-ca!


Viaţa de proximitate. Dimineaţa

Excelent e, în general, să nu trăieşti,
să nu deschizi ochii, să te faci covrig sub plapumă
ca într-un sicriu textil, confortabil, o idee cam mic.
Dar vin borborigmele filtrului, apoi aroma Elitei,
şi lumea care nu trebuie să existe
se întrupează în final din glasul ei.

Cu ochii cârpiţi, te dumireşti încet, încet:
da, e lumea în care el s-a omorât când aveai 19 ani
& în care mama-i suspectă de cancer la sân.
Unde-s teodiceenii, să-i iei la şpiţe-n cur.
Aşezat pe marginea patului, te opinteşti şi plonjezi
ca un scafandru printre aripioare dorsale wobbegong.

Surpriză însă – aerul nu-i lichid, nu-i o mare
înţesată de rechini hămesiţi. Aerul te izbeşte în cap
ca o placă invizibilă de fontă, şi ea te întreabă:
„De ce gemi?”. Cu părul vâlvoi de spaimă
te împleticeşti spre baie, închizi uşa şi-ţi asculţi inima:
cea-mai-bu-nă-din-tre-lu-mi-cea-mai-bu-nă-din-tre-lu-mi-cea-mai-bu-nă-


Reply

la o scrisoare a lui Ştefan Manasia

Îmi scrii s-o las mai moale cu pileala,
iar tonul înţelept al mailului tău
dovedeşte că sentimentul moral chiar poate exista.
Nimic altceva n-am de obiectat
decât că de pileală nu te laşi tu
ci, dimpotrivă, când se satură ea
te lasă ca pe o pilitură de axoni şi dendrite
pe care nici un câmp magnetic n-o mai poate ordona.
Chiar acum, când îţi răspund,
se simte lichidul făcându-şi sârguincios treaba cu raşpălul
prin stomac şi, mai cu seamă, prin cap;
şpanul înţeapă aşa şi aşa
şi se face cerculeţe-cerculeţe în jurul unor poli
aşteptându-şi Amundsenul (eu, însă,
am vocaţie de Scott). Stau sub velux,
e o zi clară şi se văd Făgăraşii în dreapta,
acoperiţi încă de zăpadă.

Cândva, pileala se va lăsa de mine.
Voi fi un poet bătrân, căutat de câţiva tineri,
îi voi primi solemn şi grăsuţ
şi le voi da sfaturi solemne şi grăsuţe.
Făgăraşii vor fi tot acoperiţi de zăpadă
şi ochii mei vor căuta înţelepţi spre culmile lor.
Tinerii vor scoate sfioşi sticla de vodcă
şi eu le voi explica blând că sunt băutor ocazional,
aşa cum Goethe se declara poet ocazional.
Voi aduce totuşi pahare şi voi bea modest cu ei,
ochii lor vor privi spre mine ca ai mei spre Făgăraş.
Vom tăcea împreună. De sus, Alcoolul mă va studia cu un rictus,
scârbit de rumeguşul de ectoplasmă în care a pus atâtea speranţe
& atâta muncă. Voi fi liniştit şi sobru,
iar spaima va fi doar o temă a poeziei mele de tinereţe.
De pe pereţi, diplomele mă vor privi şi ele cu veneraţie.
Prostata îşi va cere apoi drepturile,
până şi spre WC voi merge ca un mare preot spre sanctuar.
În vreme ce jetul va susura muzical în vas,
voi avea intens, pentru o clipă doar,
senzaţia unei pierderi ireparabile.

După plecarea lor îţi voi scrie, relatându-ţi dialogul
& admiraţia lor pentru înţelepciunea mea.
Vei fi mulţumit, tu însuţi un înţelept.
Nu vei fi gelos, ştiind că am rămas acelaşi, al tău, Radu.
Vei închide computerul şi te vei îndrepta sacerdotal spre WC.
De sus te va privi Alcoolul, cu sprâncenele circumflexe.
Vieţile noastre vor fi nişte opere de artă.
Moartea însăşi ne va anunţa, intimidată,
ziua în care ni se va prezenta la uşă
grăsuţă & solemnă, îmbujorată-îmbujorată.
Absenţele noastre vor dezumaniza apoi lumea.

Până atunci, dragul meu, te las cu bine.
Pileala pileşte încă zdravăn.
Lumea se mai poate bucura de năvalnicele noastre temperamente.
Te salută deci, tânăr & etilofil,

prietenul tău cu care n-ai să dai gata prea mulţi lei,
Radu.


Ghepardul

Noapte de noapte, fascinat ca antilopa de ghepard,
îmi ascult inima cu dicţia ei perfectă:
ta-ta ta-ta ta-ta ta-ta ta-ta.

Fraza organică. Silaba unică a mantrei esenţiale.
Coerentă ca algebra şi obscură ca hotentota.

Până când mici mârâieli încep să dubleze
tot mai distinct recitativul, ai zice că inima
a făcut pui şi ei îşi încearcă glasul.
Cine ştie că nu trebuie să-ţi asculţi noaptea târziu
bastarzii inimii, poate să-i asculte.

Mâine mă voi trezi târziu şi devastat,
ca un fanatic după o noapte de flagelare.
Fireşte, ghepardul va tăcea toată ziua în faţa ei,
ca în vecinătatea unui prădător mai puternic.
Acum, însă, ea doarme lângă mine
şi nu-i aud inima cum bate.


Ioan Radu Văcărescu

Veghe şi portocale la San Francisco

„În sfârşit, adormisem adânc, un somn profund şi fără vise, întins pe spate în patul confortabil în care atâtea ceasuri până atunci mă zvârcolisem ca peştele pe uscat. Am simţit, cu o satisfacţie fără seamăn, cum alunec, secundă după secundă, în somnul acela ca de mormânt, binefăcător şi odihnitor. Chiar acele câteva secunde de lină alunecare mă vindecaseră parcă de oboseala drumului cu avionul până la San Francisco, care durase aproape o zi şi jumătate, şi de neputinţa de a dormi într-un loc de pe pămând care era la zece ore diferenţă de fus orar.”
Deşi îmi vorbea în şoaptă, mi se părea că vorbele sale răsună puternic în toată încăperea localului în care ne aflam, la o masă din colţ, eu şi cu vârstnicul meu companion de poveste şi de consumaţie. Poate că acea senzaţie era dată şi de faptul că avea o voce profundă, sonoră, dar învăluitoare şi acaparantă, dintre acele voci care par a se naşte din rărunchi şi pe care n-o mai uiţi niciodată.
„Mai era”, a continuat bătrânul meu comesean, „şi faptul că scăpasem, nici nu-mi venea să cred că la doar o jumătate de an de la ieşirea din puşcărie străbătusem oceanul şi apoi întreg continentul american şi ajunsesem în California. Să ştii, dragul meu, că nu-i uşor lucru, după şaisprezece ani de puşcărie politică. Ţi-e oarecum greu să revii la tine acasă, în ţară, lângă familie, prieteni, cunoscuţi, mă rog, dacă ţi-a mai rămas aşa ceva după o viaţă de om petrecută la puşcărie, darămite să pleci peste apa cea mare taman în ţara visurilor, la San Francisco.”
Într-adevăr, domnul doctor făcuse şaisprezece ani de puşcărie politică, bătuţi pe muche. Înainte de război fusese unul dintre promotorii psihanalizei în România, era oarecum faimos în ţară, atât în mediile medicale, cât şi în cele literare. A şi tradus în acele vremuri câteva texte de Freud, a promovat apropierea dintre psihanaliză şi artă, mai ales arta literară. Cunoscuse păsihanaliza la ea acasă, ca să zic aşa, la Viena, unde fusese student la Medicină. A fost unul dintre motivele intrării la puşcărie, imediat după 1948. Pentru comunişti, psihanaliza era o manifestare de frunte a putreziciunii capitalismului, astfel că au fost retezate orice astfel de acţiuni sau atitudini, fie în medicină, fie în cultură. Desigur, i s-au pus în cârcă şi alte vinovăţii, astfel că a fost condamnat la temniţă grea pentru trădare şi omisiune de denunţ. N-a fost eliberat decât în 1964, odată cu evenimentele binecunoscute şi jocul politic pervers din interiorul puterii comuniste din acea prioadă.
„Aşa că”, a continuat domnul doctor, „nu numai că n-am închis ochii tot drumul până în America şi apoi alte ore bune în compania prietenilor români care mă invitaseră acolo, dar nici în noaptea care-a urmat, m-am zvârcolit în pat toată noaptea, m-am ridicat de câteva ori şi am tras câte-o ţigare, astfel că spre dimineaţă, ceea ce însemna, pentru bioritmul meu românesc, primele ore ale după-amiezii, eram atâta de stors de puteri încât nu-mi aminteam nici măcar în puşcărie să fi ajuns vreodată în asemenea hal de epuizare.”
S-a oprit brusc din vorbit, ca şi cum ar fi fost întrerupt de ceva sau de cineva. Dar nu era decât o umbră ca o boare abia simţită care-i întunecă pentru o clipă obrazul perfect bărbierit, brăzdat de două cute adânci şi simetrice. Îşi reluă povestea în acelaşi ton aproape şoptit, aproape intim.
„Poate ştii, dragul meu, că în puşcărie cea mai grea tortură era să nu te lase să dormi. Asta era cea mai teribilă chestiune, şi oricât ai fi fost de dur, erai până la urmă doborât. Lipsa de somn, şi îţi spun asta şi ca specialist, duce la nişte manifestări groaznice, fizice şi psihice. Odată am fost ţinut, fiind la carceră pentru o anumită faptă, trei zile şi trei nopţi fără somn. Aveam voie să şed pe ţambal sau aveam voie să mă plimb prin celula de doi pe doi, dar n-aveam voie să mă întind şi să adorm. Încercasem, desigur, să mă rezem de perete sau chiar să mă întind şi să aţipesc măcar câzeva clipe, acolo pe lemnul gol. Nu ştii cum e, ajungi pur şi simplu la durere fizică insuportabilă şi la pierderea minţii. Era imposibil însă să adormi, pentru că, la intervale scurte de timp, gardianul de serviciu venea la uşă şi izbea de câteva ori cu putere în ea. Nu deschidea uşa şi nici măcar vizeta, nu se obosea să facă lucrul ăsta, pur şi simplu izbea în fierul uşii cu bastonul. Tresăream înspăimântat de fiecare dată. Dacă cumva încercasem să mă aşez, săream ca un arc şi aşteptam tremurând să se deschidă uşa şi să primesc bătaie. Eram sigur că nu se putea să nu fiu supravegheat, secundă de secundă. Însă nu eram. Nu mă privea nimeni, dragul meu, totul se rezuma la bătăile în uşă, repetate la infinit. Nu mi se dădea nici o altă atenţie. Însă atunci credeam că sunt în atenţia lor în fiecare clipă. Nu eram, însă era destul cu acele izbiri repetate în uşa de fier, era destul cu lipsa de somn, efectul psihologic asupra mea era devastator. N-am închis ochii deloc în acele trei zile şi trei nopţi mai mult decât vreo câteva minute. Şi totuşi, nu mă simţisem atunci, la carceră, sau altădată în puşcărie, atâta de sfârşit ca în prima mea noapte în America. E drept, eram cu atâţia ani mai bătrân de data asta”.
A tăcut pentru câteva clipe. A sorbit din cafeaua aproape rece. Avea mâini fine, cu degete subţiri şi unghii îngrijite, mâini de om tânăr, nu ale unuia care a trecut de opzeci. Nici chipul prelung, nici ochii, extrem de vioi în comparaţie cu vorba şoptită şi lentoarea povestirii, nici trupul, uscăţiv dar perfect vertical, neatins parcă de grelele timpuri trecute, nu-i arătau vârsta. M-am gândit şi la scrierile domnului doctor, rămase actuale la câteva decenii de la publicarea lor într-o foarte cunoscută revistă a perioadei interbelice, deşi apărea în provincie şi chiar ţinea cu dinadins să iasă asta în evidenţă. Chiar ştiam pe de rost o frază dintr-un astfel de text al domnului doctor, intitulat „Psihoanaliza în literatură”, de prin anii ’30: „Psihanaliza nu face altceva decât să parcurgă în sens invers istoria oricărei manifestări sufleteşti.” A început iar să povestească, parcă uşor contrariat de zâmbetul meu admirativ şi necontrolat.
„Am adormit spre dimineaţă, adică, după ora de-acasă, după-amiaza. Nu ştiu exact cât am dormit, dar nu mult, mi-am dat seama instinctiv. M-am trezit brusc şi am sărit în picioare în mijlocul camerei de oaspeţi unde am fost cazat, în vila californiană a pretenilor mei. Era întuneric în cameră, obloanele fuseseră trase de către gazdele mele, ca să mă pot odihni cumsecade. Dincolo de faptul că era ziuă, le spusesem şi că nu mai suport lumina nicicum, atunci când mă aşez în pat, îmi fusese de ajuns cu becul gol aprins în celulă atâţia ani. Nu mi-am dat seama de ce mă trezisem. Era linişte, doar de undeva, părea de foarte departe, răzbătea o rumoare de valuri la ţărm, de port şi de vapoare. M-am aşezat aproape imediat la loc în pat cu intenţia de a reintra în somnul binefăcător, dar, probabil din pricina emoţiilor şi oboselii prea mari, n-am reuşit cu nici un chip. Intrasem pesemne în acea stare dată de faptul că îmi sărise somnul, cum zicem noi, românii. M-am zvârcolit astfel, acolo în patul acela imens şi foarte confortabil, într-o stare amestecată de veghe şi somn, mai bine zis de somn superficial şi veghe somnambulică. După un timp, iartăşi nedefinit, în care m-am consumat în starea aceea, m-am trezit de-a binelea, bănuind şi de ce mă trezisem prima dată din somnul profund, sărind în sus ca un arc. Se auziseră, destul de puternic în liniştea din jur, câteva lovituri în oblonul de lemn de la fereastră. Nu m-am mai ridicat însă din pat, am rămas acolo întins, dar amorţit parcă complet, cu loviturile în oblon răsunând în cap, ca ecouri prelungi de gong. Am închis ochii instinctiv, şi, iar, alte lovituri. Deschideam ochii spre întunericul din cameră, îi închideam iarăşi, aţipeam, mă trezeam, vegheam încordat o clipă, revenea amorţeala aceea, a trupului dar şi a minţii, loviturile continuau la intervale oarecare, câte două, câte trei, mai puternice sau abia auzite. Am încercat şi să mă ridic din pat la un moment dat, dar n-am reuşit, sau poate, aflat în aceea stare buimacă, doar mi-am imaginat că vreau acel lucru. Apoi, loviturile în oblon rărindu-se parcă de la o vreme, se pare că am adormit mai multe minute, dar m-am trezit iarăşi, de-a binelea însă, după o serie de lovituri mai puternice. M-am ridicat din pat, destul de agil totuşi, şi am înaintat prin întunericul camerei vreo câţiva paşi, într-o direcţie oarecare. Apoi, ghidat de o geană de lumină descoperită brusc, m-am îndreptat spre fereastră. Aveam intenţia de a face lumină în cameră, vroiam să mă dezmeticesc şi să aflu ce se petrece.”
Domnul doctor se opri din vorbit şi, cu gesturi extrem de lente şi de precise, îşi aprinse o ţigară. O ţigară de foi, lungă şi subţire, cu muştiuc de lemn şi cu aromă foarte fină de vanilie. Trase câteva fumuri, unul după altul, iar încăperea localului se umplu de aroma de pe alte meleaguri a ţigării de foi. L-am privit în continuare admirativ, aş fi prelungit cât de mult acele clipe în compania distinsului meu companion, dar şi ardeam de nerăbdare să aflu continuarea poveştii. Reluă brusc, pe acelaşi ton, dar parcă totuşi puţin mai alert.
„Am ridicat oblonul de lemn, trăgând cu putere de panglica pipăită la marginea ferestrei. O splendidă zi californiană îmi apăru atunci în faţa ochilor. Fereastra dădea în spatele casei prietenilor mei, spre o livadă de portocali. Dinspre oceanul care se simţea undeva aproape bătea briza în rafale constante. Chiar lângă fereastră se afla un arbore de portocal încărcat de globuri aurii şi care se zbăteau în bătaia vântului. La capătul celei mai apropiate dintre crengi se bălăngănea o portocală cât toate zilele, aproape roşie de coaptă ce era. Am deschis geamul şi am apucat strâns ramura aceea năbădăioasă de portocal. Am prins cu cealaltă mână portocala uriaşă şi am smuls-o de pe creangă. Am închis fereastra la loc, am tras oblonul, am bâjbâit prin întunericul revenit în cameră şi m-am aşezat pe pat. Am stat câteva clipe liniştit în liniştea deplină şi apoi am descojit portocala, aşezând bucăţile de coajă pe pat. O mireasmă de nedescris a umplut atunci camera ineditului meu supliciu californian.”

APRILIE

7 aprilie 2008 - au citit: Rita Chirian - poezie;
Ovidiu Baron - proză


Rita Chirian

kirke

1.

cu frigul cu golul cu spaima
mâine-poimâine am să încep să urlu uşor
aproape de pe altă lume am să aproape
aproape ca o naştere am să urlu şi
peste blocurile-n care-n fiecare zi negreşit
cu migală şi fără păcat îmi desprind pielea-ncăpătoare de gips
o să se ridice liniştea mucezită boreală şi eu am să râd.
fiindcă nimeni nu ştie ce şi cum cu liniştea asta
care ca praful şi scâncetul de sub roţile tirurilor
s-a ridicat să strălucească
peste cartier
mâine-poimâine ca un înecat viu am să urlu.

nu hainele pătate de transpiraţie
nu nopţile în care de pe-o parte pe alta
nu păsările de pâslă care se lovesc de geam ci

numai avena ci numai insula din creierul de femelă pe care
cu-anvelope şi dopamină şi sex.

2.

douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte şi
douăzeci şi şapte spre
douăzeci şi opt au oglinzi şterse bine de tot cu
catgut cu urină de pisică.

zice domnişoară aveţi fără îndoială
un corp foarte frumos şi sculptural şi ionic domnişoară.
zice dar la ce bun.
eu cresc un cimitir de la fereastră până hăt.
auzi. numai cimitir şi autostrăzi cresc şi descresc până
se lichefiază zidurile care se-nverşunează pe dinlăuntru.
îl cresc aşa cum ai creşte un copil. indulgent şi cu mână de fier.
în fiecare zi îi pun o culoare şi-n fiecare zi cimitirul ăsta se-mpuţinează şi
mic-mic mi-l întind peste dinţi peste cerul gurii. de-aia izul metalic al salivei mele.
de-aia limba mea încordată ca o gheară-ţi caută ziduri pe dinlăuntru.
neputincioasă le încearcă tăria. fiindcă zidurilor atât
le place să rămână-n picioare mai glorioasă şi
mai de răsunet prăbuşirea.

3.

douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte:
tac fiindcă-ntre noi numai absenţe şi numai noi.
departe corăbii cu mirodenii şi sclavi şi sticlă colorată şi copii şi şotroane.
şi kirke: nicio vedenie neagră peste benzinărie şi
nicio epidemie pe faţa neoanelor. e-atât de bine. ca o dimineaţă
în care ţigara are gust de sudoare şi cald. stingher
un somn de câteva ore apele se retrag şi petecul ăsta de pământ se leagă de lume.
mai strâns până la sfârşit tot mai strâns şi fără scăpare.
douăzeci şi şase spre douăzeci şi şapte:
zice că ce să fac eu cu toate cuvintele tale ce să fac eu cu laptele tău acrit
cu nebunia cu leşurile pe care neîncetat le duci de ici-colo
cărora neîncetat le vorbeşti şi pe care vai
le implori să-şi ţină mâinile cuminte în poală
cărora ceai şi biscuiţi şi haine curate. ce să fac eu.
fiindcă eu am cât vezi cu ochii
câmpuri adânci câmpuri goale peste care
oamenii-şi aruncă măruntaiele şi toate-s ale mele şi toţi
câinii oraşului se îndestulează. şi toate celelalte fiare.
şi ce să fac eu cu mine şi cu tine la un loc pe linia asta de calcar.

4.

e doar un popas o lâncezeală ceva mai lungă până ce un strigăt nou-nouţ
o să ne stoarcă alte încălţări şi alte haine. n-o să fim mult în siguranţă
bine ascunşi sub draperiile astea de bismut.
şi n-o să ne-avem multă vreme în mâini până la leşinul din urmă.

să nu spui: ce privelişte uterul tău mincinos din care zboară copii
cu maţe jugulate şi cheaguri în orbite şi cu steagurile numai zdrenţe.

nu ce privelişte camera ta în care-a plodit negrul.

5.

douăzeci şi şapte spre douăzeci şi opt:
ca o pasăre de pradă îţi înghit sexul şi ca o pasăre de pradă îţi păzesc cuibul înalt.

fiindcă fără urmă şi fără cruţare-n mine lumina s-a chircit demult.
morţii mi i-am uitat şi morţii m-au uitat pe mine.
aşa că nu mai e timp de pierdut:
în tine îmi afund braţele cu foamea cu spasmul
şi-n punga ta de piele-mi caut ieşirea. fiindcă de aici nu se vede nimic.
până la capătul lumii numai nimic şi nimic.

fiindcă domnule dragă şi marile înfrângeri au nevoie de oareşice pregătiri.
nu poţi cădea cu dresul rupt cu unghiile netăiate.

fiindcă în noaptea de treişpe spre paişpe octombrie
în noaptea aia vagoane lungi cu târfe şi cerşetori şi leproşi şi luetici
s-au oprit sub geamurile mele şi ei au urcat la mine
şi am mâncat şi-am băut şi până dimineaţa ne-am încercat rănile
şi ne-am strâmbat unii la alţii
şi-am râs cum am mai râs doamne dumnezeule.


Ovidiu Baron

Baba. O poveste cenuşie

Era cam pe vremea începutului de an doi de facultate. Poposisem în Sibiu la un prieten şi mă gândeam că banii pe care mi-i dăduse tata pentru cazare nu-mi vor permite cine ştie ce confort în anul universitar care stătea să înceapă. Căminele, dintre care vizitasem două, nu mă atrăgeau prea tare, camerele arătau jalnic şi erau locuite de câte opt studenţi. Nu erau de nici unele pe acolo. Baia era dezolantă, cu chiuvete metalice ruginite, din care abia dacă una sau două rezistau eroic pe un perete care, la rândul lui, părea să iasă dintr-un război de lungă durată. Apa era plină de rugină şi arareori era încălzită, iar toaletele fără uşi te îmbiau să admiri mormanele de rahat aşezate metodice de o parte şi de alta a găurii turceşti care ar fi trebuit să le înghită. Holul era nezugrăvit de ani mulţi, astfel că varul începuse să coboare de bună voie de pe pereţi, lăsând în urmă o culoare imposibil de distins. Pentru toate aceste minunăţii administratorul îmi ceruse o şpagă care echivala cu vreo două luni de cazare într-un apartament onorabil. Aşa că am zis nu. Voi găsi ceva mai bun, cu atâţia bani cât am în buzunare.
Am început să caut. Mai întâi am nimerit la un moş, undeva în apropierea facultăţii. O clădire veche, dar solidă, din care omul deţinea doar o cameră. A venit să mi-o prezinte şi părea foarte bucuros de întâlnire.
- E ieftină, mi-a zis. Şi trebuie să ţii cont că e în zona centrală.
- Da, spun eu.
- Chiar ultracentrală, adaugă omul.
- Da, adaug eu.
Zidurile erau foarte înalte, vreo cinci-şase metri, cel puţin. Preţul nu era mic deloc şi îmi cam depăşea posibilităţile, dar căutam cu mintea soluţii. Voi lucra, voi avea bursă, voi cere mai mult de la părinţi, mă voi împrumuta pentru început de la unchiul meu şi alte câteva soluţii temporare sau definitive îmi treceau prin minte.
- Nu putem scădea din preţ? am întrebat.
- Domnule, mie nu îmi plac oamenii care vin să cumpere ceva şi cer să li se scadă din preţ.
- Dar eu nu cumpăr...
- Ba da, cumperi, cum să nu.
- Închiriez.
- Tot un fel de a cumpăra.
- Mă rog, dar totuşi, vă puteţi gândi la un preţ mai mic, sunt student, ştiţi, nu am foarte mulţi bani.
- Cum spuneam, apartamentul e ultracentral.
- Care apartament? E doar o cameră.
- Eu îi spun apartament.
- Înţeleg. Şi preţul e aşadar fix.
- Nu e. Pot scădea ceva. Dar foarte puţin.
- Cât?
- Vrei să-l închiriezi?
- Vreau.
- Cât ai la tine?
- O sută cincizeci de mii.
- Dă-i încoace şi mai vii cu cincizeci şi batem palma.
- Bine. Bucătăria unde e? întreb eu, numărând banii.
- Nu e, zice el.
- Dar baia?
- Te speli în oraş.
- Un WC măcar?
- Ceri prea mult, se răsti omul, întinzând mâna după bani.
- Dar e normal, mă gândeam că e ceva în clădirea asta, măcar o baie comună, zic eu, punând banii la loc în buzunar.
- Dacă nu vrei să închiriezi de ce ai mai venit? se răsti omul.
M-am apropiat cu spatele de uşă, privindu-l atent, şi am sărit în holul minuscul ce dădea pe trotuar.
- De fapt, de la bun început nu ai vrut, continuă omul.
- Ba am vrut, am zis eu.
- Nu ai vrut. Nu eşti serios, mi-am pierdut vremea cu tine. Ştii de unde am venit eu ca să-ţi arăt camera asta?
- Apartamentul? am întrebat, imediat ce am pus piciorul pe trotuar.
- Nesimţitule, a urlat el, trântind uşa.
Am plecat, uşor debusolat, urmând să mă reîntâlnesc cu prietenul care se oferise să mă ajute cu căutările.
- Eşti un nesimţit! am auzit din nou şi m-am întors. Omul era aplecat pe fereastră şi gesticula ameninţător înspre mine, în timp ce lumea de pe trotuar mă privea oarecum bănuitor. Am grăbit pasul.

A doua zi locuiam deja la o baba. Un capăt de stradă, o casă fără gust, cu acoperiş metalic. Poartă, tot metalică, vopsită în roşu. Metal verde şi metal roşu. Babă grasă, cu mers apăsat şi cu bube pe faţă. Ajunsesem acolo pentru că nu aveam bani şi pentru că eram convins că, indiferent ce voi face şi ce mi se va întâmpla, la un moment dat va fi bine. Şi, într-un fel, aveam impresia asta în fiecare zi. Sunasem la poartă şi mă privise îndelung, cu ochii aproape închişi, fără să răspundă la salut şi fără să mă întrebe nimic. Apoi se dăduse la o parte şi mă lăsase să intru.
- Am văzut anunţul în ziar, am încercat să schiţez o conversaţie.
- Ştiu, a răspuns ea. Mi-ai spus la telefon.
Am privit-o, surprins, cu un început de surâs.
- Trebuie să fi fost altcineva. Eu n-am sunat. Am venit direct...
O uşă metalică. Am coborât la un demisol rece şi umed. Scări, hol, două camere, de-o parte şi de alta. În faţă, o sală de baie cu wc şi chiuvetă.
- Este apă caldă? Am întrebat.
- Aici nu. Toţi merg la baia comunală, a răspuns baba.
- Care toţi?
- Toţi ca tine, a continuat ea.
- A, aţi mai primit deja pe cineva? Zic eu.
- Nu, tu eşti primul. Ai banii?
O sută cincizeci de mii. Era foarte ieftin. Mi se părea că fac o afacere. Stau la baba asta, economisesc nişte bani, n-o să fie greu. Sunt rezistent. Baba nu poate fi aşa de rea. La urma urmei, bătrânii sunt buni.
- Ai buletinul? M-a întrebat apoi.
I l-am dat. A plecat, cu bani şi buletin, în imperiul ei de deasupra demisolului. Am auzit uşa de metal de jos, apoi pe cea de sus. Mult metal la baba asta, mi-am spus. O singură fereastră, în camera dinspre stradă. Voi sta acolo, mi-am zis. Cealaltă cameră era luminată de un bec chior. Baia, la fel. În miezul zilei, umbrele se plimbau nestingherite pe pereţi. Baba mi-a înapoiat buletinul.
- Gata. Asta e tot. Stai unde vrei, eşti singur. Cheia de la poartă o ţin eu. Suni când vii, nu plec niciodată de acasă. Ai grijă să nu faci prea multă mizerie... Şi ceva important: la mine caprele nu au voie să vină.
- Caprele? Am întrebat.
- Da, caprele. Nu au voie la mine.
Regretam deja că-i dădusem banii şi mă gândeam să-i cer înapoi. Am plecat să mă plimb şi spre seară mi-am adus valiza cu cele câteva lucruri care-mi aparţineau. Era linişte. Nu aveam televizor şi nu mă gândisem să-mi aduc nici măcar un aparat de radio. Dar voi aduce, mi-am zis. Am citit la lumina aceea chioară, apoi m-am culcat. Era frig. Toamna era foarte rece, iar demisolul ăla sporea de sute de ori impresia de frig. Îmi clănţăneau dinţii. Mâine îi voi spune să dea căldură, mi-am zis. Am adormit.
Pe la miezul nopţii m-a trezit un zgomot. Cineva deschisese uşa metalică. Paşii apăsaţi mi-au spus că era ea. A coborât treptele şi s-a apropiat de cameră. Am auzit uşa deschizându-se şi mi s-a părut că-i disting silueta în prag.
- Ce doriţi? Am întrebat.
Nici un răspuns. Baba stătea nemişcată în prag. A rămas acolo câteva zeci de secunde, după care s-a dus.
N-am mai dormit deloc. Dimineaţa aveam ochii umflaţi şi începusem să strănut. Totuşi, nu poate fi chiar aşa frig, îmi spuneam, nu e decât toamnă. M-am apucat să gătesc, locuisem singur pe toată perioada liceului. Aragazul cu două ochiuri, cocoţat pe o masă verde, era destul de murdar. Dar focul lui m-a făcut să fiu ceva mai optimist. A coborât când ciorba era aproape gata.
- Ce găteşti acolo? A întrebat.
- Ciorbă.
- Şi aia din farfurie ce e? A continuat ea.
- E grăsimea de deasupra.
- Vrei s-o arunci?
- Da.
- Dă-mi-o mie!
- Luaţi-o, i-am zis, sperând că va pleca mai repede.
S-a apropiat de aragaz, s-a uitat cu atenţie la farfurie, după care, spre stupoarea mea, a apucat o lingură de lemn şi a gustat.
- Nu e bună, mi-a zis.
- Mie îmi place, am strigat eu.
- Nu urla aşa. Nu e bună. Îi lipseşte ardeiul. Îţi aduc eu unul.
- Nu-mi trebuie, îi zic, ciorba e aproape gata.
- O mai fierbi o dată, zice ea.
Mă hotărâsem să-i fac mai multe reproşuri şi să o ameninţ că plec, dar eram atât de uimit încât nu fusesem în stare să-i spun nimic. A coborât cu ardeiul şi mi l-a pus pe masă, apoi a luat farfuria cu grăsime şi a plecat.
Am aruncat imediat ciorba în closet şi am plecat si eu. Strada era perpendiculară pe calea ferată, de care o despărţea un mal abrupt. L-am urcat şi m-am plimbat pe marginea şinelor, încercând să evaluez cu maximă luciditate situaţia în care mă aflam. La întoarcere, baba mi-a deschis poarta şi mi-a zis:
- A mai venit unul. E băiat serios.
După care s-a dus.
Mircea era student la geografie. L-am găsit aşezat pe marginea patului, în camera întunecată.
- Mi-a spus că tu stai în cealaltă cameră, mi-a zis el.
- Aşa e, am răspuns.
Am povestit ore în şir. Mircea voia să ştie totul despre babă.
- Nici eu nu ştiu prea multe, i-am zis.
- Bine, vom afla, zice el.
În noaptea aceea, baba a deschis, pe rând, ambele uşi, oprindu-se în prag, după care a plecat. Ne-am hotărât ca în noaptea următoare să lăsăm becurile aprinse. În plus, vom cumpăra unele mai puternice.
Mă bucuram că aveam un tovarăş. Mircea era mai mereu bine dispus. O întrebase pe babă dacă avea să mai vină cineva şi primise un răspuns negativ. Eram liniştiţi.
A doua zi am schimbat becurile. Acum se vedea foarte bine împrejur. Am lăsat lumina aprinsă şi uşile dintre camere deschise. Stăteam de veghe, aşteptând vizita babei, curioşi să vedem cum va reacţiona. Pe la miezul nopţii, becurile s-au stins singure, iar baba şi-a refăcut rondul obişnuit.
Zilele următoare am început să frecventăm cursurile facultăţii. Făceam în aşa fel încât să fim plecaţi cât mai mult timp de acasă. Baba a schimbat pe ascuns becurile puternice cu cele slabe. Am cumpărat altele şi s-a repetat aceeaşi poveste în fiecare zi. Ne-am hotărât să ţinem nişte becuri la îndemână şi să facem schimbul seara, însă ni se oprea curentul tot mai devreme. Baba ne-a zis că sunt lucrări pe stradă, că erau frecvente penele de curent. I-am spus că nu credem asta. Sunteţi nebuni, ne-a zis ea. O lună, am zis noi, o lună şi atât. Vom pleca de la baba asta.
Următorul venit a fost un muncitor. Mai fusese client. Apoi a venit şi fratele său. Erau murdari şi miroseau urât. Mircea s-a mutat în camera dinspre drum, care era mai mare şi avea două paturi.
- Mai vin şi alţii? Am întrebat-o pe babă, fără să ne sinchisim de cei doi muncitori.
- Nimeni, ne-a zis ea. Nu mai vine nimeni.
Muncitorii vorbeau mult şi se adresau în permanenţă unul altuia cu ”fra”. Ai făcut asta, fra? Ai văzut aia, fra? Ne-au spus că vor mai veni şi alţii, că baba minte. Şi unde vor dormi? Am întrebat noi. Aveţi două paturi, nu? Ne-au întrebat, la rândul lor.
Au venit aşadar Costică şi Tarzan. Primul susţinea că e impresar. Al doilea era student la istorie, o namilă înaltă şi grasă, care urla de câte ori îi ceream să o facă. Asculta manele şi se freca cu mâna pe burtă a satisfacţie. Şi Costică mai locuise la babă. Am plecat pentru că m-am certat cu nişte vecini, ne-a explicat el. Îi plăcea la babă, avea cu cine să stea de vorbă. Nu puteam nega, avea dreptate. Ne-a arătat poze făcute la mare. În toate apărea între câte două fete, de fiecare dată altele. Unele dintre ele aveau sânii goi. Sunt fetele mele, ne-a zis.
Costică se trezea de fiecare dată primul, în jurul orei cinci. În prima dimineaţă s-a întors de la poartă înjurând. M-au văzut. Ai dracului. Iar au mânjit poarta de rahat. Ne-am dat seama că bietul Costică avea într-adevăr duşmani pe strada aceea. Poate va pleca din nou, mi-am zis. Mircea nu-l putea suporta pe Trazan. E prost, îmi spunea el. Dormeam cum apucam în camera aia şi făceam o grămadă de glume pe tema asta. Baba îşi făcea rondul noapte de noapte, fără să spună nimic. Pe la ora zece ne oprea curentul şi îl repornea spre dimineaţă. Deşi găsea poarta la fel în fiecare dimineaţă, Costică tot o mai păţea uneori. Era somnoros şi se grăbea să ajungă la serviciul lui de impresar.
Ultimul a venit Dan. Era un tip slab, cu ochelari, cu o faţă care parcă râdea fără voia lui. Era un fel de ironie adresată tuturor celor care îl priveau. Baba l-a privit chiorâş.
- Te-ai întors?
- Da, tanti Ana, m-am întors.
- Ţi-am spus să nu mai vii...
- Aşa este.
- Dar degeaba vorbesc, a zis ea. Văd bine că toţi vă întoarceţi.
La început, Dan nu a vrut să ne spună nimic. Îşi ascundea mâncarea cu grijă şi îşi drămuia fiecare bănuţ. Aveam să descoperim că de fapt era destul de bogat. Peste câteva zile l-am convins totuşi să ne spună câte ceva. Am aflat că baba avea un registru în care erau notaţi toţi cei care-i fuseseră clienţi de-a lungul timpului. Putem merge să vedem meciul, ne-a spus el. Baba are un televizor sus. Îi cer eu voie.
În camerele de sus mirosea îngrozitor. Probabil că baba nu aerisea niciodată. Pe masă trona registrul despre care ne vorbise Dan. În fiecare zi îl deschide, a spus el. Reciteşte numele, îşi aduce aminte de toţi. Are şi câte o poveste a fiecăruia, mie mi-a mai spus câteva. Îmi propusese la un moment dat să mă înfieze şi am refuzat. De-asta a spus că nu mă mai primeşte în gazdă. Dar nu e femeie rea.
Podeaua era acoperită cu covoare, peste care erau aşternute nailoane. Zugrăveala era ştearsă, ca şi jos, iar perdelele aveau un strat de praf care te împiedica să spui cu exactitate ce culoare aveau. Juca echipa naţională. Baba ne privea pe rând, cu ochii mici, fără să întrebe nimic. Tăceam şi noi, privindu-ne cu subînţeles.
La facultate, un coleg mi-a spus că mă căutase deunazi la adresa gazdei. Baba îi spusese că eram plecat în oraş, cu nişte capre. L-am întrebat pe Dan ce avea cu fetele. Nici el nu ştia, dar văzuse mai demult, că prima parte a registrului era completată cu nume de fete. Niciodată nu erau nume de fete şi de băieţi în acelaşi timp.
Seara spuneam glume. Cel mai frecvent râdeam pe seama lui Dan, pe care-l numeam fiu al babei. Uneori îl puneam pe Tarzan să cânte manele şi să dea din buric. Costică tot se mai întorcea nervos de la poartă, cu mâna murdară de rahat.
Am plănuit să plecăm toţi odată. Noi, studenţii, aveam să închiriem un apartament împreună. Muncitorii se gândeau să plece şi ei. Baba continua să ne taie curentul şi să facă inspecţiile nocturne. Într-o seară, unul dintre noi s-a prefăcut că sforăie.
- Nu te mai preface, mă, că-ţi dau un şut de nu te vezi, a ameninţat baba. Am început să râdem în hohote şi baba a plecat.
Cu câteva zile înainte de sfârşitul lunii, a început să ne dea căldură. Ne-a amintit că la întâi trebuia să plătim pe luna viitoare. Era zâmbitoare şi, în felul ei, amabilă. Ultima noapte a fost cea mai călduroasă. Calorifele scoteau un şuierat ciudat. Pe la miezul nopţii, am avut vizita babei. Tarzan a început să cânte.
- Nu dormiţi? A întrebat ea. La ora asta e bine să dormiţi.
Am pufnit toţi într-un râs nebun. Baba a ieşit, mormăind ceva. Dan a început să lovească peretele cu piciorul, sacadat, iar Tarzan să imite cântecul huhurezului. Costică o înjura pe babă, şi pe toţi vecinii de pe stradă. Baba a revenit de câteva ori, ameninţând că va chema poliţia şi că ne va da afară. Mai târziu a început să ne roage să ne oprim. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Ne-am făcut bagajele pe întuneric, care cum a putut. Dimineaţa am chemat două taxiuri şi ne-am dus. În spatele nostru, o vedeam pe babă azvârlind un lighean cu cenuşă.

MARTIE

3 martie 2008 - au citit: Camelia Silea - poezie;
Dragoş Varga - proză


Camelia Silea

Cascade

III

unui poet

merg pe stradă singură eu şi fantoma unui gând
copaci cu trei umbre numărând stâlpii de telegraf
frunze căzute doar frunze pietricele praf hârtii
o casă neterminată ca o poveste fără sfârşit
s-a făcut noapte şi e plăcut pe bulevardul milea
acuma printre felinare e linişte
toamna asta are un aer pe care-l cunosc de mult
nu l-am mai găsit nicăieri pe drum tot mereu mă gândesc
strada e lungă şi dreaptă ca un creion ascuţit
cu vârful spre ramada cea cu porţile deschise
baloane colorate zâmbete lume multă

la maraton atâţia poeţi noi anii noştri tenebrele noastre
stam cuminţi şi nici nu vorbim eu şi ea
poveşti care mai de care nume şi nume
îmi vine să mă strig sala e plină citeşte cărtărescu
toţi studenţii au venit în rest nu mai contează fac bine acum
stau cu degetul lipit de tâmplă nu vreau biscuţi
nu vreau coca-cola nu vreau nimic
aş vrea să nu plec de aici dar asta e

mănânc bucăţi de lămâie cu coajă cu tot
mă gândesc că nici nu m-aşteptam să te văd
şi n-am de gând să ţi-o spun
pe mine mă cheamă doar camelia
ce-i drept
mi-ar fi plăcut un autograf

IV

se-ntâmplă uneori

se-ntâmplă uneori să faci şi gafe
să confunzi zilele săptămânii noaptea cu ziua vârsta lui
să crezi că poţi mânca iaurtul cu furculiţa şi peretele în loc de unt
pe pâine că tot e alb
se-ntâmplă uneori să cauţi trecutul viitorul sau
cel mai rău prezentul pe hărţi inexistente
să crezi că timpul se poate opri în loc chiar acolo
înaintea ta eventual să se şi încline ca să-l vezi
că soarele va răsări între ghilimele ca să-ţi facă pe plac
încă o dată

se-ntâmplă uneori să-ţi doreşti să spargi o farfurie
bibeloul de preţ cutia cu fotografii sau mai mult
toate gândurile să le dai de pereţi să se-mprăştie ca
pasta de corector pe mocheta de pe hol şi pe toţi pantofii
şi-apoi în loc să-ţi vezi de treaba pe care-o aveai
să te-apuci să cureţi totul în jur sertarele
picioarele mesei totul
să zâmbeşti că ai reuşit să depăşeşti momentul fără
să-ţi spargi capul de nimic şi-apoi
să numeri din 3 în 3 din 7 în 7
ca pe 101 dalmaţieni

se-ntâmplă totuşi uneori
să-ţi doreşti să-ţi faci semne cu mâna să-ţi spui
bine-ai venit înapoi te implor rămâi nu pleca
ce dor îmi era să stăm la taclale să ne-arătăm
trei dinţi din faţă când stăm cu picioarele-n lună
sau cu capul în nori eşti aici acum e singurul
lucru care contează de bucurie uite ţi-am desenat
petale de trandafir sigur lipseşte ceva dar dacă
ar fi să avem totul ce ne-am mai dori

să-ţi spui să-ţi repeţi ca să nu mai uiţi niciodată
că se-ntâmplă uneori
să-ţi doreşti să mergi înainte

VIII

când închid uşa

închid uşa ziua de azi se deschide-n faţa mea
să mă relaxez mă gândesc
strada magheru în dreapta şi-n stânga
îmi râde oacheş printre ei
astăzi
începusem să scriu despre poduri şi ape adânci
din vitrine perechile de pantofi
nu-i momentul îmi spun cu mâinile-n buzunare
şi trec mai departe
hârtii ambalaje mucuri de ţigări crepături în asfalt
lume multă terase
e soare e cald e frumos astăzi vreau să mă plimb
35, 34, 33... ce faci?
mă bucur să te văd pe aici 3, 2, 1 verde
între oglinzile teatrului radu stanca
chipurile noastre de-acum şi
gândurile noastre despre mâine
mai trece din când în când câte-un autobuz arhiplin
eu aş vrea să ştiu ce gândeşti
între timp de fiecare dată când cutreieri munţii
nu facem balet încerc să-i explic şi mă gândesc
şi-atât

XII

unui soare cu dinţi

s-a umplut oraşul de lumini îmi spun
e o plăcere să ieşi pe stradă seara pe cuvânt
ornamente ghirlande becuri de tot felul
pe unele am reuşit să le văd aşa în treacăt
printre preţiozităţi rare ca dealtfel timpul
uneori mi se pare că se-ndeasă în urma umbrei
soare cu dinţi
trebuie să vină şi sărbătorile cumva
în seara asta am făcut concurs
am scris cu toţii poezii
şi ei i-au scris de-atâtea ori lui moş crăciun
mă gândesc dacă brazii vor fi din nou albaştri
acolo pe lângă patinoar
şi tot aşa mă trezesc că-i explic
ce înseamnă lac să fie că broaşte s-adună
sau
loc ar fi dar n-ai cum sta
eu
din locul meu cu soare cu dinţi stau şi mă privesc
aproape că mă văd de cealaltă parte a podului

s-a umplut oraşul de lumini îmi spun
ea mi-a spus că ar vrea un autobuz
care s-o plimbe pe străzi ore întregi
jur-împrejurul acestui anotimp
trebuie s-o duc la plimbare îmi spun
la patinoar într-o seară ar fi plăcut de ce nu
tocmai am aflat că s-a deschis
întotdeauna sunt în urmă cu informaţiile
a trecut şi moş nicolae într-un târziu
şi ei m-au tot întrebat ce mi-a adus

mulţumesc pentru ochi mulţumesc pentru loc
staţi puţin vă mulţumesc
dintr-un soare cu dinţi

Dragoş Varga

Iepuraşii rânjesc

Cu ochii întredeschişi, Doru încerca să-şi dea seama dacă era zi sau noapte. Întotdeauna se întâmpla aşa: lumina îi pătrundea dureros printre pleoape, iar calvarul reîncepea. Rotaţia camerei, vuietul agasant din urechi, amăreala greţoasă din gât, fălcile încleştate involuntar, tremuratul spasmotic, toate îi erau demult familiare. Cu o anume plăcere începuse de la o vreme să-şi controleze reacţiile, astfel încât, la sfârşitul agoniei, îşi arbora pe chipul sleit o mină de învingător, după care se prăbuşea. Mai greu era să-şi aducă aminte cum ajunsese acasă şi să umple cu fapte vidul ce se aşternea mai întotdeauna în memorie. Dar... la naiba, pentru asta e destul timp după... şi, oricum, în momente din astea, fiecare secundă contează. Metodic, profesionist, îşi schimbă întâi poziţia, aducându-şi capul în poziţie verticală; era, în fond, mişcarea cea mai periculoasă, de ea depindea reuşita întregii acţiuni. Toate celelalte, o ştia bine, veneau de la sine, întoarcerea pe-o parte, sprijinirea în coate, pe genunchi şi, apoi, partea cea mai grea, ridicatul în picioare. Dar mişcarea ţestei era punctul de încercare...
Pe vemea când era neexperimentat, se arunca disperat, la primul semn de greaţă, înspre baie, sfârşind aproape întotdeauna înainte de sosire. Nu atât golirea spontană a intestinelor era supărătoare, cât corvoada curăţării mochetelor sau, după caz, a pereţilor, în fiecare dimineaţă ce urma unei beţii crunte. Nu realiza niciodată cum se întâmpla asta, dar în astfel de momente întreg organismul reacţiona ca un uriaş piston ce împingea afară, cu putere, la metri distanţă, reziduurile etilice pe care ticăloasa glandă refuza să le mai proceseze.
Se văzu aşadar în picioare, într-o relativă poziţie de drepţi şi cu un zâmbet pe care, inconştient, îl arbora când se ştia vinovat de ceva. De-acum nu mai era mult: traversarea holului, cu izbirea controlată de fiecare perete în parte, pentru asigurarea echilibrului, o privire tulburată, dar satisfăcută, în oglinda din camera de zi (oricât de beat era, avea întotdeauna o părere superlativă despre sine!), şi, în sfârşit, îngenuncherea ultimă pe covoraşul zdrenţuit din baie; cu câteva ore mai devreme, stătuse în aceeaşi poziţie la picioarele unei prostituate. Dintr-un imbold nesăbuit şi pentru că întotdeauna se considerase un gentleman, simţise nevoia să-i declare domnişoarei iubirea lui veşnică, convins fiind că aceasta va fi mai mult decât uluită, ...iată, în sfârşit unul care ştie să vadă dincolo de aparenţe, femeia, sufletul nobil din spatele curtezanei... ceea ce se şi întâmplase. Femeia îl măsurase ca trăznită, după care îi mai ceru nişte bani în semn de recunoştinţă, apoi îl întrebase binevoitoare dacă mai are nevoie de ea, că ea trebuie să lucreze... să câştige... are un copil de crescut..., iar mama ei e bolnavă..., trebuie să se opereze..., ea îi va plăti operaţia, de aia face ce face..., altfel ea studiază dansul, asta e vocaţia ei. Filantropul din el vibra de fiecare dată la poveştile nefericitelor, iar alcoolul avea darul de a înlătura orice urmă de îndoială, aşa că îi mai dădu nişte bani, adăugând că o înţelege şi să nu-şi facă probleme, o va mai căuta şi vor discuta mai multe cu altă ocazie.
Acum însă era important să parcurgă ultima parte a traseului până la baie, o formalitate în fond, aşa că, plin de elan, se lansă în cursa spre baie, cu atenţia sporită pentru a nu face prea mult zgomot, amânând, pe cât posibil, scandalul conjugal; Sorina avea somnul uşor şi probabil se culcase şi ea târziu, iar ziua următoare era una plină... nunta lui Mihai, prietenul său, avocat şi el, cu toate corvezile ce decurgeau din ea, erau naşi şi nu se puteau eschiva: de dimineaţă, la prima oră, coafeza, manichirista, alaiul de nuntaşi, cu lălăieleile obosite ale lăutarilor, luarea miresei... primăria..., biserica..., pupăturile nesfârşite cu toţi necunoscuţii, dansuri peste dansuri pentru animarea atmosferei şi toate celelelate... le ştia pe toate destul de bine, era pentru a treia oară când trecea prin asta. În ceea ce-l priveşte, îşi făcuse datoria, petrecerea burlacilor fusese o reuşită, nu era chiar meritul lui, mirele se ocupase personal de toate detaliile, localul, sticlele de băutură, stripteuzele plus câteva dame pentru doritori („Naşule, am adus şi curve, una şi una”, îi spusese Mihai, „sunt clientele mele, o facem lată”), parcă puteai să te mai opui...
Nu îi era teamă de explicaţiile pe care trebuia să i le dea Sorinei, căsnicia li se rutinase atât de mult încât aproape nici nu mai era nevoie de ele, dar apariţia lor în public trebuia să fie o reuşită, să lase impresia unui cuplu de invidiat, aşa că în nici un caz nu trebuia să o trezească. Nici măcar nu aprinse lumina în living, era atât de obişnuit cu greaţa şi cu traseul acesta până la baie încât îl putea parcurge şi în stare de semi-inconştienţă. O masă de călcat lăsată la voia întâmplării schimbă însă derularea normală a evenimentelor; resimţi din plin căderea ei pe picior, măcar aşa se atenuase zgomotul, îşi înghiţi şi câteva înjurături, un scurt „futu-i morţii mă-sii!” doar, nu mai era timp de ele acum. Deschise violent uşa de la baie şi, fără să mai ezite, se lăsă în genunchi în faţa WC-ului, gata de a împlini ultimul act al unei beţii sănătoase; se simţi însă trădat când auzi, ca prin vis, cea mai dizarmonioasă voce posibilă: „ocupaaat!”. Cu capul în pământ, apucă să mai vadă doar nişte papuci de casă reprezentând nişte iepuraşi rozalii cu limba scoasă care îi zâmbeau drăgălaş şi o pereche de chiloţi cu mânecuţe în care i se agăţase cureaua de la ceas. Indicat ar fi fost să se retragă, dar deja nu mai depindea de voinţa lui; sleit de puteri, îşi slobozi stomacul, fără a se mai gândi la nimic, însoţind spasmele trupului cu câteva icneli involuntare. După care se lăsă încet pe spate, sprijinindu-se de cadă, în aşteptarea şuvoiului de ocări, imun la ele şi mulţumit că totul se terminase. Şi totuşi nimic... Ridică în sfârşit privirea pentru a evalua efectele dezastrului: cu ochii larg deschişi, soacră-sa îl privea înspăimântată, incapabilă de a mai scoate vreun cuvânt; e drept, nici postura în care se afla nu o avantaja: îmbrăcată într-o cămaşă de noapte caraghioasă, plină de vomă acum, cu chiloţii lăsaţi pe vine deasupra celor doi iepuraşi rânjitori, i-ar fi fost destul de greu să adopte o atitudine combativă faţă de ginerele cu care nu se înţelesese niciodată. Privind-o, Doru avu un început de zâmbet pe care şi-l şterse imediat de pe faţă, încercând să îngaime nişte scuze, poate-poate va mai remedia ceva. Toată zâzania, toate fitilele băgate Sorinei încă de pe vremea când erau doar prieteni, apariţiile inopinate, fie zi, fie noapte, cu poftă de harţă, toate păreau acum răzbunate. Şi acum dealtfel rămăsese peste noapte dintr-o nevoie maladivă de a controla fiecare mişcare din viaţa fiicei, cel puţin aşa se gândea Doru, trebuia ea să vadă neapărat cum se îmbracă dimineaţa, cine vine la nuntă, cu ce maşini, dacă e o nuntă demnă de statutul fiicei, că ea se trage dintr-o familie bună, nu ca pârlitul de ginere, care a ajuns şi el cu chiu cu vai avocat şi s-a înhăitat cu toţi ticăloşii pe care acum îi mai şi năşeşte. Chipul împietrit într-o schimonoseală neobişnuită, precum şi tăcerea prelungită a soacrei, îl duseră cu gândul la înjurătura premonitorie de mai devreme şi aburii beţiei i se risipiră ca prin minune.
Nicicând nu i se mai întâmplase un astfel de salt peste faza de mahmureală. Îşi aminti cum, în liceu, profesorul de română le povestise despre un poet român care murise pe WC cu o carte în mână. Ghiduşă memorie... nu-şi putea lua gândul de la el, ar fi vrut să-şi amintească numele lui sau ce anume citea, dar deja era prea mult... privirea îi alunecă spre piciorul closetului, unde zăcea o revistă deschisă, cu foile îndoite, şi nu se putu stăpâni să nu o ridice... Era un Cosmopolitan din colecţia Sorinei, revista care le învaţă pe femei să devină femei, orice femeie de familie bună trebuie s-o citească, deschisă la un articol despre nişte poziţii sexuale care chipurile îţi ofereau orgasm garantat. Aveau nişte denumiri ademenitoare, nu aveai cum să le uiţi: „ridică-mă la cer”, „podul de piatră”, „în unghi drept”, „salt în top”..., în timpul ăsta iepuraşii începuseră să-l privească mustrător..., dar cum dracu’ îl chema pe poetul ăla?

*********************

„-Ia zi, Dorule, ai omorât-o pe soacră-ta?”, îl tachină nea Gelu din nou. „-Mai lasă-mă şi dumneata în pace, nu mai răsuci cuţitul în rană, numai eu ştiu cum am pătimit în zilele astea. A făcut infarct, ai văzut şi dumneata”. Nea Gelu era autopsier la morgă, iar Doru îl ştia din vremea studenţiei, de la un curs de medicină legală, când participase la o autopsie, împreună cu grupa sa. Un munte de om, ras în cap, cu o faţă rotundă şi împurpurată de alcool, uşor buhăit, semănând cu negustorul de copii din povestea lui Collodi, cu un şorţ de măcelar pe el şi nişte mănuşi tăiate pentru a permite degetelor să se mişte în voie, era o prezenţă fascinantă. Nici nu se uita la ei. Executa ce-i zicea medicul legist, mai arunca din când în când câte-o ocheadă asistentei care, la un birou, în colţ, nota tot, mai zâmbea la poantele medicului, probabil erau aceleaşi de ani de zile, dar făcea totul cu o nonşalanţă dezarmantă. Mustăcea de fiecare data când studenţii, câte unul, câte doi, cedau şi ieşeau din sală, iar el atunci îşi expunea şi mai teatral măiestria. Îşi doza întotdeauna gesturile pentru a obţine efectul scontat: rar mai rămânea vreunul până la sfârşit. Unii renunţau chiar de la intrare, la vederea lui, alţii cedau la înlăturarea scalpului sau la despicarea craniului, puţini rezistau până la expunerea triumfătoare a organelor şi la disecarea lor, era în schimb ceva hollywoodian în modul în care îşi aşeza ţigara, la anumite intervale, între degetele de la picioare ale moartei. Doru îşi spuse că soacră-sa a avut noroc că nimerise pe mână lui, era, în felul său, un artist. Şi-l imagină pe nea Gelu împopoţonat cu o perucă cu bucle, ca-n tabloul lui Hogarth, mai lipsea doar câinele antropofag mestecând din intestinele autopsiatului... da, Răsplata cruzimii, nu se putea un titlu mai potrivit. „Ce să-i faci, aşa-i viaţa, acum mergi la nuntă, acum la înmormântare”, îşi începu autopsierul reflecţiile asupra vieţii şi asupra morţii, în fond era un expert, cine le ştia mai bine decât el?
În cârciuma amenajată într-un garaj dintr-o casă veche se aduna de ani de zile tot felul de lume, un amestec pestriţ de boemă artistică şi beţivi filozofarzi, nu ştiai niciodată care-s unii şi care-s alţii. Preţuri mici, locaţie liniştită, Doru obişnuia să vină aici tot din vremea studenţiei şi jucase destule partide de table cu Gelu împărtăşindu-i din dragostea lui pentru soacră. „Ţeapănă muiere, soacră-ta, dar văd că nu te trage aţa la priveghiul ei”. Ce să-i mai spună Doru că alerga întruna de câteva zeci de ore, făcând aranjamentele pentru înmormântare, că acţionase ca un ginere model asigurându-i o ieşire cât mai frumoasă, care să mai estompeze din ridicolul decesului. Auzi acolo, ridicare la cer, în mod sigur nu la asta se gândea. Era mulţumit că reuşise să înlăture cât de cât urmele de vomă şi să lase impresia că aşa o găsise pe femeie, moartă, adăugând, celor care ştiau să guste o doză de cinism, că decesul se datorase probabil emoţiilor prea intense din timpul lecturii. Nu mai rezistase în atmosfera apăsătoare de la priveghi, aşa că inventase un pretext pentru a merge să se odihnească, în fapt, pentru a bea în tihnă, departe de ochii cârtitorilor, câteva beri. Acum nu mai spunea nimic, bea doar, iar berile se transformaseră pe rând din câteva în multe, iar nea Gelu mai adăugase şi câteva pahare de vodkă, dădea el pentru sufletul moartei, avea bani întotdeauna şi se bucura când avea cu cine să bea. „Am tăiat-o frumos, mă, am tăiat-o ca şi cum ar fi fost a mea, uite mai ia o vodkă, nu fi necăjit, acum sigur e moartă, hă, hă!”. Ar fi trebuit să se întoarcă, dar beţia pusese din nou stăpânire pe el. La fel şi remuşcările. Poate că totuşi nu era o femeie atât de rea, voia şi ea binele fetei, cine era el să o judece, avusese şi ea o căsnicie de căcat, cu un soţ bolund şi violent, mare ştab, dar o lăsase la bătrâneţe pentru o fufă... şi atunci mai luă o vodkă şi încă o bere şi tot nu se dezlipi de la masă.
Într-un târziu însă, starea de greaţă reveni, se ridică cu greu îndreptându-se către baie, prinzând din zbor frânturi de discuţii de pe la alte mese, toate părându-i-se, în acele momente deosebit de importante: se vorbea de dragoste, de trădări, de şefi, de amante, de afaceri... cum ar fi ştiut el să vorbească despre toate dacă nu ar fi fost aşa de presat. Ajuns la baie, bătu la uşă, încă sub presiunea amintirii zilei precedente, intră şi vomă cu voluptate, ca şi cum toate deşeurile remuşcărilor sale s-ar fi deversat în closetul acela magic. Se spălă pe faţă, îşi clăti gura, înfruntând cu destulă bravură gustul apei, după care se privi în oglindă: acum, după ce resimţise sfichiuirea remuşcărilor, era un om mai bun. Se surprinse cu câteva lacrimi pe obraz, nu ar fi fost rău să fie acum la priveghi, în mod sigur asta ar fi produs o oarecare impresie. Ieşi din baie, hotărât să meargă acasă, dar trupu-i avea deja o existenţă separată de a propriei voinţe. Se aşeză la masă auzind destul de confuz glasul lui nea Gelu: „Încă o vodkă aici, pentru ginerică, Nelly!”, însoţit de o palmă plină de tandreţe lipită aluziv de fundul picoliţei.
Ca prin ceaţă, îl văzu la o masă, lângă ei, şi pe Gligor Dâmbu, alt cetăţean tanatofor al cârciumii. Bolborosi câteva cuvinte de salut şi de bineţe, dar conversaţia era din start compromisă. Dâmbu era şi mai beat decât el, stătuse într-un separeu până atunci, digerându-şi doza zilnică de alcool, în fugă, ca întotdeauna. Avea o ocupaţie de care era mândru, şofer la morgă, mai lucra şi pentru serviciile funerare şi era întotdeauna grăbit; intra repede pentru una mică, şi stătea câte-o oră, două chiar, uneori mai mult, lăsându-şi duba negră cu mortu’ înăuntru în faţa cârciumii. Reclamaţiile aparţinătorilor nu erau deloc puţine, după cum nu puţine erau şi cele ale locatarilor caselor dimprejur, persoane superstiţioase cărora maşina neagră cu însemnele morgii le deştepta gânduri şi viziuni întunecate. Dâmbu avea însă pilele lui, nu-l clintise nimeni de-acolo de ani de zile, el era luntraşul mitologic care livra pe bani morţii la cimitirul municipal. Îi spusese cineva povestea la un pahar şi obişnuia să repete tuturor nobila lui descendenţă: „Eu sunt ca Caro ăla”, „n”-ul nu-l pronunţa niciodată, fie nu-l auzise, fie i se părea nepotrivită apariţia lui într-un nume românesc. Cu Dâmbu şi cu nea Gelu alături, Doru se simţi mai liniştit, avea certitudinea acum că nimic nu e întâmplător în acest şir de coincidenţe, pentru că acum era un om nou cu totul, mai bun, mai înţelegător, mai iubitor. Nu reuşi să articuleze însă o frază în care să exprime quintesenţa acestui raţionament şi, învins, îşi lăsă capul pe masă.
Se trezi purtat de cei doi spre luntrea lui Dâmbu, care oricum întârziase din drumul său, şi depus în spate, lângă sicriu, deoarece locul din faţă era ocupat de câteva cutii pe care şoferul trebuia să le transporte. Nu protestă, i se părea chiar o încheiere normală a acestui episod, sugeră doar, din prudenţă: „Domnule Dâmbu, nu vreţi să conduc eu?”. Bineînţeles că nu, aşa că maşina porni şerpuitoare îndreptându-se spre adresa indicată. Întins lângă mort, Doru îşi dori să reînvie acel sentiment de vină care-i provocase mai devreme lacrimile, era însă deja prea mult, prea multă oboseală, prea mult alcool, măcar de ar putea să-şi ţină echilibrul. Copleşit de situaţie, îi destăinui mortului întreaga povară ce o purta pe suflet, îi vorbi de soacră-sa, de cât de bună era ea şi cât de mult i-a ajutat, şi cum a pătimit şi cum a omorât-o el vomând pe ea, iar mortul părea că-l înţelege şi atunci şuvoiul de remuşcări îşi făcu din nou efectul, la timp pentru că maşina ajunsese.
Se uită curios prin geamul dubiţei la cei trei-patru bărbaţi care stăteau la o ţigară afară, în aşteptarea nevestelor întârziate la o bârfă, la capul moartei. Priveau şi ei, la rândul lor, cu maximă curiozitate, maşina mortuară oprită chiar în faţa casei. Scenarii nenumărate, supoziţii, în momentul în care Dâmbu, demn şi ţanţoş ca un personaj mitologic ce era, îi anunţă emfatic: „L-am adus pe ginerele doamnei!”. Întărit cu puterea mărturisirii proaspăt făcute, Doru coborî din maşină, la fel de demn, fără a se clătina, parcă resuscitat, privindu-i înţelept pe cei care se uitau la el ca la o stafie, drămuindu-şi fiecare lacrimă. În casă, primi îngândurat câteva condoleanţe, bău un pahar de ţuică, apoi intră la mort. Câteva femei aşezate lângă sicriu îl măsurară pline de compasiune: „Săracu’, a alergat toată ziua, s-a ocupat de toate, n-a avut stare nici să se odihnească”. Se aşeză la capul moartei şi-şi lăsă capul pe sicriu, ca un ultim omagiu adus celei pe care în zadar o ponegrise şi faţă de care simţea o aşa imensă vină, iar femeile ieşiră rând pe rând pentru a-l lăsa să se reculeagă, impresionate de devotamentul ginerelui. Un sforăit uşor, tihnit, venit din zona sicriului, le confirmă tuturor faptul că, într-adevăr, moartea nu e ceea ce pare, ci un somn profund, lipsit de griji, alături de cei dragi.