8 decembrie 2008 - au citit:
Gabriela Gârlonţa (poezie);
Emil Cătălin Neghină (proză).
Emil Cătălin Neghină
Nopţile gri ale pisicii albastre
Cât de mult poate însemna mult sau foarte mult … aproape mult … în viaţa unui om? N-am ştiut niciodată şi probabil că nici n-am să aflu vreodată. Viaţa mi-a fost plină de „mult”. Încă de pe vremea când „mult” nu era decât un flecuşteţ, mi-am dat seama, printre urlete, înjurături şi palme, că sunt stigmatizată de omniprezenţa „mult-prea-multului”.
Locuiam cu bunica într-o rulotă de circ. Mai mult vagon decât rulotă, dar aşa îi spuneam noi: rulotă. Părinţii nu mi i-am cunoscut niciodată. Tata fusese pictor de biserici. Nu-l interesau decât sfinţii şi tuberculoza lui. A murit când aveam un an. Dar nu de tuberculoză. A căzut de pe schelă. Era beat turtă … noaptea … singur în biserică. Mai multe n-am reuşit să aflu.
Mama a plecat în lume, la scurtă vreme după moartea tatei, cu un pierde-vară, motociclist. Nu mi-o amintesc nici pe ea. Nu i-a păsat deloc de mine. M-a pus în braţele bunicii şi dusă a fost. Nu există nici măcar fotografii. Bunica a avut grijă să arunce tot ce i-ar fi putut aduce aminte de fiică-sa. Mă mir că n-a reuşit să scape şi de mine. Să mă frângă, oricum a reuşit.
Bunica era artistă de circ … trapezistă. Singurele momente când îmi plăcea de ea erau când atârna sub cupolă şi se-nvârtea … zbura … Era specialistă în triplu-salt-mortal. Spectatorii înmărmureau şi li se tăia respiraţia, când apărea. Era de-o frumuseţe angelică. Primea aplauze, flori şi invitaţii la petreceri. Bărbaţii umblau în limbă după ea şi îi făceau toate hatârurile ca s-o aibă în pat. Foarte puţini n-au reuşit. Îi plăceau la nebunie bărbaţii şi … tinichelele. Tinichelele şi flecuşteţele … tot ce sclipea era perfect pentru ea. Pe mine nu cred că m-a iubit vreodată. Mă bătea de câte ori avea ocazia. Urla cât era ziulica de lungă. Era imposibilă. Nimic din ce făceam nu-i era pe plac. Primele mele amintiri sunt bătăile şi urletele. „Nu eşti bună de nimic!” - Pleosc! o palmă. „Nu ştii să faci nimic cum trebuie!” - Jap!, încă o palmă. „O să rămâi o proastă toată viaţa, ca maică-ta!” – Trosc!, un mănunchi de palme. Cred că am încasat palme cât pentru şapte vieţi. N-am înţeles niciodată de ce nu m-a omorât. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea.
Eram o copilă firavă, blondă cu ochi albaştri. Mă jucam cu păpuşi vechi şi desenam elefanţi. Elefanţii îmi plăceau cel mai mult. Erau foarte prietenoşi. Şi-acum, când sunt deprimată, desenez elefanţi. Toată viaţa n-am desenat decât elefanţi. Mă înţelegeam bine cu toate animalele din menajeria circului, dar elefanţii mă fascinau. Mai ales când îşi ridicau trompele în văzduh şi scoteau sunete ca de trompetă. Pe vremea aceea eram convinsă că numai ei pot să mă înţeleagă. A jale sunau trompetele lor. Jalea lor era soră cu jalea mea. Numai ei îmi alinau tristeţile.
Am intrat în arenă la 6 ani. Prima mea apariţie publică a fost un succes. Eu în schimb m-am simţit oribil. Bunica m-a dat pe mâinile clownului Pierrot. Era un bărbat de vreo doi metri, fost trapezist, fost amant al bunicii. Avusese un accident şi-şi frânsese aripile, nu mai putea zbura. De la accident bunica s-a reorientat spre alţii care încă nu căzuseră. Avea nevoie de prospături. Repetam zilnic cu Pierrot. Numărul nostru era destul de simplu. Pierrot era un fel de om orchestră. Intra în arenă cântând şi făcând tot felul de giumbuşlucuri. Spectatorii se amuzau copios. La un moment dat apăream eu. Eram îmbrăcată într-un costum albastru, de pisică. Am detestat costumul ăla, vai cum l-am urât! Mi se părea de o penibilitate desăvârşită. Poate şi pentru că uram pisicile … şi pe bunica. Ea mi-l croise. Făceam salturi, mieunam şi mă mâţâiam cu vocalize pe muzica ce-o cânta clownul. Mă opream în mijlocul arenei, acolo era un mic podium, şi băteam step. Pierrot schimba instrumentele şi ritmurile, iar eu băteam step din ce în ce mai sofisticat şi mai repede. Mă aprindeam în momentele acelea. Intram într-o altă lume. Eram în ţara copiilor care n-au fost niciodată bătuţi de bunicile lor … priveam peisaje delirante … şi-mi închipuiam că picioarele, tălpile mele, fac incantaţii colosale şi aprind focuri pe trupul căzut de la trapez al bunicii …. Totul se termina în uralele publicului ridicat în picioare. Aruncau în arenă flori … copii pungi cu bomboane … pop-corn …
Cu tot succesul meu bunica continua să mă bată şi să mă înjure. Eram tot timpul plină de vânătăi. Pierrot îmi spunea: „Nu plânge, pisicuţa mea albastră, nu plânge! … eşti artistă deja! … nimic nu te poate atinge! … nimic! … Sunt lângă tine!”
Pierrot mi-a fost ca un tată. Erau nopţi când, plin de tristeţe, se urca pe acoperişul rulotei sale, cu o sticlă de alcool şi cu trompeta. Cum bunica îşi petrecea nopţile prin paturi străine, mă duceam să-l ascult. Mă ascundeam undeva aproape, să nu mă vadă, şi-l ascultam. Din când în când se oprea din cântat, trăgea câte o duşcă, spunea poezii … şi plângea. Ah, cum mai plângea! Mi se rupea inima. Aveam senzaţia că îl înţeleg. Poate că îl şi înţelegeam. În ascunzătoarea mea mă ghemuiam, mă făceam mică de tot, şi începeam să plâng. Plângeam până târziu în noapte, când elefanţii îşi puneau şi ei trompetele în funcţiune … şi ne podidea pe toţi o jale incomensurabilă.
Nimeni nu era cu adevărat fericit acolo. Nici măcar bunica. Doamne, cât de mult o urăsc!
Între timp am învăţat să călăresc, să fac cascadorii, să sar prin foc, să merg pe sârmă, să fac jonglerii, … am dresat chiar şi un cimpanzeu, Bobyk. Dansa la un moment dat step împreună cu mine. Era foarte inteligent. A dispărut într-o noapte. N-am reuşit să-l găsesc. După dispariţia lui n-am mai simţit nici o atracţie pentru animale. De fapt … mi-era frică să nu fugă … să nu plece … să nu le fac ceva rău. Doar elefanţii îi mai aveam la suflet. Elefanţii şi pe Pierrot. Pierrot m-a învăţat să cânt la o grămadă de instrumente. Era incredibil de priceput. Cel mai mult m-am ataşat de pian. Pianul mi-a plăcut, … mă liniştea … şi mă zgândărea. Parcă îmi descătuşa vocea. Scoteam sunete din ce în ce mai clocotitoare, mai vii, mai adevărate. Din când în când cântam cu orchestra circului, când se îmbolnăvea câte un muzician … sau când era dat afară … sau când îşi lua catrafusele şi dispărea … onorariile erau foarte mici. Cu orchestra era colosal. Deşi şi acolo îmi spuneau toţi „Pisica albastră”, mă simţeam totuşi bine. Erau oameni buni şi buni muzicieni. Cel mai bine mi-era când era vorba de jazz. Jazzul m-a cucerit din primul moment. El mi-a şi schimbat viaţa. Doamne, cât de mult datorez jazz-ului!
Mai bine de 8 luni pe an eram plecaţi în turnee prin ţări străine. Din punctul ăsta de vedere nu putea fi vorba de plictiseală. Era minunat. Crescusem. Bunica venea totdeauna târziu de pe la chefurile şi amanţii ei. Aveam vreo 15-16 ani când am descoperit cluburile de jazz. În mai toate oraşele pe unde dădeam spectacole funcţionau cluburi de jazz. Era perfect pentru mine. După ce bunica pleca în aventurile ei nocturne, îmi luam şi eu zborul prin cluburi. Acolo am descoperit adevărata mea casă. Nările mele fremătau, inima mi se zbătea să-mi iasă dn piept, trupul mi-era cuprins de dulci frisoane. Mă luminam toată când intram într-un club de jazz. Pierrot, dragul de el, venea cu mine. Avea grijă de mine ca un tătic de fiica lui. De fapt el m-a făcut să îndrăgesc jazz-ul. Lui ar trebui să-i mulţumesc.
La 18 ani eram deja cunoscută. Eram ovaţionată, iubită, adorată. Ziarele scriau despre mine ca despre o nouă minune a muzicii. Jazz-ul a devenit totul pentru mine. Simţeam că pentru asta mă născusem. Tot ce îndurasem până atunci fusese numai o perioadă de pregătire, de iniţiere, de fortificare, pentru a putea înţelege ce înseamnă să te poţi bucura cu adevărat de ceva. Eram fericită!
La 19 ani mi-am făcut bagajele şi am fugit de la circ. Cu un pianist. Era mai în vârstă cu vreo 15 ani decât mine. Dar asta nu conta. Puţin îmi păsa câţi ani are. Dacă-l iubeam? Nu, nu-l iubeam … m-a ajutat să mă eliberez de trecut … de bunica, … atâta tot … asta e important …
Mi-am luat zborul într-o noapte. Eram la Paris. Mi-amintesc ca acum. Era lună plină. Bunica plecase cu un cârd de admiratori libidinoşi. I-am lăsat un bileţel. Nu mai ştiu exact ce scrisesem acolo. În fine, acum nici nu mai contează. Pisica albastră a evadat! Ce parfum deosebit are libertatea! Poate puţin cam tare la început, dar plăcut, al naibii de plăcut. La Paris luna plină e mai frumoasă ca oriunde. De emoţie eram cât pe ce să plec fără să-mi iau rămase bun de la Pierrot. În ultimul moment i-am auzit trompeta. Suna ca niciodată. M-am cutremurat. Mi-am lăsat bagajele şi m-am îndreptat spre rulota lui. Pierrot era cocoţat pe acoperiş şi cânta dumnezeieşte. Părea că stelele îl ascultă vrăjite. Bătea alizeul. Era primăvară. Luminile oraşului, estompate puţin de rotundul luminos al lunii, vibrau în ritmul acordurilor trompetei clownului. M-am cocoţat alături de el. M-am aşezat în faţa lui şi lacrimile au început să-mi curgă. Nu voiam să plâng. Îmi impusesem să nu plâng, dar nu mă puteam abţine. Pierrot câta la trompetă şi plângea. Plângeam şi-l priveam. Nu s-a oprit. L-am privit în ochi şi i-am simţit toată durerea. Mi-am dat seama că ştie, … că înţelege, …şi că îmi dă binecuvântarea. Am plecat fără să ne spunem un cuvânt. Ce puteam să ne spunem? Probabil că din cauza lacrimilor nici n-am fi fost în stare să rostim măcar un cuvânt. Am aruncat o ultimă privire. Luna lumina cortul cel mare al circului, maşinile, vagoanele, rulotele, menajeria. Elefanţii au prins a suna din trompetele lor. Lună plină cu clown, elefanţi şi pisică albastră plecând … De câte ori e lună plină îi aud … ca o chemare … Mă cheamă? … Mă plâng?
Nu ştiu dacă sufletul meu s-a rupt atunci în două … sau pur şi simplu s-a desprins de pământ … transformându-se în sunet muzical … dar de-atunci parcă levitez. Graţie sunetelor am devenit ceea ce sunt. De atunci am devenit alta, … nu mai sunt eu … cea veche … Mulţumită lui Pierrot, elefanţilor, lunii pline, am devenit de fapt eu.
Bunica a murit la reprezentaţia de a doua zi. Am aflat asta după aproape un an de zile, când a revenit circul la Paris. Nu mă putusem abţine şi m-am dus la spectacol. Prima … şi ultima oară … ca spectator. Stranie senzaţie. Mi s-a părut ciudat să n-o văd pe bunica la trapez … să nu-şi facă salturile mortale. După spectacol l-am căutat pe Pierrot. Mi-a spus că venise dimineaţă, beată rău de tot, din oraş … făcuse scandal … spărsese tot ce se putea sparge … mă căutase … „Unde e pisica mea albastră?… Pis! Pis! Unde te-ai ascuns? … Pis! Pis! …” Dar Pis-pis nu era de găsit, nu era nicăieri, fugise. Seara la spectacol s-a prăbuşit … de la aproape 30 de metri. A murit instantaneu …cu ochii deschişi … căutând pisica albastră … N-am plâns. Mi-ar fi plăcut să pot plânge, dar nu puteam. Şi-acum mai am coşmaruri cu ea … căutându-mă … „Pisicuţa mea albastră, … unde eşti?” Pisicuţa albastră a plecat, bunicuţo … te-a părăsit pentru totdeauna! Simt în nări şi acum parfumurile ei puternice. Şi ochii … şi palmele … trompeta lui Pierrot … elefanţii … luna plină … M-au căutat atunci prin tot Parisul, dar nu m-au găsit. Nici n-aveau cum. Mă refugiasem în mansarda pianistului meu, beam şampanie, … şi făceam dragoste … ca nebunii, … sărbătoream victoria libertăţii. Au îngropat-o după două zile. Nu ştiu în care dintre cimitirele Parisului. Mi-am notat undeva, … dar am pierdut hârtia …Am pierdut-o … nu ştiu unde … nu ştiu pe unde … am pierdut-o. De fapt nici nu vreau să ştiu unde am pierdut-o … nu vreau să ştiu … nu mă interesează.
De-atunci m-am refugiat în cântec. N-am făcut altceva decât să cânt. Când nu cântam mă iubeam cu muzicienii de pretutindeni. Am călătorit mult. Am cântat în toate colţurile lumii. Am devenit cunoscută, căutată, celebră. Cele mai mari scene ale lumii m-au avut în braţele lor. S-a scris despre mine, am jucat şi în câteva filme. N-am mai plâns niciodată.
Pentru ce să plâng? De ce-aş mai plânge?
Poate pentru că n-am putut iubi niciodată decât muzica?
Pentru că nu m-am priceput să le dăruiesc bărbaţilor care m-au ţinut în braţe copii?
O visez pe bunica … şi pe Pierrot … şi elefanţii …luna plină …
M-am afundat în jazz cu totul, cu ce am avut eu mai bun. Acolo trăiesc. Acolo respir. Acolo viaţa mea are sens. În sunetele ca un turbion care curăţă totul, pentru a reinventa de la capăt lumea.
Pisica albastră … pisica albastră … pis! pis! …
Cum să nu baţi tactul cu piciorul?
Cum să nu laşi vocea să vibreze în frisonul neoprit de graniţe?
Cum să laşi culorile nestrunite de visări?
Cum să nu desenezi elefanţi şi … elefanţi şi … elefanţi?
Pierrot, mai mult alunecând, … cu trompeta …stepul pisicii albastre … gânduri … şi strigătul bunicii … câzând pe rumeguş … ochi … doi …deschişi … trompetele elefanţilor … Pierrot … luna plină …
Sfârşit
cataneghina@yahoo.com
0722.286.007
joi, 11 decembrie 2008
luni, 17 noiembrie 2008
NOIEMBRIE
3 noiembrie 2008 - au citit:
Daniel Paneş (poezie);
Alex Radu (proză).
Daniel Paneş
Pe strada Hegel
Pe strada Hegel
clovnul păşeşte
pe un asfalt pătat
de frunze descompuse.
Un ceas roman de umbre
îl priveşte,
îl străpunge
cu acul său
din gura unui soare scorojit.
E săgetat
precum un Sebastian;
moartea unui detaliu.
Până şi crucea e un mărţişor
aşa că a ales săgeata,
săgeată otrăvită în memorie.
Doar două oglinzi
care se privesc
mai păstrează memoria,
imagini care se joacă între ele.
Chipuri din faţade
îl privesc;
parcă asfaltul e pătat
cu propriu-i sânge.
Nimeni nu îşi aminteşte
ziua decât gândul,
clipa decât cuvântul,
momentul când toate au plecat.
Errata
Degetele mele ce au sfâşiat
mii de cuvinte
acum desfac etichete
şi fac din ele
beţigaşe de hârtie mototolită;
doar astfel îmi pot număra
singurele clipe fericite
din viaţă.
Ecoul îmi anticipează gândul
ce-l voi rosti.
Două cuvinte, trei puncte,
o erată la sfârşit,
o inevitabilă întoarcere
a cuvintelor în rând.
N-au mai rămas decât
certitudinile.
Kenar
Pe ghetele iubitei mele
apar scrieri de sare
migălite de un Tăbăcar
într-o zi cu soare;
pergament rescris
de nişte ploi fade.
În el stă scrisă
fericirea noastră
iar zilnic ea
îl şterge
cu o cremă ieftină de ghete,
dar înfloriturile
vor apărea mereu
în zilele ploioase
sau cu ninsoare
mărturisind
crema neagră a ghetelor.
Litografie
Soarele unor sărutări uituce
s-a topit în oglinzi refractare
şi a devenit zori.
Viaţa, imprimeu
pe un tricou alb
într-o vitrină
cu shiva ca decor,
înghesuit şi răsturnat
de poşete de damă;
cerc de copac spart
în ceaţa copacilor târzii.
Clipă, atom de neon,
zeii tăi îţi revendică puterea!
Erată
Străzi ce atârnă-n pământ,
sârmă ghimpată-n beton,
piruetă-n amidon;
în nisip, litere dezmembrate;
să trăieşti într-un iglu
de var nestins,
cu viaţa spartă de ferestre.
În urma noastră
miros de cenuşă.
Gravură
Gravură uitată
în gaură de cheie
de şerpar legată,
blazon în sticlă mată;
lacăt pus pe uşă îngropată.
Gând foşnit,
fentă-n fanta gândului,
cuvântului;
m-am tăiat
în coajă de ou,
iar pe albuşul fiert
mi-a rămas
amprenta roşie
de Soare ars,
gravat de melc pe indigo;
labirint crăpat.
Prima atestare
a existenţei noastre
sec EXITUS.
Vid
Cetate năpădită de gânduri
jucate la hazard de mozaic;
gânduri împietrite-n cuburi.
Să mori în aceste cuvinte
teşite de atâtea picioare!
Nu există drumuri,
doar trepte de scări căzute.
Cărbuni diluaţi în ceaţă
prin mişcări despletite,
nişă goală de zeu,
ce frizează sevrajul;
crepuscul de ochi îngheţat,
ce arde aerul.
Superfluu
Trecătoare prin praful îngheţat
(adus de vântul de pe zăpada de amporă),
amprenta bocancului
de noroi pietrificat
se destramă.
Gând ciobit, nemaitrezit,
trecător pe sub ferestre zidite
de animale cronofage,
aşteptând un copac în pustiu,
copac plin de umeraşe.
Mireasmă de măr
întocmită-n batiste;
melanj străveziu
de vitralii topite;
şoaptă surdă
a unor buze albe
de oţet schimbate;
cuvinte incolore
pe foaie cerată.
Speţă
Azi-dimineaţă
m-a sunat Zeţarul,
mi-a spus
că în timp de zece zile
trebuie să mor
în zece mii de cuvinte
şi că din momentul acesta
cuvintele-mi sunt
numărate şi măsurate.
Se vor face liste de inventar,
fiecare cuvânt va avea
eticheta lui agăţată
de degetul mare
de la piciorul stâng,
iar şiruri întregi
de cuvinte moarte
vor aştepta
firave şi cuminţi
numărul de ordine
a celui mai apropiat
crematoriu.
Ilustraţie
Negativ de imaginea sa
turnul bisericii arde;
timp topit în ceasornic
cu acele arătând în jos;
sunet spart de clopot căzut,
e chemarea nimicului;
vârful turnului
se prăbuşeşte-n flăcări
ca o aripă arzând
a unui înger.
Ilustraţie de tarot
cu timbru sec
de soare amorf.
Fotografie dentară
Îngerii nu mai urcă
pe scăriţa ruptă
din urechile
semănătorilor de unghii,
orizont tras,
cu linia zugravului
în sângeriul
florii de grăsime
a cărnii.
Lumina surdă
intră prin fereastra strâmtă
pe masa
cu sarea topită
de umezeală.
Tot ce poţi
să-ţi mai doreşti
e să te sufoci
în pulberea carilor de lemn.
Alex Radu
Băiatul dispărut fără urmă
Povestea băiatului dispărut fără urmă am auzit-o de două ori, la un interval de trei săptămâni. Şi de fiecare dată am rămas stupefiat, iar un sentiment justiţiar de a elucida misterul mă cuprindea atunci când mă gândeam la toată povestea. Asta până când mi-am luat inima-n dinţi şi-am pornit cu maşina spre satul în care se întâmplase ciudăţenia.
Prima dată când am auzit povestea a fost pe la începutul lui septembrie. Mă întâlnisem cu Adi la un pahar de vin şi, ştiindu-mă el pasionat de lucruri şi întâmplări misterioase, a început să-mi istorisească o ştire pe care o văzuse în urmă cu trei zile la TV. Era vorba despre un adolescent de vreo 16 ani dintr-un sat despre care nu ştiam nimic până atunci şi care se chema Daia – văzându-mă nedumerit şi încruntat în momentul ăla, Adi a venit cu explicaţii suplimentare:
-Daia e un sat destul de vechi, din-ăsta săsesc, da’ acum nu mai vezi picior de neamţ pe-acolo. Numai români.
-Şi unde e satul ăsta?
-La noi în judeţ, la vreo 12 km de Sibiu. Nu pot să cred că n-ai auzit niciodată de el! Nici măcar Dealul Dăii nu-ţi sună familiar?
-A, ba da, asta da. E o groapă de gunoi pe acolo, nu?
-Da, era, au închis-o de câtva timp. Eh, a continuat Adi, satul e la câţiva km de-acolo.
Dar să revin la poveste. Adolescentul respectiv dispăruse din sat într-o după-amiază şi nimeni nu-l mai văzuse de atunci. Poliţia fusese alertată, dar cadrele de investigaţie intraseră în acţiune destul de târziu, abia după 24 de ore de când fusese anunţat incidentul. Şeful de post declarase că nu purta nicio vină, pentru că cei de la inspectoratul din Sibiu nu-i trimiseră în timp util personal calificat pentru o asemenea situaţie. Bătrâna care îl avea în grijă pe băiat era o mătuşă pe la 70 de ani, din partea tatălui, şi pe care o chema Victoria. Cu greu se lăsase convinsă de reporteri să-i ia interviu, dar tot degeaba. Imediat ce beculeţul roşu al camerei de filmat se aprinse şi reporteriţa întinse microfonul pentru a-i adresa prima întrebare, bătrâna izbucni într-un plâns în hohote din care s-a oprit abia după o oră când oricum era prea târziu pentru că reporterii, pesemne, nu intenţionau să aştepte mai multe de cinci minute ca Victoria să-şi revină.
Din ceea ce-mi spunea Adi, ştirea se încheiase cu informaţia că după zece zile de căutari deşarte, interogatorii fără sfârşit, arestări preventive de suspecţi şi alte proceduri standard, poliţia închisese cazul şi îl declarase pe băiat mort.
-Atât, zece zile au căutat? am întrebat eu stupefiat.
-Ciudat, nu? Pe unii îi caută ani de zile, iar pe alţii îi declară morţi cât mai repede posibil.
În seara respectivă am uitat destul de repede întreaga poveste, care-mi revenise în memorie abia după două zile. De atunci nu-ncetase să-mi dea pace niciun moment.
Cu toate că subiectul nu ieşea cu mult din sfera ştirilor de la ora 5, exista ceva misterios în toată povestea aia şi eram sigur că până nu mergeam direct la sursă, aveam să fiu neliniştit încontinuu. Ceea ce mă contraria destul de mult era superficialitatea cu care poliţiştii trataseră incidentul şi, mai mult decât atât, indiferenţa jurnaliştilor. Un singur post local promovase cazul, dar preluat pe bune din gura poliţiei. Fără nicio altă investigaţie.
Fiindcă nu mai era mult şi urma să se deschidă anul universitar şi să încep cursurile, mi-am făcut timp într-un weekend, m-am urcat în Peugeot şi am pornit spre sat, cu o hartă în mână pe care mi-o desenase Adi însuşi.
Am ajuns cu greu în sat, mai mult pe dibuite din cauza unei pâcle nenorocite care se lăsase de pe la jumătatea drumului şi care acoperea tot satul.
Cum am intrat în Daia (sau Thalheim, denumirea săsească pe care am aflat-o ulterior), m-a cuprins un sentiment de apăsare, aşa ca atunci când simţi că nu eşti binevenit, că te afli într-un spaţiu în care locul tău nu e hărăzit. Am rămas surprins că drumul principal era asfaltat – nu de puţine ori am ajuns în cătune în care mi se-mpotmolise maşina în pământul ud de ploaie, aşa încât numai cu ajutorul unor localnici binevoitori reuşeam să-mi dezgrop roţile şi să mă-ntorc în siguranţă acasă. Satul ăsta era cu totul neobişnuit pentru ceea ce ştiam eu despre localităţile rurale din România. Casele erau solide, din cărămidă roşie, arsă, unele aveau şi geamuri din termopan, iar altele sisteme proprii de pompare a apei din fântâni. Unde mai puneai că în partea vestică a satului, pe un deal, era cocoţată o ditamai fabrica nemţească de pile şi alte ustensile cosmetice, iar în fosta casă a parohiei evanghelice fusese amenajat de câţiva ani un orfelinat privat. Toate lucrurile astea le-am aflat abia când am venit a doua oară în sat. Ceaţa din weekendul în care ajunsesem prima dată în Daia m-a împiedicat total să aflu altceva despre sat decât unde stă bătrâna Victoria.
Prima dată, satul era destul de pustiu. Abia după vreo trei-patru sute de metri de bâjbâit cu maşina pe drum, mi s-a părut că zăresc cu lumina farurilor, prin negură, un om îmbrăcat în ceva ce părea a fi negru. Am claxonat uşor de câteva ori, iar silueta s-a mişcat înspre mine. Atunci când am realizat că e destul de aproape, am coborât geamul portierei şi am strigat:
-Nu vă supăraţi, unde o găsesc pe tanti Victoria?
-Care Victoria, măi omule? răsună o voce bărbătească. Avem vreo zece aci la noi în sat.
-Tanti Victoria căreia i-a dispărut nepotul acum două-trei săptămâni.
-A, baba Victoria din graniţă! zise bărbatul. La număru 70, tot înainte până când drumu’ se-mparte-n două. E-o poartă verde, de lemn.
Am apăsat imediat acceleraţia şi-am pornit cu grijă în căutarea bifurcaţiei, care, mi-am dat seama ulterior, nu era greu de găsit de vreme ce se afla la numai o sută de metri distanţă de locul unde primisem informaţia. Imediat ce am ajuns, am tras maşina pe dreapta şi m-am dus să caut casa cu numărul 70. Locuinţa respectivă, destul de modestă aşa cum se vedea de-afară, era situată chiar pe linia de demarcaţie dintre două străzi din sat. Atunci am înţeles de ce bărbatul o ştia ca pe „baba Victoria din graniţă”.
Dinspre geamul situat la exterior, înspre stradă, se vedea lumina slabă a unui bec de veioză. M-am apropiat şi am bătut de câteva ori cu palma în perete până când un chip negricios, femeiesc, se arătă în spatele geamului. Femeia mă privi suspect pentru o clipă, dar deschise geamul în cele din urmă.
-Bună ziua, tanti Victoria? Am întrebat-o eu serios. Femeia aprobă numaidecât din cap. Numele meu e Ştefan, am venit de la Sibiu, fiindcă am auzit de povestea dumneavoastră şi a nepotului dumneavoastră şi voiam să vă spun că-mi pare extrem de rău pentru ce vi s-a întâmplat.
-Mda, mulţumesc, şi dădu să închidă geamul.
-Staţi, vă rog! Am venit să vă ajut, pentru că eu nu cred şi sunt convins că nici dvs nu credeţi că băiatul e mort.
-Nu mai vorbi prostii, dom’le, ai auzit ce-a zis poliţia! E gata, n-a fost găsit şi n-are cum să mai fie viu după atâtea săptămâni. De ce nu laşi, dumneata, morţii să se odihnească în pace?
-Tanti Victoria, dar nu vi se pare câtuşi de puţin ciudat că poliţiştii au renunţat atât de uşor să-l mai caute?
-Ce vrei să spui?
-Vreau să spun că trebuie să mai căutăm. De când am auzit ştirea despre dispariţia băiatului am simţit că ceva e în neregulă, că poliţia nu-şi dă interesul, că nimănui dintre cei implicaţi în anchetă nu-i păsa cu adevărat de nepotul dvs.
-Şi ţie de ce ţi-ar păsa?
-Pentru că sunt un spirit mai justiţiar şi-mi place să ajut oamenii.
Femeia închise atunci geamul şi se îndepărtă de la fereastră. Dezamăgit de prestaţia mea eram aproape gata să renunţ, asta până când am auzit în urma mea un scârţâit de poartă.
-Haide înăuntru!
M-a dus într-o cameră întunecoasă, care n-avea geam de felul ei, ci era luminată de un singur bec cu incandescenţă. Am luat loc pe un fotoliu, iar ea a rămas în picioare până când şi-a aprins o ţigare din foi, lungă, subţire şi cu aromă de vanilie. Era pentru prima dată când suportam fumul de tutun.
-Ştefan, uite care e treaba. Nu ştiu ce urmăreşti dumneata, dar sper să te conving să renunţi la căutarea lui Mircea. Oricât de mult mi-aş dori ca el să trăiască e imposibil să-l mai găsim viu după trei săptămâni cât a trecut de la dispariţie. Nu avea cum să supravieţuiască de unul singur atât timp.
-Dar poate că a fost răpit...
-Exclus! În ziua în care a dispărut l-au mai văzut două persoane în afară de mine. O dată în hulă, pe drumul către şosea, iar după, la Vultur, monumentul de pe dealul care duce spre Roşia. De atunci nimeni nu mai ştie nimic. Ca să nu mai vorbesc că nu s-a cerut niciun fel de răscumpărare pentru el, aşa cum e normal într-un caz de răpire, nu?
-Bine, dar dacă nu a fost răpit, atunci cum a putut să dispară?
-Nu ştiu. El nu era de aici, venise de o lună în grija mea pentru că-i muriseră părinţii într-un accident de maşină. Iar eu am făcut greşeala să-i povestesc într-o seară despre legendele satului. Şi tare mi-e teamă că ceea ce i-am povestit ultima dată a dus la toată această nefericită şi groaznică situaţie. Sunt o bătrână teribilă, nu-i aşa? O bătrână care ar trebui să-şi aştepte moartea, nu să îngrijească copii. Până şi poliţiştii mi-au zis că dacă eram la 50 de ani m-ar fi dat pe mâna Protecţiei copilului şi aş fi înfundat ani buni puşcăria. Dar aşa, m-au lăsat în plata milei, fiindcă oricum nu mai am mult de trăit.
-Tanti Victoria, nu trebuie să vă judecaţi aşa aspru. În fond, nu era nici nepotul dvs chiar un copil. La 16 ani e destul de mare să-şi poarte singur de grijă.
-Ştefane, cred că eşti prea îngăduitor cu mine...
-Mai bine spuneţi-mi ce i-aţi povestit!
Trase de două ori din ţigare, iar apoi îmi istorisi şi mie legenda hoţilor ce îşi duceau veacul în hula satului, acolo unde îşi ţineau pivniţele în care adăposteau tot ce furau. De fiecare dată când se organiza târg la Sibiu, la întoarcere oamenii se opreau la hanul din Cornăţel, unde îşi trăgeau sufletul şi povesteau la un pahar de ţuică tare care ce a vândut sau şi-a cumpărat. Se zice că hoţii îl aveau ca spion chiar pe hangiu care le transmitea, prin oamenii lui, ce săteni meritau prădaţi. Atunci când negustorii intrau în hulă, hoţii ieşeau de după tufişuri, îi loveau în cap cu bolovani şi îi prădau de tot ce aveau bănet la ei. Se zice că pivniţele lor erau săpate sub movilele imense de pmânt ca nişte pereţi lungi, iar de acolo intrau într-un tunel tot de ei construit prin care ajungeau pe dealul unde acum se află Vulturul, un monument de beton ridicat în cinstea eroilor de război.
Tot ce cred eu este că Mircea a plecat în căutarea tunelului, deşi i-am spus că e doar o legendă. Dar aşa-s copiii, cred tot ce le zici. Şi, probabil, a ajuns pe deal, de unde nu ştiu ce s-a putut întâmpla.
Vărsă câteva lacrimi şi printre suspine, zise iar:
-Cred că l-au mâncat dulăii care umblă pe acolo. I-am spus să nu meargă aşa departe! Of, Doamne...
Acum o săptămână, a continuat ea plângând în hohote ca atunci când reporteriţa încercase s-o intervieveze, m-a chemat Măria lu’ Pătru la poartă şi mi-a zis că a auzit nişte strigăte de ajutor pe deal care aduceau cu vocea lui Mircea al meu. Am fugit cât de repede am putut şi l-am căutat cinci ore de una singură până când s-a lăsat întunericul, dar nu l-am găsit. De-atunci mi-am pierdut orice speranţă deşi parcă în fiecare zi îl aud cum strigă de-acolo, de pe deal, după ajutor.
E drept, a doua variantă a poveştii m-a cutremurat mult în comparaţie cu ştirea denaturată pe care mi-o spusese Adi.
Chiar dacă în adâncul sufletului meu realizam că şansele de reuşită să-l găsesc pe Mircea se diminuaseră dintr-odată, nu voiam să-i tai elanul babei Victoria, şi-aşa destul de amărâtă de întreaga situaţie.
-Să ştiţi c-am să merg şi eu să-l caut, poate aflu ceva nou.
-Băiete, îţi pierzi timpul degeaba. Întoarce-te mai bine acasă şi vezi-ţi de viaţă în continuare. Ce-a fost, a fost şi nu mai putem face nimic, oricât de mult ne-am dori.
-Nu pot, tanti, eu am pornit hotărât de acasă. Mă duc să cercetez şi eu. Am să mă întorc spre seară să vă spun ce-am găsit.
-Eu n-o să mai fiu aici. Ai avut mare noroc că m-ai prins. Peste două ore o să vină o nepoată de-a mea şi-o să mă ducă la ea acasă. Aici nu mai am ce să fac. Casa e aproape vândută. O să mă întorc peste trei zile cu noul proprietar. De vrei să-mi spui neapărat ce-ai găsit, mai vino atunci.
-Aşa am să fac. Numai spuneţi-mi unde e hula asta.
-Cum ieşi de la mine, mergi tot înainte până intri pe un drum de pământ gălbui şi până când vezi de o parte şi de alta nişte scobituri imense în pământ argilos, în deal, ca nişte jumătăţi de movile de pământ. Acolo erau pe vremuri pivniţele hoţilor.
Era amiază când am plecat de la tanti Victoria, ceaţa se ridicase deja şi imediat ce am ieşit pe poartă, aruncându-mi involuntar ochii spre dealul ce se înălţa în faţa mea, am zărit faimosul, de acum, monument al Vulturului. Fără să mai stau pe gânduri, am intrat în hulă şi, nu departe de ultima casă de pe stradă, am dat de locul unde se spunea că erau odată ascunzătorile cu comori ale hoţilor satului. Pereţii de pământ erau extrem de înalţi şi se întindeau pe bucăţi de-a lungul a sute de metri. Numai că oricât de mult aş fi cercetat împrejurimile, n-aveam să găsesc niciun tunel, pentru că era cu siguranţă numai o legendă. Am şi săpat în mai multe locuri în speranţa că totuşi voi găsi gura de intrare în tunel. Dar fără rezultat.
Spre după-amiază am ajuns la Vultur. Monumentul avea patru stâlpi din beton masiv, iar deasupra stătea vulturul, în poziţie de zbor şi cu capul orientat spre Vest. La poalele monumentului erau inscripţionate nişte date, dar cu greu mai puteau fi citite în betonul ce se eroda treptat. În rest, doar câmp arabil şi deal cât vedeai cu ochii. Preţ de trei ore am cercetat zona crezând că dacă n-aveam să-l găsesc viu pe băiat, şi luând de bună ipoteza bătrânei mătuşe, atunci măcar o dovadă că fusese sfâşiat de dulăi. Dar nici acolo n-am reuşit să găsesc nimic concludent.
Abia spre seară, când se lăsase din nou ceaţa, m-am întors la maşină. Dinspre casa bătrânei nu răzbătea nicio lumină. Am bătut de câteva ori în poartă şi în perete gândindu-mă că poate nu plecase încă, dar n-a răspuns nimeni.
Însă, un lucru ciudat s-a petrecut tocmai înainte de a mă urca în maşină. Auzisem subit un strigăt masculin de ajutor, a cărui provenienţă mi-era greu s-o identific. Chiar în acel moment mi s-a părut că trece pe stradă un om şi-am strigat la el întrebându-l dacă auzise urletele de ajutor.
-Vezi-ţi de treabă, dom’le, urlă câinii de pe deal, mi-a răspuns o voce care-mi părea a fi aceea a bărbatului de dimineaţă.
Sceptic, am mai aşteptat un sfert de oră înainte de a mă urca în maşină ca să văd dacă se mai aud strigătele, dar în jur nu era decât o tăcere mormântală.
*
Când i-am povestit lui Adi cum îmi petrecusem weekendul, aproape că nu-i venea să creadă.
-Te ştiam obsedat de mistere, dar nu-mi imaginam c-o să mergi până-ntr-acolo încât să te duci acasă la săraca femeie şi să-i zici că vrei să-i cauţi nepotul. Asta parcă e prea de tot!
Dar după câteva pahare de cabernet, ne-am pierdut în atmosfera bahică a barului şi fiecare a uitat de povestea băiatului dispărut fără urmă şi a bunicii lui amăgite.
Subiectul mi se părea şi mie deja epuizat şi mă vedeam în situaţia poliţiei de a închide cazul şi de-a-l declara pe băiat mort în condiţii neelucidate, din lipsă de probe. Mai greu mi-era să merg iar la Daia şi să-i spun bătrânei Victoria că mă-nşelasem, că nu se mai putea face absolut nimic pentru nepotul ei.
*
Când am pornit a doua oară spre Daia, era o după-amiază frumoasă de sfârşit de septembrie. Vântul bătea uşor aşa încât căldura soarelui care strălucea încă pe blota cerului era perfect suportabilă. Acum aveam ocazia să explorez satul în care poposisem cu câteva zile în urmă.
Deşi tanti Victoria nu-mi spusese la ce oră urma să vină cu noul proprietar, mi-am închipuit că numai după-amiaza se putea întâmpla chestia asta. Cu câţiva metri înainte de drumul bifurcat mi-am parcat maşina pe marginea drumului m-am îndreptat spre locul unde stătea tanti Victoria. Când am ajuns acolo unde ştiam foarte bine că trebuie să fie casa bătrânei am remarcat stupefiat că apăruse, în schimb, un drum de ţară care părea să ducă spre câmp. Nedumerit, am verificat numerele caselor de lângă respectivul drum; la stânga era 71, iar la dreapta 69. Doar 70-ul lipsea.
Imediat am oprit primul om care mi-a ieşit în cale, un tip pe la vreo 40 de ani şi l-am întrebat de când apăruse drumul respectiv acolo.
-Calea asta-i de când mă ştiu io, aşa o fost dintotdeuna. Da’ di ce întrebaţi?
-Acum câteva zile am fost aici şi era o casă, casa bătrânei Victoria, căreia i-a dispărut nepotul acum câteva săptămâni, tanti Victoria din graniţă, cum i se zice pe aici.
-Dom’le, la noi în sat nu e nicio tanti Victorie, n-am avut pă nimeni să să numească aşa aci.
-Sunteţi sigur?
-Foarte, şi apoi a plecat uitându-se suspect înapoi la mine şi bombănind la nesfârşit ceva ce semăna cu nişte înjurături.
Până spre seară am tot întrebat de tanti Victoria şi de nepotul ei, dar toată lumea îmi dădea acelaşi răspuns invariabil: că nimeni cu numele ăla n-a stat la ei în sat.
Înainte de a urca în maşină mi s-a părut că aud iar strigăte de ajutor, răzbătând în ecou de pe deal. Entuziasmat, am oprit câţiva oameni de pe stradă, crezând că auziseră şi ei la fel ca mine, dar toţi mi-au spus că nu erau decât nişte urlete de câini care-şi duc veacul de ani de zile pe dealul de la Roşia, în apropierea Vulturului.
Neavând practic încotro, m-am urcat în maşină, am întors spre Sibiu şi am lăsat în urmă un sat ce mi se părea şi acum ciudat şi în care familiare îmi erau doar urletele dulăilor în noapte sau, dac-au fost, strigăte de ajutor.
Daniel Paneş (poezie);
Alex Radu (proză).
Daniel Paneş
Pe strada Hegel
Pe strada Hegel
clovnul păşeşte
pe un asfalt pătat
de frunze descompuse.
Un ceas roman de umbre
îl priveşte,
îl străpunge
cu acul său
din gura unui soare scorojit.
E săgetat
precum un Sebastian;
moartea unui detaliu.
Până şi crucea e un mărţişor
aşa că a ales săgeata,
săgeată otrăvită în memorie.
Doar două oglinzi
care se privesc
mai păstrează memoria,
imagini care se joacă între ele.
Chipuri din faţade
îl privesc;
parcă asfaltul e pătat
cu propriu-i sânge.
Nimeni nu îşi aminteşte
ziua decât gândul,
clipa decât cuvântul,
momentul când toate au plecat.
Errata
Degetele mele ce au sfâşiat
mii de cuvinte
acum desfac etichete
şi fac din ele
beţigaşe de hârtie mototolită;
doar astfel îmi pot număra
singurele clipe fericite
din viaţă.
Ecoul îmi anticipează gândul
ce-l voi rosti.
Două cuvinte, trei puncte,
o erată la sfârşit,
o inevitabilă întoarcere
a cuvintelor în rând.
N-au mai rămas decât
certitudinile.
Kenar
Pe ghetele iubitei mele
apar scrieri de sare
migălite de un Tăbăcar
într-o zi cu soare;
pergament rescris
de nişte ploi fade.
În el stă scrisă
fericirea noastră
iar zilnic ea
îl şterge
cu o cremă ieftină de ghete,
dar înfloriturile
vor apărea mereu
în zilele ploioase
sau cu ninsoare
mărturisind
crema neagră a ghetelor.
Litografie
Soarele unor sărutări uituce
s-a topit în oglinzi refractare
şi a devenit zori.
Viaţa, imprimeu
pe un tricou alb
într-o vitrină
cu shiva ca decor,
înghesuit şi răsturnat
de poşete de damă;
cerc de copac spart
în ceaţa copacilor târzii.
Clipă, atom de neon,
zeii tăi îţi revendică puterea!
Erată
Străzi ce atârnă-n pământ,
sârmă ghimpată-n beton,
piruetă-n amidon;
în nisip, litere dezmembrate;
să trăieşti într-un iglu
de var nestins,
cu viaţa spartă de ferestre.
În urma noastră
miros de cenuşă.
Gravură
Gravură uitată
în gaură de cheie
de şerpar legată,
blazon în sticlă mată;
lacăt pus pe uşă îngropată.
Gând foşnit,
fentă-n fanta gândului,
cuvântului;
m-am tăiat
în coajă de ou,
iar pe albuşul fiert
mi-a rămas
amprenta roşie
de Soare ars,
gravat de melc pe indigo;
labirint crăpat.
Prima atestare
a existenţei noastre
sec EXITUS.
Vid
Cetate năpădită de gânduri
jucate la hazard de mozaic;
gânduri împietrite-n cuburi.
Să mori în aceste cuvinte
teşite de atâtea picioare!
Nu există drumuri,
doar trepte de scări căzute.
Cărbuni diluaţi în ceaţă
prin mişcări despletite,
nişă goală de zeu,
ce frizează sevrajul;
crepuscul de ochi îngheţat,
ce arde aerul.
Superfluu
Trecătoare prin praful îngheţat
(adus de vântul de pe zăpada de amporă),
amprenta bocancului
de noroi pietrificat
se destramă.
Gând ciobit, nemaitrezit,
trecător pe sub ferestre zidite
de animale cronofage,
aşteptând un copac în pustiu,
copac plin de umeraşe.
Mireasmă de măr
întocmită-n batiste;
melanj străveziu
de vitralii topite;
şoaptă surdă
a unor buze albe
de oţet schimbate;
cuvinte incolore
pe foaie cerată.
Speţă
Azi-dimineaţă
m-a sunat Zeţarul,
mi-a spus
că în timp de zece zile
trebuie să mor
în zece mii de cuvinte
şi că din momentul acesta
cuvintele-mi sunt
numărate şi măsurate.
Se vor face liste de inventar,
fiecare cuvânt va avea
eticheta lui agăţată
de degetul mare
de la piciorul stâng,
iar şiruri întregi
de cuvinte moarte
vor aştepta
firave şi cuminţi
numărul de ordine
a celui mai apropiat
crematoriu.
Ilustraţie
Negativ de imaginea sa
turnul bisericii arde;
timp topit în ceasornic
cu acele arătând în jos;
sunet spart de clopot căzut,
e chemarea nimicului;
vârful turnului
se prăbuşeşte-n flăcări
ca o aripă arzând
a unui înger.
Ilustraţie de tarot
cu timbru sec
de soare amorf.
Fotografie dentară
Îngerii nu mai urcă
pe scăriţa ruptă
din urechile
semănătorilor de unghii,
orizont tras,
cu linia zugravului
în sângeriul
florii de grăsime
a cărnii.
Lumina surdă
intră prin fereastra strâmtă
pe masa
cu sarea topită
de umezeală.
Tot ce poţi
să-ţi mai doreşti
e să te sufoci
în pulberea carilor de lemn.
Alex Radu
Băiatul dispărut fără urmă
Povestea băiatului dispărut fără urmă am auzit-o de două ori, la un interval de trei săptămâni. Şi de fiecare dată am rămas stupefiat, iar un sentiment justiţiar de a elucida misterul mă cuprindea atunci când mă gândeam la toată povestea. Asta până când mi-am luat inima-n dinţi şi-am pornit cu maşina spre satul în care se întâmplase ciudăţenia.
Prima dată când am auzit povestea a fost pe la începutul lui septembrie. Mă întâlnisem cu Adi la un pahar de vin şi, ştiindu-mă el pasionat de lucruri şi întâmplări misterioase, a început să-mi istorisească o ştire pe care o văzuse în urmă cu trei zile la TV. Era vorba despre un adolescent de vreo 16 ani dintr-un sat despre care nu ştiam nimic până atunci şi care se chema Daia – văzându-mă nedumerit şi încruntat în momentul ăla, Adi a venit cu explicaţii suplimentare:
-Daia e un sat destul de vechi, din-ăsta săsesc, da’ acum nu mai vezi picior de neamţ pe-acolo. Numai români.
-Şi unde e satul ăsta?
-La noi în judeţ, la vreo 12 km de Sibiu. Nu pot să cred că n-ai auzit niciodată de el! Nici măcar Dealul Dăii nu-ţi sună familiar?
-A, ba da, asta da. E o groapă de gunoi pe acolo, nu?
-Da, era, au închis-o de câtva timp. Eh, a continuat Adi, satul e la câţiva km de-acolo.
Dar să revin la poveste. Adolescentul respectiv dispăruse din sat într-o după-amiază şi nimeni nu-l mai văzuse de atunci. Poliţia fusese alertată, dar cadrele de investigaţie intraseră în acţiune destul de târziu, abia după 24 de ore de când fusese anunţat incidentul. Şeful de post declarase că nu purta nicio vină, pentru că cei de la inspectoratul din Sibiu nu-i trimiseră în timp util personal calificat pentru o asemenea situaţie. Bătrâna care îl avea în grijă pe băiat era o mătuşă pe la 70 de ani, din partea tatălui, şi pe care o chema Victoria. Cu greu se lăsase convinsă de reporteri să-i ia interviu, dar tot degeaba. Imediat ce beculeţul roşu al camerei de filmat se aprinse şi reporteriţa întinse microfonul pentru a-i adresa prima întrebare, bătrâna izbucni într-un plâns în hohote din care s-a oprit abia după o oră când oricum era prea târziu pentru că reporterii, pesemne, nu intenţionau să aştepte mai multe de cinci minute ca Victoria să-şi revină.
Din ceea ce-mi spunea Adi, ştirea se încheiase cu informaţia că după zece zile de căutari deşarte, interogatorii fără sfârşit, arestări preventive de suspecţi şi alte proceduri standard, poliţia închisese cazul şi îl declarase pe băiat mort.
-Atât, zece zile au căutat? am întrebat eu stupefiat.
-Ciudat, nu? Pe unii îi caută ani de zile, iar pe alţii îi declară morţi cât mai repede posibil.
În seara respectivă am uitat destul de repede întreaga poveste, care-mi revenise în memorie abia după două zile. De atunci nu-ncetase să-mi dea pace niciun moment.
Cu toate că subiectul nu ieşea cu mult din sfera ştirilor de la ora 5, exista ceva misterios în toată povestea aia şi eram sigur că până nu mergeam direct la sursă, aveam să fiu neliniştit încontinuu. Ceea ce mă contraria destul de mult era superficialitatea cu care poliţiştii trataseră incidentul şi, mai mult decât atât, indiferenţa jurnaliştilor. Un singur post local promovase cazul, dar preluat pe bune din gura poliţiei. Fără nicio altă investigaţie.
Fiindcă nu mai era mult şi urma să se deschidă anul universitar şi să încep cursurile, mi-am făcut timp într-un weekend, m-am urcat în Peugeot şi am pornit spre sat, cu o hartă în mână pe care mi-o desenase Adi însuşi.
Am ajuns cu greu în sat, mai mult pe dibuite din cauza unei pâcle nenorocite care se lăsase de pe la jumătatea drumului şi care acoperea tot satul.
Cum am intrat în Daia (sau Thalheim, denumirea săsească pe care am aflat-o ulterior), m-a cuprins un sentiment de apăsare, aşa ca atunci când simţi că nu eşti binevenit, că te afli într-un spaţiu în care locul tău nu e hărăzit. Am rămas surprins că drumul principal era asfaltat – nu de puţine ori am ajuns în cătune în care mi se-mpotmolise maşina în pământul ud de ploaie, aşa încât numai cu ajutorul unor localnici binevoitori reuşeam să-mi dezgrop roţile şi să mă-ntorc în siguranţă acasă. Satul ăsta era cu totul neobişnuit pentru ceea ce ştiam eu despre localităţile rurale din România. Casele erau solide, din cărămidă roşie, arsă, unele aveau şi geamuri din termopan, iar altele sisteme proprii de pompare a apei din fântâni. Unde mai puneai că în partea vestică a satului, pe un deal, era cocoţată o ditamai fabrica nemţească de pile şi alte ustensile cosmetice, iar în fosta casă a parohiei evanghelice fusese amenajat de câţiva ani un orfelinat privat. Toate lucrurile astea le-am aflat abia când am venit a doua oară în sat. Ceaţa din weekendul în care ajunsesem prima dată în Daia m-a împiedicat total să aflu altceva despre sat decât unde stă bătrâna Victoria.
Prima dată, satul era destul de pustiu. Abia după vreo trei-patru sute de metri de bâjbâit cu maşina pe drum, mi s-a părut că zăresc cu lumina farurilor, prin negură, un om îmbrăcat în ceva ce părea a fi negru. Am claxonat uşor de câteva ori, iar silueta s-a mişcat înspre mine. Atunci când am realizat că e destul de aproape, am coborât geamul portierei şi am strigat:
-Nu vă supăraţi, unde o găsesc pe tanti Victoria?
-Care Victoria, măi omule? răsună o voce bărbătească. Avem vreo zece aci la noi în sat.
-Tanti Victoria căreia i-a dispărut nepotul acum două-trei săptămâni.
-A, baba Victoria din graniţă! zise bărbatul. La număru 70, tot înainte până când drumu’ se-mparte-n două. E-o poartă verde, de lemn.
Am apăsat imediat acceleraţia şi-am pornit cu grijă în căutarea bifurcaţiei, care, mi-am dat seama ulterior, nu era greu de găsit de vreme ce se afla la numai o sută de metri distanţă de locul unde primisem informaţia. Imediat ce am ajuns, am tras maşina pe dreapta şi m-am dus să caut casa cu numărul 70. Locuinţa respectivă, destul de modestă aşa cum se vedea de-afară, era situată chiar pe linia de demarcaţie dintre două străzi din sat. Atunci am înţeles de ce bărbatul o ştia ca pe „baba Victoria din graniţă”.
Dinspre geamul situat la exterior, înspre stradă, se vedea lumina slabă a unui bec de veioză. M-am apropiat şi am bătut de câteva ori cu palma în perete până când un chip negricios, femeiesc, se arătă în spatele geamului. Femeia mă privi suspect pentru o clipă, dar deschise geamul în cele din urmă.
-Bună ziua, tanti Victoria? Am întrebat-o eu serios. Femeia aprobă numaidecât din cap. Numele meu e Ştefan, am venit de la Sibiu, fiindcă am auzit de povestea dumneavoastră şi a nepotului dumneavoastră şi voiam să vă spun că-mi pare extrem de rău pentru ce vi s-a întâmplat.
-Mda, mulţumesc, şi dădu să închidă geamul.
-Staţi, vă rog! Am venit să vă ajut, pentru că eu nu cred şi sunt convins că nici dvs nu credeţi că băiatul e mort.
-Nu mai vorbi prostii, dom’le, ai auzit ce-a zis poliţia! E gata, n-a fost găsit şi n-are cum să mai fie viu după atâtea săptămâni. De ce nu laşi, dumneata, morţii să se odihnească în pace?
-Tanti Victoria, dar nu vi se pare câtuşi de puţin ciudat că poliţiştii au renunţat atât de uşor să-l mai caute?
-Ce vrei să spui?
-Vreau să spun că trebuie să mai căutăm. De când am auzit ştirea despre dispariţia băiatului am simţit că ceva e în neregulă, că poliţia nu-şi dă interesul, că nimănui dintre cei implicaţi în anchetă nu-i păsa cu adevărat de nepotul dvs.
-Şi ţie de ce ţi-ar păsa?
-Pentru că sunt un spirit mai justiţiar şi-mi place să ajut oamenii.
Femeia închise atunci geamul şi se îndepărtă de la fereastră. Dezamăgit de prestaţia mea eram aproape gata să renunţ, asta până când am auzit în urma mea un scârţâit de poartă.
-Haide înăuntru!
M-a dus într-o cameră întunecoasă, care n-avea geam de felul ei, ci era luminată de un singur bec cu incandescenţă. Am luat loc pe un fotoliu, iar ea a rămas în picioare până când şi-a aprins o ţigare din foi, lungă, subţire şi cu aromă de vanilie. Era pentru prima dată când suportam fumul de tutun.
-Ştefan, uite care e treaba. Nu ştiu ce urmăreşti dumneata, dar sper să te conving să renunţi la căutarea lui Mircea. Oricât de mult mi-aş dori ca el să trăiască e imposibil să-l mai găsim viu după trei săptămâni cât a trecut de la dispariţie. Nu avea cum să supravieţuiască de unul singur atât timp.
-Dar poate că a fost răpit...
-Exclus! În ziua în care a dispărut l-au mai văzut două persoane în afară de mine. O dată în hulă, pe drumul către şosea, iar după, la Vultur, monumentul de pe dealul care duce spre Roşia. De atunci nimeni nu mai ştie nimic. Ca să nu mai vorbesc că nu s-a cerut niciun fel de răscumpărare pentru el, aşa cum e normal într-un caz de răpire, nu?
-Bine, dar dacă nu a fost răpit, atunci cum a putut să dispară?
-Nu ştiu. El nu era de aici, venise de o lună în grija mea pentru că-i muriseră părinţii într-un accident de maşină. Iar eu am făcut greşeala să-i povestesc într-o seară despre legendele satului. Şi tare mi-e teamă că ceea ce i-am povestit ultima dată a dus la toată această nefericită şi groaznică situaţie. Sunt o bătrână teribilă, nu-i aşa? O bătrână care ar trebui să-şi aştepte moartea, nu să îngrijească copii. Până şi poliţiştii mi-au zis că dacă eram la 50 de ani m-ar fi dat pe mâna Protecţiei copilului şi aş fi înfundat ani buni puşcăria. Dar aşa, m-au lăsat în plata milei, fiindcă oricum nu mai am mult de trăit.
-Tanti Victoria, nu trebuie să vă judecaţi aşa aspru. În fond, nu era nici nepotul dvs chiar un copil. La 16 ani e destul de mare să-şi poarte singur de grijă.
-Ştefane, cred că eşti prea îngăduitor cu mine...
-Mai bine spuneţi-mi ce i-aţi povestit!
Trase de două ori din ţigare, iar apoi îmi istorisi şi mie legenda hoţilor ce îşi duceau veacul în hula satului, acolo unde îşi ţineau pivniţele în care adăposteau tot ce furau. De fiecare dată când se organiza târg la Sibiu, la întoarcere oamenii se opreau la hanul din Cornăţel, unde îşi trăgeau sufletul şi povesteau la un pahar de ţuică tare care ce a vândut sau şi-a cumpărat. Se zice că hoţii îl aveau ca spion chiar pe hangiu care le transmitea, prin oamenii lui, ce săteni meritau prădaţi. Atunci când negustorii intrau în hulă, hoţii ieşeau de după tufişuri, îi loveau în cap cu bolovani şi îi prădau de tot ce aveau bănet la ei. Se zice că pivniţele lor erau săpate sub movilele imense de pmânt ca nişte pereţi lungi, iar de acolo intrau într-un tunel tot de ei construit prin care ajungeau pe dealul unde acum se află Vulturul, un monument de beton ridicat în cinstea eroilor de război.
Tot ce cred eu este că Mircea a plecat în căutarea tunelului, deşi i-am spus că e doar o legendă. Dar aşa-s copiii, cred tot ce le zici. Şi, probabil, a ajuns pe deal, de unde nu ştiu ce s-a putut întâmpla.
Vărsă câteva lacrimi şi printre suspine, zise iar:
-Cred că l-au mâncat dulăii care umblă pe acolo. I-am spus să nu meargă aşa departe! Of, Doamne...
Acum o săptămână, a continuat ea plângând în hohote ca atunci când reporteriţa încercase s-o intervieveze, m-a chemat Măria lu’ Pătru la poartă şi mi-a zis că a auzit nişte strigăte de ajutor pe deal care aduceau cu vocea lui Mircea al meu. Am fugit cât de repede am putut şi l-am căutat cinci ore de una singură până când s-a lăsat întunericul, dar nu l-am găsit. De-atunci mi-am pierdut orice speranţă deşi parcă în fiecare zi îl aud cum strigă de-acolo, de pe deal, după ajutor.
E drept, a doua variantă a poveştii m-a cutremurat mult în comparaţie cu ştirea denaturată pe care mi-o spusese Adi.
Chiar dacă în adâncul sufletului meu realizam că şansele de reuşită să-l găsesc pe Mircea se diminuaseră dintr-odată, nu voiam să-i tai elanul babei Victoria, şi-aşa destul de amărâtă de întreaga situaţie.
-Să ştiţi c-am să merg şi eu să-l caut, poate aflu ceva nou.
-Băiete, îţi pierzi timpul degeaba. Întoarce-te mai bine acasă şi vezi-ţi de viaţă în continuare. Ce-a fost, a fost şi nu mai putem face nimic, oricât de mult ne-am dori.
-Nu pot, tanti, eu am pornit hotărât de acasă. Mă duc să cercetez şi eu. Am să mă întorc spre seară să vă spun ce-am găsit.
-Eu n-o să mai fiu aici. Ai avut mare noroc că m-ai prins. Peste două ore o să vină o nepoată de-a mea şi-o să mă ducă la ea acasă. Aici nu mai am ce să fac. Casa e aproape vândută. O să mă întorc peste trei zile cu noul proprietar. De vrei să-mi spui neapărat ce-ai găsit, mai vino atunci.
-Aşa am să fac. Numai spuneţi-mi unde e hula asta.
-Cum ieşi de la mine, mergi tot înainte până intri pe un drum de pământ gălbui şi până când vezi de o parte şi de alta nişte scobituri imense în pământ argilos, în deal, ca nişte jumătăţi de movile de pământ. Acolo erau pe vremuri pivniţele hoţilor.
Era amiază când am plecat de la tanti Victoria, ceaţa se ridicase deja şi imediat ce am ieşit pe poartă, aruncându-mi involuntar ochii spre dealul ce se înălţa în faţa mea, am zărit faimosul, de acum, monument al Vulturului. Fără să mai stau pe gânduri, am intrat în hulă şi, nu departe de ultima casă de pe stradă, am dat de locul unde se spunea că erau odată ascunzătorile cu comori ale hoţilor satului. Pereţii de pământ erau extrem de înalţi şi se întindeau pe bucăţi de-a lungul a sute de metri. Numai că oricât de mult aş fi cercetat împrejurimile, n-aveam să găsesc niciun tunel, pentru că era cu siguranţă numai o legendă. Am şi săpat în mai multe locuri în speranţa că totuşi voi găsi gura de intrare în tunel. Dar fără rezultat.
Spre după-amiază am ajuns la Vultur. Monumentul avea patru stâlpi din beton masiv, iar deasupra stătea vulturul, în poziţie de zbor şi cu capul orientat spre Vest. La poalele monumentului erau inscripţionate nişte date, dar cu greu mai puteau fi citite în betonul ce se eroda treptat. În rest, doar câmp arabil şi deal cât vedeai cu ochii. Preţ de trei ore am cercetat zona crezând că dacă n-aveam să-l găsesc viu pe băiat, şi luând de bună ipoteza bătrânei mătuşe, atunci măcar o dovadă că fusese sfâşiat de dulăi. Dar nici acolo n-am reuşit să găsesc nimic concludent.
Abia spre seară, când se lăsase din nou ceaţa, m-am întors la maşină. Dinspre casa bătrânei nu răzbătea nicio lumină. Am bătut de câteva ori în poartă şi în perete gândindu-mă că poate nu plecase încă, dar n-a răspuns nimeni.
Însă, un lucru ciudat s-a petrecut tocmai înainte de a mă urca în maşină. Auzisem subit un strigăt masculin de ajutor, a cărui provenienţă mi-era greu s-o identific. Chiar în acel moment mi s-a părut că trece pe stradă un om şi-am strigat la el întrebându-l dacă auzise urletele de ajutor.
-Vezi-ţi de treabă, dom’le, urlă câinii de pe deal, mi-a răspuns o voce care-mi părea a fi aceea a bărbatului de dimineaţă.
Sceptic, am mai aşteptat un sfert de oră înainte de a mă urca în maşină ca să văd dacă se mai aud strigătele, dar în jur nu era decât o tăcere mormântală.
*
Când i-am povestit lui Adi cum îmi petrecusem weekendul, aproape că nu-i venea să creadă.
-Te ştiam obsedat de mistere, dar nu-mi imaginam c-o să mergi până-ntr-acolo încât să te duci acasă la săraca femeie şi să-i zici că vrei să-i cauţi nepotul. Asta parcă e prea de tot!
Dar după câteva pahare de cabernet, ne-am pierdut în atmosfera bahică a barului şi fiecare a uitat de povestea băiatului dispărut fără urmă şi a bunicii lui amăgite.
Subiectul mi se părea şi mie deja epuizat şi mă vedeam în situaţia poliţiei de a închide cazul şi de-a-l declara pe băiat mort în condiţii neelucidate, din lipsă de probe. Mai greu mi-era să merg iar la Daia şi să-i spun bătrânei Victoria că mă-nşelasem, că nu se mai putea face absolut nimic pentru nepotul ei.
*
Când am pornit a doua oară spre Daia, era o după-amiază frumoasă de sfârşit de septembrie. Vântul bătea uşor aşa încât căldura soarelui care strălucea încă pe blota cerului era perfect suportabilă. Acum aveam ocazia să explorez satul în care poposisem cu câteva zile în urmă.
Deşi tanti Victoria nu-mi spusese la ce oră urma să vină cu noul proprietar, mi-am închipuit că numai după-amiaza se putea întâmpla chestia asta. Cu câţiva metri înainte de drumul bifurcat mi-am parcat maşina pe marginea drumului m-am îndreptat spre locul unde stătea tanti Victoria. Când am ajuns acolo unde ştiam foarte bine că trebuie să fie casa bătrânei am remarcat stupefiat că apăruse, în schimb, un drum de ţară care părea să ducă spre câmp. Nedumerit, am verificat numerele caselor de lângă respectivul drum; la stânga era 71, iar la dreapta 69. Doar 70-ul lipsea.
Imediat am oprit primul om care mi-a ieşit în cale, un tip pe la vreo 40 de ani şi l-am întrebat de când apăruse drumul respectiv acolo.
-Calea asta-i de când mă ştiu io, aşa o fost dintotdeuna. Da’ di ce întrebaţi?
-Acum câteva zile am fost aici şi era o casă, casa bătrânei Victoria, căreia i-a dispărut nepotul acum câteva săptămâni, tanti Victoria din graniţă, cum i se zice pe aici.
-Dom’le, la noi în sat nu e nicio tanti Victorie, n-am avut pă nimeni să să numească aşa aci.
-Sunteţi sigur?
-Foarte, şi apoi a plecat uitându-se suspect înapoi la mine şi bombănind la nesfârşit ceva ce semăna cu nişte înjurături.
Până spre seară am tot întrebat de tanti Victoria şi de nepotul ei, dar toată lumea îmi dădea acelaşi răspuns invariabil: că nimeni cu numele ăla n-a stat la ei în sat.
Înainte de a urca în maşină mi s-a părut că aud iar strigăte de ajutor, răzbătând în ecou de pe deal. Entuziasmat, am oprit câţiva oameni de pe stradă, crezând că auziseră şi ei la fel ca mine, dar toţi mi-au spus că nu erau decât nişte urlete de câini care-şi duc veacul de ani de zile pe dealul de la Roşia, în apropierea Vulturului.
Neavând practic încotro, m-am urcat în maşină, am întors spre Sibiu şi am lăsat în urmă un sat ce mi se părea şi acum ciudat şi în care familiare îmi erau doar urletele dulăilor în noapte sau, dac-au fost, strigăte de ajutor.
marți, 21 octombrie 2008
OCTOMBRIE
6 octombrie 2008 - a citit:
Doina Ruşti
(proză - lectură publică din romanul
Fantoma din moară).
Doina Ruşti, la Club ASTRA
Luni, 6 octombrie, Club ASTRA a fost gazda prozatoarei Doina Ruşti, care a susţinut o lectură publică din noul său roman, Fantoma din moară. Cartea a apărut în acest an la Editura Polirom, fiind al doilea volum al autoarei ce apare în colecţia Ego. Proză, după romanul Zogru, în 2006.
Întâlnirea Doinei Ruşti cu publicul sibian a venit după lansarea Fantomei din moară la Viena, în 25 septembrie a. c., în cadrul programului Wien liest Rumänien / Viena citeşte România, dedicat prozatorilor români contemporani şi organizat de Institutul Cultural Român din Viena şi Societatea Austriacă pentru Literatură în colaborare cu Editura Polirom.
„Fantoma din moară este un roman despre lumea alunecoasă a delaţiunii, a supravieţuirilor minore şi a acţiunilor generale, pe care le hotărăsc făuritorii Istoriei. Este şi un roman despre comunism şi urmările lui. Dar povestea principală este a unei fantome vaporoase, omniprezente şi obligate să trăiască şi ea în ruinele unei lumi de care este iremediabil legată. Lumea păstoasă în care putrezesc rădăcinile mele”, a declarat autoarea.
Doina Ruşti
(proză - lectură publică din romanul
Fantoma din moară).
Doina Ruşti, la Club ASTRA
Luni, 6 octombrie, Club ASTRA a fost gazda prozatoarei Doina Ruşti, care a susţinut o lectură publică din noul său roman, Fantoma din moară. Cartea a apărut în acest an la Editura Polirom, fiind al doilea volum al autoarei ce apare în colecţia Ego. Proză, după romanul Zogru, în 2006.
Întâlnirea Doinei Ruşti cu publicul sibian a venit după lansarea Fantomei din moară la Viena, în 25 septembrie a. c., în cadrul programului Wien liest Rumänien / Viena citeşte România, dedicat prozatorilor români contemporani şi organizat de Institutul Cultural Român din Viena şi Societatea Austriacă pentru Literatură în colaborare cu Editura Polirom.
„Fantoma din moară este un roman despre lumea alunecoasă a delaţiunii, a supravieţuirilor minore şi a acţiunilor generale, pe care le hotărăsc făuritorii Istoriei. Este şi un roman despre comunism şi urmările lui. Dar povestea principală este a unei fantome vaporoase, omniprezente şi obligate să trăiască şi ea în ruinele unei lumi de care este iremediabil legată. Lumea păstoasă în care putrezesc rădăcinile mele”, a declarat autoarea.
vineri, 12 septembrie 2008
SEPTEMBRIE
1 septembrie 2008 - au citit:
Camelia Silea (poezie);
Călin Sămărghiţan (proză);
Marius Barbu (proză)
Camelia Silea
despre zile ce se duc
se duc zilele ca gândurile care-ncotro
zboară după hârtie şi pixuri mov
se duce învârtindu-se acest aprilie
te lasă în urma lui
e-atât de plăcut nici nu ştii
te-aş întreba ce mai ştii de fapt despre ce
despre cine
eu stau aici pe colţar aş vrea
să nu-mi mai fie atât de frig
n-am chef de nimic televizorul l-am stins
scria pe el plictiseală
până una alta în calea mea nu dau decât de mine
mă privesc pe furiş pe deasupra ochelarilor
mă sar din când în când
câteodată mă ocolesc câteodată
mă întreb ce caut acolo şi mai ales
de ce toate pietrele aleg să tacă
eram sigură eram sigură
mami, cât înseamnă 10 metri atâta? îmi arată
nu, mult mai mult,
mult mai mult, îi răspund.
cât te costă să regizezi o ploaie
nu
una liniştită
de ce?
fără
prea multe nonsensuri
despre imperfect
undeva lângă mine
şi ţârrr telefonul şi cine-i
a nu-i nimeni e doar o scurtă verificare
dacă mai trăim în prezent dac-am renăscut
aha
e iluzie optică domnilor e fata morgana
să nu credeţi că e chiar aşa cine spune că e simplu
e curată nebunie să priveşti
prin ocheanul întors
oraşe zburătoare semiramide
spre noi spre a şti sau a nu şti
cât mai e ceasul acum şi care mai e calea
preţ de-un cuvânt
şi
ia spune
cum mai stai cu prezentul mă întreb
nu ştiu
m-am oprit imperfect undeva lângă mine
despre zece stele mititele
seara toate stelele se vor aşeza cuminţi ca la şotron
pe bordura
din faţa casei lui
şi eu voi începe să le număr în timp ce
cu degetul mic şi într-un mod absolut delicat
pe una o voi aşeza lângă inimă şi
şi nu ştiu
cum ar trebui să înceapă cântecul mă gândesc
în care parte a acoperişului casei lui
şi cum ar trebui să i se strecoare apoi
picătură cu picătură
zece stele mititele s-au grupat în galaxii
printre şoapte şi păreri
tango
mai bine
mai bine o poezie despre cum
astăzi n-am niciun motiv să fiu tristă
şi râd uite râd
despre el s-au epuizat toate emisiunile de ştiri
eu nu vreau decât să-i spun
că astăzi am învăţat să râd printre rânduri
să plâng printre gânduri să aştept ora când
la colţ mă voi întâlni cu răbdarea
ea îmi va întinde braţul său iar eu
îl voi prelungi într-un zâmbet atât
de firesc
de firesc
de firesc
sfârşit de poem fragil
astăzi o să vă spun că m-am hotărât
nu mai vreau să pun întrebări incomode
nu mai vreau nicio pată pe tavan
niciun norişor rămas de pe nicăieri aiurea
nu mai suntem copii am vrea noi
nu nu mai vreau
nici caramele nici cafea cu lapte
şi nicio dimineaţă niciun răsărit
niciun capăt spre niciunde
nu mai vreau să alerg toată ziua am obosit
printre atâtea cuvinte
atâtea singurătăţi în bucătărie
atâtea verbe la imperfect
nu mai vreau
aşa că de azi înainte
pe locul acela voi scrie mare gol
şi voi pune o pancartă
nu vă atingeţi
atenţie
sfârşit de poem fragil
mai jos de piramidele trezirii
ziua vieţile noastre se desenau tot mai des
rotocoale
se înălţau cuminţi spre cer
fumuri şi ape
noaptea apoi îmi păstram dreptul şi libertatea
de-a trage cu puşca
după gânduri după iluzii
le spulberam
adunam apoi fiecare părticică rămasă
n-o să meargă aşa n-o să meargă îmi spuneam
până dimineaţa se vor risipi ca praful
de stele de pietre de mine
între timp
păstram amintirile tuturor zeilor pierduţi
între ochii şi tâmplele cine ştie cui
un soare răsărea apoi
în fiecare dimineaţă
şi eu râdeam aşa de parcă
aş fi văzut înălţându-se temple
în locul acela din partea stângă
un pic mai jos de
piramidele trezirii
şi ce dacă
astăzi e doar o zi şi e plăcut
să stai să te citeşti printre rânduri
să te uiţi atent la ele ca la imnurile creaţiunii
şi să vezi
seara lasă goluri adânci
printre toate lucrurile aşa pur şi simplu
e în fiecare zi printre noi câteodată şi un gând
ar fi mai aproape
şi
din oglindă luminiş
peste ochii noştri se revarsă apoi
zbătându-se deschişi
e ciudat să te simţi privit aşa
mâine va trebui să plec din nou
departe
încă zece minute şi eu mă gândesc
cum mă treci dunărea albastră pe braţe
pe braţe
cât mai costă azi un gest mă întreb
cântărind prezentul în ochii lui
doar ochii mari şi minunaţi
îmi vine în minte un ritm de samba
aiurea
noap-te-fa-tă-cu-ce-rcei-de-smoa-lă
aproape că mi se închid ochii
mâinile mele au degete prea subţiri
mâinile mele au degete prelungi
aş fi putut cânta uşor la pian
şi ce dacă
şi se scuturau caişi în urma lui
unde locuiţi dumneavoastră m-a întrebat într-o zi
după multe priviri insistente şi
drept înainte şi uşor la stânga i-am răspuns nepăsătoare
şi se scuturau caişi în urma lui tot mai departe
nu ştiam că totul se termină într-o zi şi uneori
uneori
am luat-o apoi pe o stradă la dreapta
sau cel puţin aşa credeam că duce
spre inima lui
într-un târziu m-am aşezat
eu într-o parte lângă mine omniprezentă şi omniscientă
viaţa
m-am gândit atunci că o să-i desenez porumbei
pentru grădina dinspre răsărit
o să-i ţes un baldachin verde
din cele mai aprige visuri
o să aşez o fotografie în ramă pentru mai târziu
şi n-o să mai strig
şi n-o să mai strig
şi n-o să mă mai îmbufnez din nou
în fiecare seară
cum se scrie o simfonie în do major m-a întrebat
de la stânga la dreapta i-am răspuns grav
pune întâi o cheie sol acolo la început
lângă glezna gândului tău
şi-am privit cât se poate de-adânc în mine
numai stai puţin nu te grăbi în fond cu remarcile
închide ochii aşa uşor
lasă-te plutind
fă o repetiţie mai întâi gândeşte-te bine înainte să
şi
şi se scuturau caişii iarna în urma lui
tot mai departe
stănesciană… soresciană
apoi
într-un gest de frondă m-am gândit
că te-aş fi putut scrie ca fontaine în europa în 12 lecţii
clar obiectiv structurat pe idei cu toate
semnele de punctuaţie necesare
termină îmi spun sună cumva ciudat
mai bine mai toarnă-ţi un ceai şi invită-te
aş fi putut să te prezint într-un mod stănescian
ca pe-o lecţie despre cub despre cerc sau despre
sau să te sfâşii ca o leoaică tânără
ah
iubirea asta
prea simplu mă gândesc
aranjez foile număr şi normal
că sunt tot atâtea ce-ai crezut
că de azi pe mâine se va schimba ceva
mai bine sorescian învăluit într-o ironie prelinsă
în jocuri de-a v-aţi ascuns cu toate lucrurile
sau nu
de-a baba oarba cu toate cuvintele
nu te mai ascunde
nu te mai ascunde parcă îl auzeam
în spate era un portret dincolo un zid
m-am întors am zâmbit în atâtea feluri
de la clasic la tradiţionalist conservator modern
suprarealist
am închis uşa
şi
jumătăţi în tăceri
aşa e seara asta în tăcerea
ce se scurge din adâncul cărnii mele
cum e să simţi aproape fiind departe mă întreb
nu ştiu cum e îmi răspund abuzând
de toate destinele naturiii umane
m-am obişnuit aşa să urc şi să cobor zi de zi
trepte înfipte adânc în timpurile acestea
e 9,00 seara la televizor aceleaşi ştiri
oraşul acesta îţi rămâne în hemoglobină
în centru undeva au fost şi vor rămâne suspendate de timp
piaţa mare piaţa mică un vis de după turnul cu ceas
ochiul rimelat al locului nimănui sau al tuturor
zâmbind fermecător peste podul
tuturor minciunilor
jumătate spre tine
jumătate spre cândva
în ritm de samba
seara adun lângă mine toate gândurile îmi place să le privesc
cum dansează în ritm de samba
ole
gândurile mele dansează samba de la un timp
nici nu ştiu când au învăţat aşa ceva când au luat meditaţii
în paşi de dans
eu le iau le acopăr cu cearşafuri
noapte bună le spun le sărut pe frunte
poveşti de adormit copiii îmi răspund
tu mai crezi în aşa ceva?
pe cine vrei să păcăleşti crezi că ţine?
şi ţopăie întortochetate de colo-colo
eu am răbdare mai torn un pahar cu apă
mai scriu câte ceva
o sticlă-ntreagă nu-i nimic mai e până dimineaţă
mai caut gheme fire ariadne nimic
nici gând de somn
cine are chef de-o plimbare îmi vine să le-ntreb
auzi?
nu-e-ni-meni-pe-stra-dă
ce vrei dragă la ora asta lumea doarme
aş putea să le citesc ceva din când în când versuri
ca la scaune
ce să le mai citesc
tu eşti acolo până la tine sunt munţi înalţi
stai mereu cu respiraţia întretăiată
eu sunt steaua ta de mare
asta e
n-ai ce să-i faci
mai e şi cochilia
între timp a crescut vezi
de-asta mi-e greu câteodată seara
să-mi fac ordine prin mine
de când gândurile dansează samba prin toate cotloanele
cu dispoziţie spre versuri
nu mai stau la locul lor
cine mai poate şti
tu?
despre veri care nu ţin
mai mult de trei luni
de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminţi
nu mai merg la întâmplare pe străzi
nu mai caut fântâni arteziene
trec doar aşa ca zilele verii acesteia calde prin luna lui august
mă joc cu privirea atenţie dar atenţie
cum îţi permiţi mă întreb deseori
şi nu-mi răspunde nimeni nimic niciodată
cine să fie acolo dincolo
să-mi răspundă mie la toate şi cine sunt eu
să-mi tot pun întrebări
de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminţi
nu mai aştept flori
răsăriturile mi le desenez pe farfurie
din bucăţi de ciocolată
mă bucur însă când primesc
acolo un ce ştii ce nu prea mare lucru în fond
nici nu eram foarte pretenţioasă dar viaţa
nu treci în fiecare zi pe lângă magazine de bijuterii
chiar dacă treci mereu cu mâinile-n buzunare
chiar dacă nu te uiţi niciodată atent spre
cum se leagă vocile verii de noi cu lanţuri de-argint
tot vor trebui să plece curând
verile nu ţin mai mult de trei luni
niciodată
niciodată
niciodată
pictograme (1)
şi-apoi
răsărise acolo în margine într-un loc o idee
lângă ea un leandru crescuse alb şi-aşa de frumos
că se minunau şi îngerii
apa era atât de limpede încât puteai să ghiceşti foarte uşor
adâncul din tine
dacă tragi o linie cu degetul tău va atinge munţii
munţii aceia extrem de noduroşi desenaţi într-o grotă
ai putea-o prelungi cu voie sau fără voie într-o
dimineaţă marină
eternă pe-un capăt de inimă
ai vrea să ştii ai vrea să ştii
dacă ai voie să spui bună-dimineaţa
bună-seara
noapte bună un zâmbet
poate fi întotdeauna
- ce faci tu aici, a întrebat dintr-o dată ea,
uluită,
asta e o pictogramă, tocmai am desenat-o, când,
hop şi tu aici!
uite
linia aceea de orizont…
el nu spunea nimic, stătea şi se uita
va pleca, ştiu sigur că va pleca, s-a gândit,
o să arunc în urmă piatra de cremene.
din ea va creşte o pădure deasă şi
toate păsările vor croncăni a carne,
nimeni nu se va mai încumeta.
el nu spunea nimic doar atent
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (2)
ajungea întotdeauna mai târziu
nici nu ştiu dacă o să le descopăr întotdeauna îşi spunea
- lasă paginile acolo, aşa, întortocheate şi aşteaptă să vină vremea
şi lungă aşteptare venea întotdeauna
într-o zi un soare răsări inexorabil strigând zadarnic
un glas în pustiu
- unde fugi, unde fugi,
calea e strâmtă, întoarce-te, pe acolo sunt zimţi ascuţiţi şi fiare sălbatice,
nu te-ntrece cu gluma, mâine poate însemna departe
departe în gol o privea
şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (3)
drumul era anevoios şi puntea-i adânc crestată în suflet
în jurul ei încolo şi încoace vântul
drumul era alunecos pătrundea umed în carnea-i aproape muşcând
îi veni în minte brusc
- întoarce-te, întoarce-te
ştiai că aşa va fi, că vor creşte grindina şi pietrele,
că în zori norii se vor aduna şi stelele se vor risipi,
munţii se vor împotmoli înaintea ta catacombe
şi urşii şi lupii şi blestemul zeilor surzi
vor fi aproape
ia un creion şi numără zece prăpăstii în gând
şi iarăşi
şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (4)
nu toate pădurile sunt ce par a fi pe dinafară
chibrituri arse lângă o candelă de ceară
seara dansează în peşteri căpcăunii
şi monştrii de gheaţă care răpeau răsărituri
cad pe acolo târziu ploile reci
în apele lor se scufundă gândul şi tace
mările nu sunt toate ce par a fi
unele se rostogolesc în cascade spre asfinţit de taină
în burta unui somn marin
însă mărgăritarele sunt toate lacrimi
aici obosi închise ochii
şi el
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (5)
- a şaptea cheie va trebui s-o cauţi în adânc dar ai grijă
ea o să-ţi sloboade visul întreg şi iar va trebui
până mâine de după departe
până mâine
să înnozi zilele clipele lacrimile la toate patru colţurile
lumii
se vor topi aisberguri în urma lui vor rămâne
la ferestre gânduri despletite de tine
nu vei încerca să le descânţi sunt doar gânduri
de-acum şi de mai târziu
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (6)
să ne aşezăm aici îi spuse el
şi ochiul creştea rotund erau împreună
în jurul lor cercul păzea sâmburele de iarbă aruncat
din luna desenată aseară pe geam
apele se duceau chemându-se încet una după alta
jos o pisică birmaneză smotocea curcubeul făcut ghem
la marginea aşteptărilor
fără frică şi-apoi
păsări albe în urmă ciuguleau fărâmituri de fericiri
nu te mai gândi la asta îi spuse ea
în noaptea asta pământul va face pace cu apele să vezi
el închise ochii şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (7)
lebăda veni fericită spre margine.
apa era limpede se vedeau pietrele.
a rămas albastrul, îmi spune, atâta tot
albastrul
n-am avut nicio coajă de pâine să-i dăm
de unde ştii că era ea, l-am întrebat.
nu ştiu,
era ea.
şi-acum ce vei face, vei aştepta?
iarna nu te mai poţi apropia, ştii bine
aici se opri c-un căscat.
(lebăda avea ochii verzi ca ea)
el
de dincolo de vis
- noapte bună în zori
iubirea mea
babilon
uno due tre depinde noi pe linia patru
buon giorno milano permetta che mi presenti
uite-am ajuns şi aici
şi noi şi negresa din novara
de la casa de bilete
parcă are lână în cap îmi spune el
e drăguţă finuţă dar totuşi
cum or fi atât de negri îl întreb
parcă ar fi daţi cu smoală
ei şi tu îmi răspunde şi noi pentru ei
parcă am fi daţi cu lapte
şi trepte atâtea trepte ca-n viaţă îmi spun
şi agitaţie multă pe-aici abia dacă-ncape
lumea în metrou
în sfârşit de la centrale
a treia staţie
acolo după trepte şi trepte
drept înainte spre suflet e duomo
duomo real în carne şi oase
iată aici locuieşte El şi gândul
spre imensitatea de marmură albă
închid ochii spun mulţumesc frumos
nu vreau apă nu mi-e cald nu mi-e rău
o să iau cu mine o piatră
fă o poză acestei clipe îi spun
şi hai să intrăm
apoi nu departe
o cafea cu lapte o bei poate
o singură dată-n viaţă la milano
ce contează e scumpă şi viaţa şi-apoi
ce-aţi mai dori mă-ntreabă în şoaptă
mâna stângă din buzunar
o nimic uite-l şi pe lacoste
suveniruri un gând
o geantă gucci o piatră verde
parfumată versace
sau o rochie armani de ce nu
tot e atât de bogată lumea în de toate
neamurile pământului
un gând despre mine
are pălăriuţă crem şi adidaşi roşii îmi spun
ei sunt aici
au lacuri în jur palmieri şi e plin de magnolii
pe margini
oricum nu le pasă deci
arrivederci a presto milano
şi-atât
cu capul în nori
şi-am încălecat cu pixul pe-o pungă albă,
(am primit-o de la un steward,
a fost drăguţ)
să vă spun câte ceva.
aşa,
deci…
trei ronduri printre centurile de siguranţă
şi-apoi,
drept înainte şi sus, tot mai sus.
de data asta e mai bine,
s-a mai astupat golul din stomac…
şi dintr-o dată ajungi nici mai mult nici mai puţin pe autostrada albă-albastră.
sunt foarte drăguţi, parcă ar fi din vată.
mă gândesc cum să fac,
să-i spun lui norişor o poveste?
un om de zăpadă înaripat se uită drept spre o doamnă micuţă şi grasă.
lângă el o ancoră îndreptată, ghici,
spre inima lui…
nu citi acum îi spun, n-o să-nţelegi, sunt doar gânduri.
uite-acolo e leul cu gura deschisă,
celălalt e pluto, lângă el olive, tot aşa de slabă să ştii!
în depărtare peştişori micuţi simpatici
înoată în bleu.
aha, mda, acolo departe trebuie să fie împărăţia…
siiiigur că da, sunt şi îngeri care o păzesc doar că nu se văd acum,
au primit o delegaţie să aibă grijă de avion.
albul amestecă rozul peste-o câmpie blondă tunsă scurt,
între timp pierdem din altitudine.
copilul plânge.
scrie şi despre asta îmi spune el.
eu nu-mi pot lua ochii de la ei,
cel mai mic e foarte atent, ne face cu mâna.
sigur, o să mai venim pe aici cu gândul…
hapciu!
după bulgărele acela imens pot să mă ascund, mă gândesc,
sau dincoace lângă caracatiţă…
mai bine mi-ai lua în braţe visurile îmi vine să-i spun…
de aici
toate lucrurile par altfel.
hei, voi, de-acolo,
de câte ori n-am fost eu cu voi nu mă mai cunoaşteţi?
parcă ar fi sfinţii din capela sixtină… diafani… tot aşa…
dă-mi mâna!
prinde-mă de-un deget şi nu mă mai lăsa îmi vine să-i spun
acestei clipe,
o să-ţi dăruiesc smaraldul meu, un elefănţel cumpărat de la negrul acela de pe malul lacului sau, de ce nu,
o să-ţi scriu o poezie cu dedicaţie.
nu te-ntrista îmi spune un gând
şi coborâm,
coborâm,
leg fundiţe
munţilor noştri împăduriţi.
acum chiar că eşti cu capul în nori!
e minunat, însă,
şi râd…
da… şi râd…cu capul în nori…
Camelia Silea (poezie);
Călin Sămărghiţan (proză);
Marius Barbu (proză)
Camelia Silea
despre zile ce se duc
se duc zilele ca gândurile care-ncotro
zboară după hârtie şi pixuri mov
se duce învârtindu-se acest aprilie
te lasă în urma lui
e-atât de plăcut nici nu ştii
te-aş întreba ce mai ştii de fapt despre ce
despre cine
eu stau aici pe colţar aş vrea
să nu-mi mai fie atât de frig
n-am chef de nimic televizorul l-am stins
scria pe el plictiseală
până una alta în calea mea nu dau decât de mine
mă privesc pe furiş pe deasupra ochelarilor
mă sar din când în când
câteodată mă ocolesc câteodată
mă întreb ce caut acolo şi mai ales
de ce toate pietrele aleg să tacă
eram sigură eram sigură
mami, cât înseamnă 10 metri atâta? îmi arată
nu, mult mai mult,
mult mai mult, îi răspund.
cât te costă să regizezi o ploaie
nu
una liniştită
de ce?
fără
prea multe nonsensuri
despre imperfect
undeva lângă mine
şi ţârrr telefonul şi cine-i
a nu-i nimeni e doar o scurtă verificare
dacă mai trăim în prezent dac-am renăscut
aha
e iluzie optică domnilor e fata morgana
să nu credeţi că e chiar aşa cine spune că e simplu
e curată nebunie să priveşti
prin ocheanul întors
oraşe zburătoare semiramide
spre noi spre a şti sau a nu şti
cât mai e ceasul acum şi care mai e calea
preţ de-un cuvânt
şi
ia spune
cum mai stai cu prezentul mă întreb
nu ştiu
m-am oprit imperfect undeva lângă mine
despre zece stele mititele
seara toate stelele se vor aşeza cuminţi ca la şotron
pe bordura
din faţa casei lui
şi eu voi începe să le număr în timp ce
cu degetul mic şi într-un mod absolut delicat
pe una o voi aşeza lângă inimă şi
şi nu ştiu
cum ar trebui să înceapă cântecul mă gândesc
în care parte a acoperişului casei lui
şi cum ar trebui să i se strecoare apoi
picătură cu picătură
zece stele mititele s-au grupat în galaxii
printre şoapte şi păreri
tango
mai bine
mai bine o poezie despre cum
astăzi n-am niciun motiv să fiu tristă
şi râd uite râd
despre el s-au epuizat toate emisiunile de ştiri
eu nu vreau decât să-i spun
că astăzi am învăţat să râd printre rânduri
să plâng printre gânduri să aştept ora când
la colţ mă voi întâlni cu răbdarea
ea îmi va întinde braţul său iar eu
îl voi prelungi într-un zâmbet atât
de firesc
de firesc
de firesc
sfârşit de poem fragil
astăzi o să vă spun că m-am hotărât
nu mai vreau să pun întrebări incomode
nu mai vreau nicio pată pe tavan
niciun norişor rămas de pe nicăieri aiurea
nu mai suntem copii am vrea noi
nu nu mai vreau
nici caramele nici cafea cu lapte
şi nicio dimineaţă niciun răsărit
niciun capăt spre niciunde
nu mai vreau să alerg toată ziua am obosit
printre atâtea cuvinte
atâtea singurătăţi în bucătărie
atâtea verbe la imperfect
nu mai vreau
aşa că de azi înainte
pe locul acela voi scrie mare gol
şi voi pune o pancartă
nu vă atingeţi
atenţie
sfârşit de poem fragil
mai jos de piramidele trezirii
ziua vieţile noastre se desenau tot mai des
rotocoale
se înălţau cuminţi spre cer
fumuri şi ape
noaptea apoi îmi păstram dreptul şi libertatea
de-a trage cu puşca
după gânduri după iluzii
le spulberam
adunam apoi fiecare părticică rămasă
n-o să meargă aşa n-o să meargă îmi spuneam
până dimineaţa se vor risipi ca praful
de stele de pietre de mine
între timp
păstram amintirile tuturor zeilor pierduţi
între ochii şi tâmplele cine ştie cui
un soare răsărea apoi
în fiecare dimineaţă
şi eu râdeam aşa de parcă
aş fi văzut înălţându-se temple
în locul acela din partea stângă
un pic mai jos de
piramidele trezirii
şi ce dacă
astăzi e doar o zi şi e plăcut
să stai să te citeşti printre rânduri
să te uiţi atent la ele ca la imnurile creaţiunii
şi să vezi
seara lasă goluri adânci
printre toate lucrurile aşa pur şi simplu
e în fiecare zi printre noi câteodată şi un gând
ar fi mai aproape
şi
din oglindă luminiş
peste ochii noştri se revarsă apoi
zbătându-se deschişi
e ciudat să te simţi privit aşa
mâine va trebui să plec din nou
departe
încă zece minute şi eu mă gândesc
cum mă treci dunărea albastră pe braţe
pe braţe
cât mai costă azi un gest mă întreb
cântărind prezentul în ochii lui
doar ochii mari şi minunaţi
îmi vine în minte un ritm de samba
aiurea
noap-te-fa-tă-cu-ce-rcei-de-smoa-lă
aproape că mi se închid ochii
mâinile mele au degete prea subţiri
mâinile mele au degete prelungi
aş fi putut cânta uşor la pian
şi ce dacă
şi se scuturau caişi în urma lui
unde locuiţi dumneavoastră m-a întrebat într-o zi
după multe priviri insistente şi
drept înainte şi uşor la stânga i-am răspuns nepăsătoare
şi se scuturau caişi în urma lui tot mai departe
nu ştiam că totul se termină într-o zi şi uneori
uneori
am luat-o apoi pe o stradă la dreapta
sau cel puţin aşa credeam că duce
spre inima lui
într-un târziu m-am aşezat
eu într-o parte lângă mine omniprezentă şi omniscientă
viaţa
m-am gândit atunci că o să-i desenez porumbei
pentru grădina dinspre răsărit
o să-i ţes un baldachin verde
din cele mai aprige visuri
o să aşez o fotografie în ramă pentru mai târziu
şi n-o să mai strig
şi n-o să mai strig
şi n-o să mă mai îmbufnez din nou
în fiecare seară
cum se scrie o simfonie în do major m-a întrebat
de la stânga la dreapta i-am răspuns grav
pune întâi o cheie sol acolo la început
lângă glezna gândului tău
şi-am privit cât se poate de-adânc în mine
numai stai puţin nu te grăbi în fond cu remarcile
închide ochii aşa uşor
lasă-te plutind
fă o repetiţie mai întâi gândeşte-te bine înainte să
şi
şi se scuturau caişii iarna în urma lui
tot mai departe
stănesciană… soresciană
apoi
într-un gest de frondă m-am gândit
că te-aş fi putut scrie ca fontaine în europa în 12 lecţii
clar obiectiv structurat pe idei cu toate
semnele de punctuaţie necesare
termină îmi spun sună cumva ciudat
mai bine mai toarnă-ţi un ceai şi invită-te
aş fi putut să te prezint într-un mod stănescian
ca pe-o lecţie despre cub despre cerc sau despre
sau să te sfâşii ca o leoaică tânără
ah
iubirea asta
prea simplu mă gândesc
aranjez foile număr şi normal
că sunt tot atâtea ce-ai crezut
că de azi pe mâine se va schimba ceva
mai bine sorescian învăluit într-o ironie prelinsă
în jocuri de-a v-aţi ascuns cu toate lucrurile
sau nu
de-a baba oarba cu toate cuvintele
nu te mai ascunde
nu te mai ascunde parcă îl auzeam
în spate era un portret dincolo un zid
m-am întors am zâmbit în atâtea feluri
de la clasic la tradiţionalist conservator modern
suprarealist
am închis uşa
şi
jumătăţi în tăceri
aşa e seara asta în tăcerea
ce se scurge din adâncul cărnii mele
cum e să simţi aproape fiind departe mă întreb
nu ştiu cum e îmi răspund abuzând
de toate destinele naturiii umane
m-am obişnuit aşa să urc şi să cobor zi de zi
trepte înfipte adânc în timpurile acestea
e 9,00 seara la televizor aceleaşi ştiri
oraşul acesta îţi rămâne în hemoglobină
în centru undeva au fost şi vor rămâne suspendate de timp
piaţa mare piaţa mică un vis de după turnul cu ceas
ochiul rimelat al locului nimănui sau al tuturor
zâmbind fermecător peste podul
tuturor minciunilor
jumătate spre tine
jumătate spre cândva
în ritm de samba
seara adun lângă mine toate gândurile îmi place să le privesc
cum dansează în ritm de samba
ole
gândurile mele dansează samba de la un timp
nici nu ştiu când au învăţat aşa ceva când au luat meditaţii
în paşi de dans
eu le iau le acopăr cu cearşafuri
noapte bună le spun le sărut pe frunte
poveşti de adormit copiii îmi răspund
tu mai crezi în aşa ceva?
pe cine vrei să păcăleşti crezi că ţine?
şi ţopăie întortochetate de colo-colo
eu am răbdare mai torn un pahar cu apă
mai scriu câte ceva
o sticlă-ntreagă nu-i nimic mai e până dimineaţă
mai caut gheme fire ariadne nimic
nici gând de somn
cine are chef de-o plimbare îmi vine să le-ntreb
auzi?
nu-e-ni-meni-pe-stra-dă
ce vrei dragă la ora asta lumea doarme
aş putea să le citesc ceva din când în când versuri
ca la scaune
ce să le mai citesc
tu eşti acolo până la tine sunt munţi înalţi
stai mereu cu respiraţia întretăiată
eu sunt steaua ta de mare
asta e
n-ai ce să-i faci
mai e şi cochilia
între timp a crescut vezi
de-asta mi-e greu câteodată seara
să-mi fac ordine prin mine
de când gândurile dansează samba prin toate cotloanele
cu dispoziţie spre versuri
nu mai stau la locul lor
cine mai poate şti
tu?
despre veri care nu ţin
mai mult de trei luni
de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminţi
nu mai merg la întâmplare pe străzi
nu mai caut fântâni arteziene
trec doar aşa ca zilele verii acesteia calde prin luna lui august
mă joc cu privirea atenţie dar atenţie
cum îţi permiţi mă întreb deseori
şi nu-mi răspunde nimeni nimic niciodată
cine să fie acolo dincolo
să-mi răspundă mie la toate şi cine sunt eu
să-mi tot pun întrebări
de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminţi
nu mai aştept flori
răsăriturile mi le desenez pe farfurie
din bucăţi de ciocolată
mă bucur însă când primesc
acolo un ce ştii ce nu prea mare lucru în fond
nici nu eram foarte pretenţioasă dar viaţa
nu treci în fiecare zi pe lângă magazine de bijuterii
chiar dacă treci mereu cu mâinile-n buzunare
chiar dacă nu te uiţi niciodată atent spre
cum se leagă vocile verii de noi cu lanţuri de-argint
tot vor trebui să plece curând
verile nu ţin mai mult de trei luni
niciodată
niciodată
niciodată
pictograme (1)
şi-apoi
răsărise acolo în margine într-un loc o idee
lângă ea un leandru crescuse alb şi-aşa de frumos
că se minunau şi îngerii
apa era atât de limpede încât puteai să ghiceşti foarte uşor
adâncul din tine
dacă tragi o linie cu degetul tău va atinge munţii
munţii aceia extrem de noduroşi desenaţi într-o grotă
ai putea-o prelungi cu voie sau fără voie într-o
dimineaţă marină
eternă pe-un capăt de inimă
ai vrea să ştii ai vrea să ştii
dacă ai voie să spui bună-dimineaţa
bună-seara
noapte bună un zâmbet
poate fi întotdeauna
- ce faci tu aici, a întrebat dintr-o dată ea,
uluită,
asta e o pictogramă, tocmai am desenat-o, când,
hop şi tu aici!
uite
linia aceea de orizont…
el nu spunea nimic, stătea şi se uita
va pleca, ştiu sigur că va pleca, s-a gândit,
o să arunc în urmă piatra de cremene.
din ea va creşte o pădure deasă şi
toate păsările vor croncăni a carne,
nimeni nu se va mai încumeta.
el nu spunea nimic doar atent
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (2)
ajungea întotdeauna mai târziu
nici nu ştiu dacă o să le descopăr întotdeauna îşi spunea
- lasă paginile acolo, aşa, întortocheate şi aşteaptă să vină vremea
şi lungă aşteptare venea întotdeauna
într-o zi un soare răsări inexorabil strigând zadarnic
un glas în pustiu
- unde fugi, unde fugi,
calea e strâmtă, întoarce-te, pe acolo sunt zimţi ascuţiţi şi fiare sălbatice,
nu te-ntrece cu gluma, mâine poate însemna departe
departe în gol o privea
şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (3)
drumul era anevoios şi puntea-i adânc crestată în suflet
în jurul ei încolo şi încoace vântul
drumul era alunecos pătrundea umed în carnea-i aproape muşcând
îi veni în minte brusc
- întoarce-te, întoarce-te
ştiai că aşa va fi, că vor creşte grindina şi pietrele,
că în zori norii se vor aduna şi stelele se vor risipi,
munţii se vor împotmoli înaintea ta catacombe
şi urşii şi lupii şi blestemul zeilor surzi
vor fi aproape
ia un creion şi numără zece prăpăstii în gând
şi iarăşi
şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (4)
nu toate pădurile sunt ce par a fi pe dinafară
chibrituri arse lângă o candelă de ceară
seara dansează în peşteri căpcăunii
şi monştrii de gheaţă care răpeau răsărituri
cad pe acolo târziu ploile reci
în apele lor se scufundă gândul şi tace
mările nu sunt toate ce par a fi
unele se rostogolesc în cascade spre asfinţit de taină
în burta unui somn marin
însă mărgăritarele sunt toate lacrimi
aici obosi închise ochii
şi el
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (5)
- a şaptea cheie va trebui s-o cauţi în adânc dar ai grijă
ea o să-ţi sloboade visul întreg şi iar va trebui
până mâine de după departe
până mâine
să înnozi zilele clipele lacrimile la toate patru colţurile
lumii
se vor topi aisberguri în urma lui vor rămâne
la ferestre gânduri despletite de tine
nu vei încerca să le descânţi sunt doar gânduri
de-acum şi de mai târziu
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (6)
să ne aşezăm aici îi spuse el
şi ochiul creştea rotund erau împreună
în jurul lor cercul păzea sâmburele de iarbă aruncat
din luna desenată aseară pe geam
apele se duceau chemându-se încet una după alta
jos o pisică birmaneză smotocea curcubeul făcut ghem
la marginea aşteptărilor
fără frică şi-apoi
păsări albe în urmă ciuguleau fărâmituri de fericiri
nu te mai gândi la asta îi spuse ea
în noaptea asta pământul va face pace cu apele să vezi
el închise ochii şi-n gând
- noapte bună în zori
iubirea mea
pictograme (7)
lebăda veni fericită spre margine.
apa era limpede se vedeau pietrele.
a rămas albastrul, îmi spune, atâta tot
albastrul
n-am avut nicio coajă de pâine să-i dăm
de unde ştii că era ea, l-am întrebat.
nu ştiu,
era ea.
şi-acum ce vei face, vei aştepta?
iarna nu te mai poţi apropia, ştii bine
aici se opri c-un căscat.
(lebăda avea ochii verzi ca ea)
el
de dincolo de vis
- noapte bună în zori
iubirea mea
babilon
uno due tre depinde noi pe linia patru
buon giorno milano permetta che mi presenti
uite-am ajuns şi aici
şi noi şi negresa din novara
de la casa de bilete
parcă are lână în cap îmi spune el
e drăguţă finuţă dar totuşi
cum or fi atât de negri îl întreb
parcă ar fi daţi cu smoală
ei şi tu îmi răspunde şi noi pentru ei
parcă am fi daţi cu lapte
şi trepte atâtea trepte ca-n viaţă îmi spun
şi agitaţie multă pe-aici abia dacă-ncape
lumea în metrou
în sfârşit de la centrale
a treia staţie
acolo după trepte şi trepte
drept înainte spre suflet e duomo
duomo real în carne şi oase
iată aici locuieşte El şi gândul
spre imensitatea de marmură albă
închid ochii spun mulţumesc frumos
nu vreau apă nu mi-e cald nu mi-e rău
o să iau cu mine o piatră
fă o poză acestei clipe îi spun
şi hai să intrăm
apoi nu departe
o cafea cu lapte o bei poate
o singură dată-n viaţă la milano
ce contează e scumpă şi viaţa şi-apoi
ce-aţi mai dori mă-ntreabă în şoaptă
mâna stângă din buzunar
o nimic uite-l şi pe lacoste
suveniruri un gând
o geantă gucci o piatră verde
parfumată versace
sau o rochie armani de ce nu
tot e atât de bogată lumea în de toate
neamurile pământului
un gând despre mine
are pălăriuţă crem şi adidaşi roşii îmi spun
ei sunt aici
au lacuri în jur palmieri şi e plin de magnolii
pe margini
oricum nu le pasă deci
arrivederci a presto milano
şi-atât
cu capul în nori
şi-am încălecat cu pixul pe-o pungă albă,
(am primit-o de la un steward,
a fost drăguţ)
să vă spun câte ceva.
aşa,
deci…
trei ronduri printre centurile de siguranţă
şi-apoi,
drept înainte şi sus, tot mai sus.
de data asta e mai bine,
s-a mai astupat golul din stomac…
şi dintr-o dată ajungi nici mai mult nici mai puţin pe autostrada albă-albastră.
sunt foarte drăguţi, parcă ar fi din vată.
mă gândesc cum să fac,
să-i spun lui norişor o poveste?
un om de zăpadă înaripat se uită drept spre o doamnă micuţă şi grasă.
lângă el o ancoră îndreptată, ghici,
spre inima lui…
nu citi acum îi spun, n-o să-nţelegi, sunt doar gânduri.
uite-acolo e leul cu gura deschisă,
celălalt e pluto, lângă el olive, tot aşa de slabă să ştii!
în depărtare peştişori micuţi simpatici
înoată în bleu.
aha, mda, acolo departe trebuie să fie împărăţia…
siiiigur că da, sunt şi îngeri care o păzesc doar că nu se văd acum,
au primit o delegaţie să aibă grijă de avion.
albul amestecă rozul peste-o câmpie blondă tunsă scurt,
între timp pierdem din altitudine.
copilul plânge.
scrie şi despre asta îmi spune el.
eu nu-mi pot lua ochii de la ei,
cel mai mic e foarte atent, ne face cu mâna.
sigur, o să mai venim pe aici cu gândul…
hapciu!
după bulgărele acela imens pot să mă ascund, mă gândesc,
sau dincoace lângă caracatiţă…
mai bine mi-ai lua în braţe visurile îmi vine să-i spun…
de aici
toate lucrurile par altfel.
hei, voi, de-acolo,
de câte ori n-am fost eu cu voi nu mă mai cunoaşteţi?
parcă ar fi sfinţii din capela sixtină… diafani… tot aşa…
dă-mi mâna!
prinde-mă de-un deget şi nu mă mai lăsa îmi vine să-i spun
acestei clipe,
o să-ţi dăruiesc smaraldul meu, un elefănţel cumpărat de la negrul acela de pe malul lacului sau, de ce nu,
o să-ţi scriu o poezie cu dedicaţie.
nu te-ntrista îmi spune un gând
şi coborâm,
coborâm,
leg fundiţe
munţilor noştri împăduriţi.
acum chiar că eşti cu capul în nori!
e minunat, însă,
şi râd…
da… şi râd…cu capul în nori…
vineri, 29 august 2008
AUGUST
4 august 2008 - au citit:
Andrei Benedek (poezie şi proză);
Radu Chialda (poezie)
Andrei Benedek
GLOSA LEHAMITEI
1
Într-o ţară oropsită,
Curg lozinci patriotarde:
Demagogii iar recită,
Hoţii toacă miliarde.
I-a împins mereu în faţă
Setea mare de putere,
Le-au croit drum larg în viaţă
Minciuni crase, vagi himere.
2
Cei mai mari corupţi ai ţării
„N-au averi şi n-au păcate”;
Vot secret (deschis trădării)
Le-a păstrat imunitate.
Proclamată-i transparenţa,
Însă-i de trei ori smolită;
Am pierdut toată decenţa,
Într-o ţară oropsită.
3
„Frângeţi ciuma poluării!”
„Vrem o nouă dezvoltare!”
„Câmp deschis privatizării!”
„Uniţi în globalizare!”
Se promite lapte, miere,
Deşi clima rău ne arde;
Şi-n timp ce speranţa piere,
Curg lozinci patriotarde.
4
Parlamentul-sinecură
Macină mereu scandal:
Moţiunea de cenzură,
Votul uninominal.
Pentru cine-a dus-o bine,
Dictatura e ispită:
Întrecându-se pe sine
Demagogii iar recită.
5
Limuzine şi palate,
Diamante şi rubine,
Conturi în străinătate,
Chefuri monstre, cupe pline...
Buci şi ţâţe dezvelite,
Artificii şi petarde,
Rochii la Paris croite:
Hoţii toacă miliarde.
6
Urcă-n preţuri kilowattul,
Pâinea, laptele, benzina.
Pentru că-i sărac bugetul
Nimeni nu-şi asumă vina.
Păcălit de mitomani,
Afli sufocat de greaţă
Că necinstea pe şnapani
I-a împins mereu în faţă.
7
Lacomii-au mărit importul
De produse rafinate,
Şi dă faliment exportul
Văduvit de calitate.
Numai morţii sunt de vină
Pentru rele şi durere,
Cu prostia se îmbină
Setea mare de putere.
8
Judecăţi ce ţin cu anii,
Acte false în dosare:
Tot mai mulţi sunt mitocanii,
Mafia e tot mai tare.
Învârteli meşteşugite,
Treburi învelite-n ceaţă
Unor lepre parvenite
Le-au croit drum larg în viaţă.
9
Sinucideri cu duiumul,
Delincvenţi, beţivi, drogaţi,
Tineret ce-şi pierde drumul,
Proxeneţi şi câini turbaţi;
O reclamă deşănţată:
Vrăjitoare, sucuri, bere,
Prostituţie mascată,
Minciuni crase, vagi himere.
10
Minciuni crase, vagi himere
Le-au croit drum larg în viaţă,
Setea mare de putere
I-a împins mereu în faţă:
Hoţii toacă miliarde,
Demagogii iar recită;
Curg lozinci patriotarde
Într-o ţară oropsită.
Sibiu, 28 noiembrie 2007
HARABABURĂ
(Gazel)
Tristă degenerescenţă,
Te apropii de scadenţă?
Mulţi dintre aleşii noştri
Dau dovezi de impotenţă;
Este evident motivul:
Deficit de competenţă...
(Unii zic: „La astă lipsă
Poţi s-adaugi indecenţă:
Şi-au votat atâtea drepturi
De-au ajuns la dependenţă!”)
De aici avem urmarea:
Nu-i rost de eficienţă!
Între ce-au promis şi fapte
E o mare diferenţă!
Aşteptam să fie bine,
Dar sporim în delincvenţă:
Pentru ei... îmbogăţire,
Pentru rest... doar abstinenţă.
Cu reţetele în mână,
Văduviţi de asistenţă,
Fac bătrânii kilometri,
Dar n-au parte de clemenţă.
S-au mărit şi nişte pensii
(Înc-o grea experienţă),
Dar cresc preţurile groaznic,
Şi din nou... o corigenţă.
„Un efort – şi-nvingem răul!”...
Da’ de unde rezistenţă?...
În timp ce evazioniştii
Huzuresc în opulenţă,
Cei hrăniţi cu ceai şi aer
Par să facă penitenţă.
A-nceput chiverniseala?
Ori e simplă aparenţă?!
Să fie Fata Morgana
Zâmbind cu impertinenţă?
Până vom avea răspunsuri,
Ne impunem pacienţă
Şi sperăm ca brambureala
Să ajungă la scadenţă.
Sibiu, 28 noiembrie 2007
(Revista ACUS nr. 13/ I-III 2007, p. 9)
INIŢIALE EXCLUSIVISTE
S şi Ş
SUPRAVIEŢUIRE ŞIFONATĂ
Spectacol stupefiant: scumpirile severe stârnesc sughiţurile săracilor; speranţele strivite sfârtecă spiritele sensibilizate: şomerii stresaţi se spulberă spre soare-scapătă, sexagenarii suspină şi se sting subnutriţi, sclave supuse samavolniciilor se sinucid, scurtându-şi suferinţa...
Sus-puşii se sictiresc suav.
Şpaga sacră stimulează „sărbătoreşte” spoliatorii: sunt sfeterisite subvenţii substanţiale, şoferii şcoliţi scurt (şi... strict secret) sunt spintecătorii şoselelor, schilodiţii şchioapătă, stropesc sânge sau se sfârşesc şi se strămută-n subteran.
Sindicaliştii solidarizaţi solicită strident sporirea salariilor scârbavnice, scandând sloganuri stereotipe. Sancta simplicitas!
Şacalii sabotează soluţiile salutare, surâzând satanic.
Şcolarii surmenaţi socotesc sârguinţa slăbiciune, studenţii semidocţi susţin solemn: seriozitatea-i superfluă; se străduiesc "sublim" să scornească sisteme sofisticate sortite să substituie şmecheriile studiului solid. Scopul suprem: succese scârboase şi stricarea structurii sociale! Supraveghetorii sperjuri savurează satisfăcuţi şperţurile suculente.
Sfânta Scriptură, Sfântul Scaun, Sfântu’ Sisoe surda-şi sfătuiesc supuşii să se spovedească şi să-şi spele sufletele! Satana (supranumit Scaraoschi, şerif sordid, simbol 666) şuşoteşte (şoşoşo...), schizofrenicii scot şişurile şi săbiile şi sar să-şi smintească semenii, spărgând scăfârlii şi smulgând scalpuri!
Samsarlâcuri sinistre, smog sufocant, salmonelă, sifilis, sida, suporteri sportivi scandalagii (spaima stadioanelor): sublimă sminteală spirituală!
Se saltă ştacheta sâcâielii sexuale, sexului solo sanctificat, sexului senzaţiilor superlative supralicitate, stpefiantelor, siringilor spurcate; „stăpâne” scrântite satură sado-masochişti sclerozaţi, şfichiuindu-i straşnic; superbe şurubele suspendate-n sprâncenele şi-n sfârcurile şi-n sexul silfidelor - sclipesc senzual... şi sugestiv.
Superstiţioşii-şi scuipă-n sân.
Suscită silă slobozirea şarlatanilor: şurubul se strânge şovăitor... şi subit se slăbeşte straniu; „salubrizarea”-i sistată, sporovăiala-i stupidă.
Şnapanii-şi sorb şampania senini, saltimbancii se sclifosesc sarcastic.
Şobolanilor sătui! Saramuraţi-vă sticleţii, stopaţi-vă semeţia suburbană: societatea stilată seceră SUBCULTURA, SLINOASA SCROAFĂ. Suită-n stejar, se scălâmbăie scuturându-şi sânii supradimensionaţi, scărpinându-şi slăninile şi sperând să seducă scenariştii şi sponsorii serialelor siropoase. Spurcăciunea!
(Scuzaţi stilul... sută-n sută „senatorial”!)
Salamalec, sinistraţi scăpătaţi! Stacanele sorbitorilor s-au spart!
Sosesc sfielnic subvenţii, strategiile-s stângace, solidaritatea-i strâmtorată...
Să supravieţuim sănătoşi secetei, şuvoaielor sălbatice şi seismelor!
Sibiu, 3 august 2008
INIŢIALE EXCLUSIVISTE
M
MELOPEE MÂNIOASĂ
Mizeria milenară macerează mădularele muritorilor marginalizaţi (meseriaşi mediocri, masori miopi, măturători molâi, marinari migratori, mineri „magnetizaţi”).
Mincinoşii mârşavi mustăcesc motivat: ’mnealor mânuiesc mulţimile maltratate, meşteresc mass-media, mimează moralitatea.
Machiavelâcurile marilor „mahări”, manevrate magistral, măresc mişeleşte mascarada multimilionarilor, miliardarilor, magnaţilor murdari.
Moravurile moştenite, mentalităţile morbide molipsesc martorii manevrabili: magistraţi mituiţi minimalizează monstruozitatea metehnelor, mântuie mârlani mojici, muşamalizează matrapazlâcuri mefistofelice, motivează moşteniri misterioase.
Măgării, mişelii, mahalagisme, manevre, mascarade, mistreţi măcelăriţi, maidanezi muşcători, miniştri maziliţi; mocnesc molcom murmure, mâhniri.
Microbişti-mardeiaşi, măscărici maniaci, meciuri mototolite: mascaţi musculoşi monitorizează mediul, „miruind”... „manifestanţii”.
Mă minunez: mafii, meleaguri mioritice multilateral mistice, morfinomani, marijuana (miluieşte-i, Madonă mizericordioasă, miluieş-te‑i!).
Magazine măreţe, manechine marmoree meşteşugite, mărfuri minunate: mersi, momeală măgulitoare! Mare mulţămită!!!
Minori, minore manifestă moleşeală, melancolie mistuitoare, malnutriţie, malformaţii. (Mamma mia!)
Masculi misogini, mangafale mediatizate, moşnegi mizantropi, muzică martirizantă: mai mare mila!
Minţi maladive manevrează măritişuri mercantile, mistificări mamare (metamorfoza megamamelelor marcate mirific, modern).
Modă masculină maimuţărind moda „mesalinelor”: machiaj migălit, multicolor, microcercei, masaje masochiste meritorii („musiu matur, manierat”)...
Marasmul, moşit de mai-marii mârşavi, macină metodic masele...
............................
Măi Moş Martine, mai mormăi mult?
Mucles! Memorează metodic maxima medievală „Memento mori!” Mă-nţelegi? Mai menajează-te!
Sibiu, 15 februarie 2007
Pe româneşte... despre corupţi
„Bună ţară, ra tocmeală” - grăia cândva cronicarul. Valabil şi azi.
Ne-au dus cu zăhărelu’ şi cu preşu’: i-am votat şi ne-am găsit beleaua.
A tunat şi i-a adunat!
S-au găsit laolaltă unii cu cap pătrat, alţii cu câlţi la dovleac; unii cu fluturi, alţii cu sticleţi, ba chiar cu bube-n cap, ţicniţi sau zurlii.
Şi au pălăvrăgit vrute şi nevrute, verzi şi uscate, vorbe mari şi late, bătând
apa-n piuă de-au îngheţat şi apele şi-a stat şi soarele în loc... Le-a tocat gura bureţi.
S-au pornit ca surda-n joc, şi au promis marea cu sarea, fericirea pe pământ
şi-n ceruri, vânzând gogoşi şi făcând clăbuci la gură. Ne-au făcut capul calendar. Halal!
Au pescuit în apă tulbure; au umblat hăndrălău prin ţară şi prin lume cu
capu-ntre urechi; şi-au bătut picioarele pe drumuri de seară şi de noapte; s-au întins la caşcaval; au dat cinstea pe ruşine, au dat cu bâta-n baltă, au tot fost arătaţi cu degetul... dar şi-au făcut mendrele şi n-au avut de dat socoteală. Unii au spălat putina, dând bir cu fugiţii. Aferim!
S-au adunat ciotcă şi s-au mai şi călcat pe bătături, că erau prea mulţi şi nu le ajungea mălaiul. Aveau piper pe limbă şi venin în fiere.
Au tras la hăis, au tras la cea.
Au făcut-o fiartă. Ne-au băgat în boală.
Prezenţa lor... ca fasolea în ziua de Paşti. Le-a mers buhul.
Noi am rămas cu aţa mămăligii, cu sapa de lemn, cu vatra fără cenuşă. Ne cântă cucul în pungă, ne bate vântul în traistă, ne hrănim ca-n vremea lui Papură cel de odinioară. Tot strângem cureaua. Aţine-te popor!
Am înghiţit găluşca. Inima ni s-a acrit, ne-a apucat lehamitea şi ni s‑a făcut mierea aguridă. Am ajuns la aman.
Cum s-ar zice, ne-am dat foc la valiză în dorul lelii, ne-am bătut cuie-n talpă
şi-n cap, de ni s-au întors maţele pe dos şi-am făcut igrasie la mansardă.
Câte-un împuşcă-n-lună ne-a mai injectat speranţe. Şi am mai nădăjduit. Vai de lume!
Oare când s-o sparge gaşca? Oare când s-or duce opt cu-a brânzei nouă, unde‑a dus mutu’ iapa şi surdu’ roata, unde şi-a înţărcat dracu’ copiii, pe cele pustii?
Să-i mai întâlnim când o da din piatră lapte, când o face plopu’ pere şi răchita micşunele... Să rămână câţi am botezat noi!
Dixit
Benedictus
Sibiu, 12 ianuarie 2003
/Tribuna nr. 3619/18 ian. 2003. (Semnat Benedictus)/
/Justiţiarul sibian nr. 3(68) din 23.06.03. (Semnat Andrei BENEDEK)/
/Antologia "Junii Umorului", Editura Agnor - Sibiu, 2007, p. 45-46 (idem)/
Radu Chialda
Http-uri sau Cu îngeri pe tarabă
Mi-am deschis o caracatiţă
Şi-am început să vând „Lucruri”
Pe internet.
Făceam comerţ cu http-uri
Şi pene din aripi
De îngeri decăzuţi.
Ce îngeri!?
Scriau de draci
Şi-n draci,
Săracii îngeri ispitiţi.
Le promiteam fanta de struguri
Şi ei se îmbătau cu vin;
Îmi rămâneau câteva pene
Din ciufulirea lor,
Pe care le vopseam
În culorile purităţii.
Aveam afacerea în sânge.
În loc de globule
Roşii şi albe,
Prin vene-mi curgeau http-uri
Ale matricei economice.
M-am conectat
Şi-am început s-anunţ:
Vând pene de îngeri decăzuţi
Pictate-n sânge
Alb şi negru
La preţuri negociabile!
Gheorghe nu e Prometeu
Macabrele feţe tăioase
Pătate cu sânge,
Stăteau neclintite
Înfipte în om.
Iar Omul zâmbea…
Îmbătat de ambrozia fericirii.
Avusese nebunul curaj să-i înfrunte…
Iar Zeii l-au condamnat să trăiască
În propria sa legendă.
Însă legenda lui Gheorghe
Nu era încă tehnoredactată.
Şi acum,
Privindu-şi moartea la televizor
Îi implora pe zei:
Lăsaţi-l pe Gheorghe să moară!
El nu e Prometeu.
Pomelnic
Ioana şi Mitică,
Leana şi Petrică,
Cu fii lor Andrei şi Constantin,
Dumitru, Elena şi Dorin;
Lelea Mărie de din deal ,
Ghorghe, Vasile şi Floare,
Morţi fără lumânare;
Ion, Diana şi Simina,
Dispăruţi în primul război mondial;
Petruţa, Florin, Marina şi Ionel,
Andreea , Alina, Gheorghiţă şi Dorel,
Sunt toţi copii ai lui Emanuel;
Măicuţa Filofteia de la MoldoviţaŞi sora ei văduva Aniţa;
Frumoasa Mădălina din Arad,
Calin, Corina şi fiul lor Vlad;
Diana, Tomiţă, Nicuşor şi Valentin,
Geanina, Ancuţa, Simina şi Sorin,
Morţi fără spovedanie;
Sfântul Părinte Arsenie,
Soţia sa Narcisa
Şi fiica lor Ana-Melissa;
Laurenţiu, Răzvan, Elena şi Cristina,
Copii născuţi în taină de Cosmina;
Crina, Flavia şi Clarisa,
Radu, Andrei, Aurel şi Dan,
Cu toţi din seminţia lui Bogdan;
Doamnele: Tina, Teodora şi Dana
Şi văduva lui Gigi, Iuliana;
Primarul Alexandru şi fiul său Dorel,
Soţia sa Mioara şi fiica lor cea mica Catrinel;
Mircea cu neamu-i derbedeu
Şi prostul Florinel, să-i ierte Dumnezeu;
Cucoana Didi cu toţi s-a dezmăţat,
S-o ierte Dumnezeu de marele păcat.
Pomenesc aici:
Pe mama Ana,
Tata Gheorghe,
Sora Leana,
Dan , Ionel, Petruţ , Gigel,
Toţi patru fraţi
În America plecaţi,
Pe soţia mea Irina,
Sora ei moartă Dorina,
Fiicele drage:
Crina şi Catrinel,
Fii iubiţi:
Vasile şi Ionel,
Varul Dumitru, varul Costel,
Mătuşa Lili, unchiul Alin,
Mătuşa Ina, unchiul Sorin,
Naşul Andrei, naşa Simina,
Nepotul Dan, nepoata Tina,
Cumnata Eva, cumnatul Nicu,
Bunica şi bunicu'.
Iartă-i Doamne pe toţi
Cu ce-au greşit ...
De poţi,
Şi iartă şi pe mine
Că-i pomenesc pe toţi.
Iartă Doamne deopotrivă
Şi pe cei vii şi pe cei morţi
Căci suntem muritori cu toţi,
Iartă de poţi!
Iartă Doamne după greşeala lor,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor!
AMIN!
Tonomatul cu vise
Căutam să beau un vis
Cu doar un pliculeţ de zahăr
Şi am găsit un tonomat
În colţul străzii.
M-a surprins varietatea
De vise comercializate.
Dar nu avea vise cu balauri
Completând integrame,
Puţin amare
Şi cu frişcă de casă.
Am cumpărat totuşi
Un vis cu ciocolată caldă
Şi-o picătură de miere
De flori de câmp.
Am băut cu plăcere visul
Şi-am devenit
Un bondărel iubăreţ
Zburând din tonomat în tonomat
Să caut fericirea
Şi plăcerea.
Andrei Benedek (poezie şi proză);
Radu Chialda (poezie)
Andrei Benedek
GLOSA LEHAMITEI
1
Într-o ţară oropsită,
Curg lozinci patriotarde:
Demagogii iar recită,
Hoţii toacă miliarde.
I-a împins mereu în faţă
Setea mare de putere,
Le-au croit drum larg în viaţă
Minciuni crase, vagi himere.
2
Cei mai mari corupţi ai ţării
„N-au averi şi n-au păcate”;
Vot secret (deschis trădării)
Le-a păstrat imunitate.
Proclamată-i transparenţa,
Însă-i de trei ori smolită;
Am pierdut toată decenţa,
Într-o ţară oropsită.
3
„Frângeţi ciuma poluării!”
„Vrem o nouă dezvoltare!”
„Câmp deschis privatizării!”
„Uniţi în globalizare!”
Se promite lapte, miere,
Deşi clima rău ne arde;
Şi-n timp ce speranţa piere,
Curg lozinci patriotarde.
4
Parlamentul-sinecură
Macină mereu scandal:
Moţiunea de cenzură,
Votul uninominal.
Pentru cine-a dus-o bine,
Dictatura e ispită:
Întrecându-se pe sine
Demagogii iar recită.
5
Limuzine şi palate,
Diamante şi rubine,
Conturi în străinătate,
Chefuri monstre, cupe pline...
Buci şi ţâţe dezvelite,
Artificii şi petarde,
Rochii la Paris croite:
Hoţii toacă miliarde.
6
Urcă-n preţuri kilowattul,
Pâinea, laptele, benzina.
Pentru că-i sărac bugetul
Nimeni nu-şi asumă vina.
Păcălit de mitomani,
Afli sufocat de greaţă
Că necinstea pe şnapani
I-a împins mereu în faţă.
7
Lacomii-au mărit importul
De produse rafinate,
Şi dă faliment exportul
Văduvit de calitate.
Numai morţii sunt de vină
Pentru rele şi durere,
Cu prostia se îmbină
Setea mare de putere.
8
Judecăţi ce ţin cu anii,
Acte false în dosare:
Tot mai mulţi sunt mitocanii,
Mafia e tot mai tare.
Învârteli meşteşugite,
Treburi învelite-n ceaţă
Unor lepre parvenite
Le-au croit drum larg în viaţă.
9
Sinucideri cu duiumul,
Delincvenţi, beţivi, drogaţi,
Tineret ce-şi pierde drumul,
Proxeneţi şi câini turbaţi;
O reclamă deşănţată:
Vrăjitoare, sucuri, bere,
Prostituţie mascată,
Minciuni crase, vagi himere.
10
Minciuni crase, vagi himere
Le-au croit drum larg în viaţă,
Setea mare de putere
I-a împins mereu în faţă:
Hoţii toacă miliarde,
Demagogii iar recită;
Curg lozinci patriotarde
Într-o ţară oropsită.
Sibiu, 28 noiembrie 2007
HARABABURĂ
(Gazel)
Tristă degenerescenţă,
Te apropii de scadenţă?
Mulţi dintre aleşii noştri
Dau dovezi de impotenţă;
Este evident motivul:
Deficit de competenţă...
(Unii zic: „La astă lipsă
Poţi s-adaugi indecenţă:
Şi-au votat atâtea drepturi
De-au ajuns la dependenţă!”)
De aici avem urmarea:
Nu-i rost de eficienţă!
Între ce-au promis şi fapte
E o mare diferenţă!
Aşteptam să fie bine,
Dar sporim în delincvenţă:
Pentru ei... îmbogăţire,
Pentru rest... doar abstinenţă.
Cu reţetele în mână,
Văduviţi de asistenţă,
Fac bătrânii kilometri,
Dar n-au parte de clemenţă.
S-au mărit şi nişte pensii
(Înc-o grea experienţă),
Dar cresc preţurile groaznic,
Şi din nou... o corigenţă.
„Un efort – şi-nvingem răul!”...
Da’ de unde rezistenţă?...
În timp ce evazioniştii
Huzuresc în opulenţă,
Cei hrăniţi cu ceai şi aer
Par să facă penitenţă.
A-nceput chiverniseala?
Ori e simplă aparenţă?!
Să fie Fata Morgana
Zâmbind cu impertinenţă?
Până vom avea răspunsuri,
Ne impunem pacienţă
Şi sperăm ca brambureala
Să ajungă la scadenţă.
Sibiu, 28 noiembrie 2007
(Revista ACUS nr. 13/ I-III 2007, p. 9)
INIŢIALE EXCLUSIVISTE
S şi Ş
SUPRAVIEŢUIRE ŞIFONATĂ
Spectacol stupefiant: scumpirile severe stârnesc sughiţurile săracilor; speranţele strivite sfârtecă spiritele sensibilizate: şomerii stresaţi se spulberă spre soare-scapătă, sexagenarii suspină şi se sting subnutriţi, sclave supuse samavolniciilor se sinucid, scurtându-şi suferinţa...
Sus-puşii se sictiresc suav.
Şpaga sacră stimulează „sărbătoreşte” spoliatorii: sunt sfeterisite subvenţii substanţiale, şoferii şcoliţi scurt (şi... strict secret) sunt spintecătorii şoselelor, schilodiţii şchioapătă, stropesc sânge sau se sfârşesc şi se strămută-n subteran.
Sindicaliştii solidarizaţi solicită strident sporirea salariilor scârbavnice, scandând sloganuri stereotipe. Sancta simplicitas!
Şacalii sabotează soluţiile salutare, surâzând satanic.
Şcolarii surmenaţi socotesc sârguinţa slăbiciune, studenţii semidocţi susţin solemn: seriozitatea-i superfluă; se străduiesc "sublim" să scornească sisteme sofisticate sortite să substituie şmecheriile studiului solid. Scopul suprem: succese scârboase şi stricarea structurii sociale! Supraveghetorii sperjuri savurează satisfăcuţi şperţurile suculente.
Sfânta Scriptură, Sfântul Scaun, Sfântu’ Sisoe surda-şi sfătuiesc supuşii să se spovedească şi să-şi spele sufletele! Satana (supranumit Scaraoschi, şerif sordid, simbol 666) şuşoteşte (şoşoşo...), schizofrenicii scot şişurile şi săbiile şi sar să-şi smintească semenii, spărgând scăfârlii şi smulgând scalpuri!
Samsarlâcuri sinistre, smog sufocant, salmonelă, sifilis, sida, suporteri sportivi scandalagii (spaima stadioanelor): sublimă sminteală spirituală!
Se saltă ştacheta sâcâielii sexuale, sexului solo sanctificat, sexului senzaţiilor superlative supralicitate, stpefiantelor, siringilor spurcate; „stăpâne” scrântite satură sado-masochişti sclerozaţi, şfichiuindu-i straşnic; superbe şurubele suspendate-n sprâncenele şi-n sfârcurile şi-n sexul silfidelor - sclipesc senzual... şi sugestiv.
Superstiţioşii-şi scuipă-n sân.
Suscită silă slobozirea şarlatanilor: şurubul se strânge şovăitor... şi subit se slăbeşte straniu; „salubrizarea”-i sistată, sporovăiala-i stupidă.
Şnapanii-şi sorb şampania senini, saltimbancii se sclifosesc sarcastic.
Şobolanilor sătui! Saramuraţi-vă sticleţii, stopaţi-vă semeţia suburbană: societatea stilată seceră SUBCULTURA, SLINOASA SCROAFĂ. Suită-n stejar, se scălâmbăie scuturându-şi sânii supradimensionaţi, scărpinându-şi slăninile şi sperând să seducă scenariştii şi sponsorii serialelor siropoase. Spurcăciunea!
(Scuzaţi stilul... sută-n sută „senatorial”!)
Salamalec, sinistraţi scăpătaţi! Stacanele sorbitorilor s-au spart!
Sosesc sfielnic subvenţii, strategiile-s stângace, solidaritatea-i strâmtorată...
Să supravieţuim sănătoşi secetei, şuvoaielor sălbatice şi seismelor!
Sibiu, 3 august 2008
INIŢIALE EXCLUSIVISTE
M
MELOPEE MÂNIOASĂ
Mizeria milenară macerează mădularele muritorilor marginalizaţi (meseriaşi mediocri, masori miopi, măturători molâi, marinari migratori, mineri „magnetizaţi”).
Mincinoşii mârşavi mustăcesc motivat: ’mnealor mânuiesc mulţimile maltratate, meşteresc mass-media, mimează moralitatea.
Machiavelâcurile marilor „mahări”, manevrate magistral, măresc mişeleşte mascarada multimilionarilor, miliardarilor, magnaţilor murdari.
Moravurile moştenite, mentalităţile morbide molipsesc martorii manevrabili: magistraţi mituiţi minimalizează monstruozitatea metehnelor, mântuie mârlani mojici, muşamalizează matrapazlâcuri mefistofelice, motivează moşteniri misterioase.
Măgării, mişelii, mahalagisme, manevre, mascarade, mistreţi măcelăriţi, maidanezi muşcători, miniştri maziliţi; mocnesc molcom murmure, mâhniri.
Microbişti-mardeiaşi, măscărici maniaci, meciuri mototolite: mascaţi musculoşi monitorizează mediul, „miruind”... „manifestanţii”.
Mă minunez: mafii, meleaguri mioritice multilateral mistice, morfinomani, marijuana (miluieşte-i, Madonă mizericordioasă, miluieş-te‑i!).
Magazine măreţe, manechine marmoree meşteşugite, mărfuri minunate: mersi, momeală măgulitoare! Mare mulţămită!!!
Minori, minore manifestă moleşeală, melancolie mistuitoare, malnutriţie, malformaţii. (Mamma mia!)
Masculi misogini, mangafale mediatizate, moşnegi mizantropi, muzică martirizantă: mai mare mila!
Minţi maladive manevrează măritişuri mercantile, mistificări mamare (metamorfoza megamamelelor marcate mirific, modern).
Modă masculină maimuţărind moda „mesalinelor”: machiaj migălit, multicolor, microcercei, masaje masochiste meritorii („musiu matur, manierat”)...
Marasmul, moşit de mai-marii mârşavi, macină metodic masele...
............................
Măi Moş Martine, mai mormăi mult?
Mucles! Memorează metodic maxima medievală „Memento mori!” Mă-nţelegi? Mai menajează-te!
Sibiu, 15 februarie 2007
Pe româneşte... despre corupţi
„Bună ţară, ra tocmeală” - grăia cândva cronicarul. Valabil şi azi.
Ne-au dus cu zăhărelu’ şi cu preşu’: i-am votat şi ne-am găsit beleaua.
A tunat şi i-a adunat!
S-au găsit laolaltă unii cu cap pătrat, alţii cu câlţi la dovleac; unii cu fluturi, alţii cu sticleţi, ba chiar cu bube-n cap, ţicniţi sau zurlii.
Şi au pălăvrăgit vrute şi nevrute, verzi şi uscate, vorbe mari şi late, bătând
apa-n piuă de-au îngheţat şi apele şi-a stat şi soarele în loc... Le-a tocat gura bureţi.
S-au pornit ca surda-n joc, şi au promis marea cu sarea, fericirea pe pământ
şi-n ceruri, vânzând gogoşi şi făcând clăbuci la gură. Ne-au făcut capul calendar. Halal!
Au pescuit în apă tulbure; au umblat hăndrălău prin ţară şi prin lume cu
capu-ntre urechi; şi-au bătut picioarele pe drumuri de seară şi de noapte; s-au întins la caşcaval; au dat cinstea pe ruşine, au dat cu bâta-n baltă, au tot fost arătaţi cu degetul... dar şi-au făcut mendrele şi n-au avut de dat socoteală. Unii au spălat putina, dând bir cu fugiţii. Aferim!
S-au adunat ciotcă şi s-au mai şi călcat pe bătături, că erau prea mulţi şi nu le ajungea mălaiul. Aveau piper pe limbă şi venin în fiere.
Au tras la hăis, au tras la cea.
Au făcut-o fiartă. Ne-au băgat în boală.
Prezenţa lor... ca fasolea în ziua de Paşti. Le-a mers buhul.
Noi am rămas cu aţa mămăligii, cu sapa de lemn, cu vatra fără cenuşă. Ne cântă cucul în pungă, ne bate vântul în traistă, ne hrănim ca-n vremea lui Papură cel de odinioară. Tot strângem cureaua. Aţine-te popor!
Am înghiţit găluşca. Inima ni s-a acrit, ne-a apucat lehamitea şi ni s‑a făcut mierea aguridă. Am ajuns la aman.
Cum s-ar zice, ne-am dat foc la valiză în dorul lelii, ne-am bătut cuie-n talpă
şi-n cap, de ni s-au întors maţele pe dos şi-am făcut igrasie la mansardă.
Câte-un împuşcă-n-lună ne-a mai injectat speranţe. Şi am mai nădăjduit. Vai de lume!
Oare când s-o sparge gaşca? Oare când s-or duce opt cu-a brânzei nouă, unde‑a dus mutu’ iapa şi surdu’ roata, unde şi-a înţărcat dracu’ copiii, pe cele pustii?
Să-i mai întâlnim când o da din piatră lapte, când o face plopu’ pere şi răchita micşunele... Să rămână câţi am botezat noi!
Dixit
Benedictus
Sibiu, 12 ianuarie 2003
/Tribuna nr. 3619/18 ian. 2003. (Semnat Benedictus)/
/Justiţiarul sibian nr. 3(68) din 23.06.03. (Semnat Andrei BENEDEK)/
/Antologia "Junii Umorului", Editura Agnor - Sibiu, 2007, p. 45-46 (idem)/
Radu Chialda
Http-uri sau Cu îngeri pe tarabă
Mi-am deschis o caracatiţă
Şi-am început să vând „Lucruri”
Pe internet.
Făceam comerţ cu http-uri
Şi pene din aripi
De îngeri decăzuţi.
Ce îngeri!?
Scriau de draci
Şi-n draci,
Săracii îngeri ispitiţi.
Le promiteam fanta de struguri
Şi ei se îmbătau cu vin;
Îmi rămâneau câteva pene
Din ciufulirea lor,
Pe care le vopseam
În culorile purităţii.
Aveam afacerea în sânge.
În loc de globule
Roşii şi albe,
Prin vene-mi curgeau http-uri
Ale matricei economice.
M-am conectat
Şi-am început s-anunţ:
Vând pene de îngeri decăzuţi
Pictate-n sânge
Alb şi negru
La preţuri negociabile!
Gheorghe nu e Prometeu
Macabrele feţe tăioase
Pătate cu sânge,
Stăteau neclintite
Înfipte în om.
Iar Omul zâmbea…
Îmbătat de ambrozia fericirii.
Avusese nebunul curaj să-i înfrunte…
Iar Zeii l-au condamnat să trăiască
În propria sa legendă.
Însă legenda lui Gheorghe
Nu era încă tehnoredactată.
Şi acum,
Privindu-şi moartea la televizor
Îi implora pe zei:
Lăsaţi-l pe Gheorghe să moară!
El nu e Prometeu.
Pomelnic
Ioana şi Mitică,
Leana şi Petrică,
Cu fii lor Andrei şi Constantin,
Dumitru, Elena şi Dorin;
Lelea Mărie de din deal ,
Ghorghe, Vasile şi Floare,
Morţi fără lumânare;
Ion, Diana şi Simina,
Dispăruţi în primul război mondial;
Petruţa, Florin, Marina şi Ionel,
Andreea , Alina, Gheorghiţă şi Dorel,
Sunt toţi copii ai lui Emanuel;
Măicuţa Filofteia de la MoldoviţaŞi sora ei văduva Aniţa;
Frumoasa Mădălina din Arad,
Calin, Corina şi fiul lor Vlad;
Diana, Tomiţă, Nicuşor şi Valentin,
Geanina, Ancuţa, Simina şi Sorin,
Morţi fără spovedanie;
Sfântul Părinte Arsenie,
Soţia sa Narcisa
Şi fiica lor Ana-Melissa;
Laurenţiu, Răzvan, Elena şi Cristina,
Copii născuţi în taină de Cosmina;
Crina, Flavia şi Clarisa,
Radu, Andrei, Aurel şi Dan,
Cu toţi din seminţia lui Bogdan;
Doamnele: Tina, Teodora şi Dana
Şi văduva lui Gigi, Iuliana;
Primarul Alexandru şi fiul său Dorel,
Soţia sa Mioara şi fiica lor cea mica Catrinel;
Mircea cu neamu-i derbedeu
Şi prostul Florinel, să-i ierte Dumnezeu;
Cucoana Didi cu toţi s-a dezmăţat,
S-o ierte Dumnezeu de marele păcat.
Pomenesc aici:
Pe mama Ana,
Tata Gheorghe,
Sora Leana,
Dan , Ionel, Petruţ , Gigel,
Toţi patru fraţi
În America plecaţi,
Pe soţia mea Irina,
Sora ei moartă Dorina,
Fiicele drage:
Crina şi Catrinel,
Fii iubiţi:
Vasile şi Ionel,
Varul Dumitru, varul Costel,
Mătuşa Lili, unchiul Alin,
Mătuşa Ina, unchiul Sorin,
Naşul Andrei, naşa Simina,
Nepotul Dan, nepoata Tina,
Cumnata Eva, cumnatul Nicu,
Bunica şi bunicu'.
Iartă-i Doamne pe toţi
Cu ce-au greşit ...
De poţi,
Şi iartă şi pe mine
Că-i pomenesc pe toţi.
Iartă Doamne deopotrivă
Şi pe cei vii şi pe cei morţi
Căci suntem muritori cu toţi,
Iartă de poţi!
Iartă Doamne după greşeala lor,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor!
AMIN!
Tonomatul cu vise
Căutam să beau un vis
Cu doar un pliculeţ de zahăr
Şi am găsit un tonomat
În colţul străzii.
M-a surprins varietatea
De vise comercializate.
Dar nu avea vise cu balauri
Completând integrame,
Puţin amare
Şi cu frişcă de casă.
Am cumpărat totuşi
Un vis cu ciocolată caldă
Şi-o picătură de miere
De flori de câmp.
Am băut cu plăcere visul
Şi-am devenit
Un bondărel iubăreţ
Zburând din tonomat în tonomat
Să caut fericirea
Şi plăcerea.
miercuri, 9 iulie 2008
IULIE
7 iulie 2008 - au citit: Sever Purcia (proză);
Ovidiu Baron (proză)
Sever Purcia
Blestemul cânepii
Să te facă Dumnezău mic, miculuţ cât o boabă de cânepă şi un ţăran să te zvârle pe pământul bine arat şi grăpat, lângă o dărabă de balegă luată din gunoiul care a dospit din toamnă până în primăvară, unde să te umfli, să te umfli până crăpi şi din tine să iasă două colţuri, una să se bage în pământ că-i rădăcină, alta să se tot înalţe că-i fir de cânepă şi acolo să te bată soarele, să te ude ploile, să te bată vântu’, să te ude noaptea roua şi bruma, să creşti ş-apoi să vină să te smulgă din pământ, să te lege în fuioare, să te ţină la soare până te usuci, apoi să te bage în apă, să te apese cu bolovani grei să nu te ducă apa şi să te ţină două săptămâni până când îţi putrezesc toate în tine, apoi să te scoată din apă, să te ia, să te îmblătească de apă ca să se spele toate frunzele putrede şi să te scoată afară, să te aşeze grămadă în pupi[1], să te uşti ca lumea, apoi să vină femeia să te rupă de meliţă în bucăţele şi să te bată de un par până când sar puzderiile şi să te meliţe bine ca să nu rămână nici un fir de puzderie, să te treacă prin răgilă[2], să te facă fuioare, iar din buci să te deie prin piaptăne, să s-aleagă câlţii de buci şi să vină o babă cu un fus şi să te răsucească, să te scuipe ori să te prindă cu dinţii ca să iasă firul subţire ş-apoi de pe fus să te puie pe râşchitor[3] să te facă tort şi să te bage în ciubăr peste care să puie o veşcă să aşeze un cenuşer[4] unde să pună cenuşă peste care să toarne apă fiartă care să topească[5] cenuşa care să se facă leşie şi s-o mai fiarbă de cinci sau şase ori ca să se spele bine tortul şi să meargă la râu să sape cu securea un produu[6] în gheaţă, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe un gard ca să mai îngheţi o dată şi după ce te-ai uscat să te aşeze pe o vârtelniţă[7] şi din firele tortului să te facă ghem şi de aici să te pună la urzoi[8] să te numere să ştie câte jârebge[9] şi câte numărături s-or pune pe stative[10] şi să te treacă prin iţe şi prin spată să-ţi pună doi fuştei[11] şi mai multe vergele[12] şi să te ungă cu mânjala[13] făcută din tărâţe care, cu timpul intră în fermentaţie şi s-or acri ş-apoi să te treacă şi prin sucală[14] ca să iasă nişte ţevi de soc cu care te-or pune în suveică[15] şi o femeie te-a trece rostuindu-te printre celelalte fire cu ajutorul brâglelor[16] şi te-or împunge cu tindeica[17] să stai cât mai boboşă[18] să nu te aduni iar când vei fi făcută pânză să te bage iar la ciubăr, să-ţi facă iar leşie din cenuşă să te ducă la râu, să te mai spele la produu, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe gard şi să vie o scroafă să te tragă pe jos şi să te moşcolească[19] ca să te mai puie o dată la spălat şi după ce ti-i usca bine să vie o babă şi să te curăiască[20] şi să facă din tine o pereche de izmene pe care să le îmbrace moşul şi când ţi-a fi lumea mai dragă acesta să se cufurească[21] în ele, ori să te curăiască baba şi să ajungi poalele[22] babii, care, de câte ori s-a uşura, să te stropească o ţâră[23] şi să aibă cu ce să se şteargă femeia să nu rămână udă şi după ce te-a spăla şi te-a tot spăla să vadă că şi izmenele şi poalele au nişte găurele ş-atunci să te mai curăiască baba din nou şi să te facă obiele în opinci prin care să te ajungă apa şi tina[24] şi-n toată sara să te pună lângă feteu[25] să te încălzeşti şi să te usuci ca să te încalţe a doua ş-a treia zi şi toată iarna şi primăvara până nu-i mai fi bun de nimic… Amin!
Note:
[1] Grămadă din mai multe fuioare aşezate vertical pentru a se scurge apa şi a se usca.
[2] Instrument alcătuit din multe ace care au scopul despicării fibrelor de cânepă cât mai mărunt pentru a scoate fire subţiri.
[3] Unealtă care aranjează firele sub forma unui tort.
[4] Un cearşaf ţesut mai gros, din buci.
[5] Să dizolve.
[6] Copcă în gheaţa de deasupra râului.
[7] Instrument pe care se aşează tortul care se învârte pentru a se putea depăna firul de tort.
[8] Instrument menit să prepare firele pentru a putea fi ţesute la războiul de ţesut.
[9] Unităţi de măsură a firelor de tort formate din 12 fire numite numărături.
[10] Războiul de ţesut.
[11] Două beţe care separă firele în războiul de ţesut
[12] Scândurele care ajută la delimitarea firelor pentru a nu se încâlci între ele.
[13] Amestec de tărâţe cu apă care vor da firelor un efect de ungere pentru a ajuta să se deruleze procesul de ţesut al pânzei.
[14] Instrument care, prin învârtire va ajuta ca firele să se transfere din ghem pe o ţeavă ce va intra în suveică.
[15] Unealtă ce face ca firele să treacă dintr-o parte în alta pentru a se incorpora în pânză.
[16] Parte mobilă a războiului de ţesut cu ajutorul căreia firele se incorporează solid şi bine consolidate în pânză, prin bătătorire adecvată.
[17] Instrument ce se ataşează la marginile pânzei spre a-i păstra forma întinsă.
[18] Întinsă, neşifonată (limba maghiară)
[19] Murdărească (l. magh.).
[20] Croiască.
[21] A avea diaree.
[22] Un fel de furou ce se poartă de către femei sub rochie.
[23] Puţin.
[24] Noroi.
[25] Sobă de gătit din tuci (l. magh.).
(+ BONUS:
Pe lângă Floppy…
- parodie după M. Eminescu -
Pe lângă Floppy fără soft
Mereu am procesat
Mă cunoştea PC-ul tot
Tu nu m-ai accessat
Prin Windows încercam ades’,
Te urmăream sfios,
Ca să te văd chiar face to face.
Mi-ai arătat un Doss
Prin Microsoft te căutam
Să te print-ez un pic
Iar pe e-mail aşteptam
Măcar să-mi dai un click
În Google tot am navigat
Prin Internet Explorer
Dar tu cu altul te-ai cuplat
Trei ceasuri pe Messenger
Nici noaptea nu pot să mă culc
Te urmăresc în Inbox
Pe tine rău te doare-n Bulk
M-ai şi Delete din Windows.
Chiar dacă astăzi m-ai rugat
Să mai încerc un Undo
Regret, dar prea te-ai Virusat
Şi te-am uitat, bolundo!
Renunţ de-acuma la Sign In
Că-n Chat-ul tău nu-ncap,
Mă mut şi în Recycle Bin
De-aceea-acum, Sign Up!
Tu ai călcat demult pe bec,
Nu-ntreb: How do you do?
Căci pentru tine nu am Back
Ş-am terminat. Thank you!)
Ovidiu Baron
Traversare
Mersesem vreo câteva ore. Erau sate mici, cu atmosferă destul de prietenoasă. Curţi largi, garduri joase. Oamenii ne priveau care cu nepăsare, care cu un minim amuzament. Eram doar noi doi, dar, din când în când, de-o parte şi de alta apăreau alte două persoane. Cel de lângă Mihai, un bărbat înalt, extrem de solid, era tot timpul încruntat. Făcea paşi mari şi părea să meargă foarte repede, însă ţineam totuşi pasul cu el fără efort. Cel de lângă mine era la fel de solid ca primul, însă zâmbea în permanenţă, deşi nu ştiam cui îi era adresat zâmbetul acela şi nici în ce direcţie i se îndrepta privirea. Ne deplasam în linişte. Cerul se înnora frecvent, anunţând o ploaie care întârzia să apară. Câteodată norii erau atât de deşi, încât aproape că se făcea noapte, după care cerul redevenea senin. Oamenii pe lângă care treceam nu erau însă deloc surprinşi de fenomen, era clar că nu se întâmpla pentru prima dată. Noi însă aveam tendinţa să grăbim pasul, deşi nu ştiam unde aveam să poposim. Toată călătoria asta nu mai avea nici o logică, voiam demult să ne întoarcem acasă, dar pricepuserăm că nu mai depindea de noi în nici un fel. La un moment dat, casele au devenit mai mici, ba erau aşezate descrescător, dând impresia unor trepte ce coborau sub pământ. A urmat o porţiune destul de importantă unde nu se mai zărea nici o casă. Numai gardurile rămăseseră, fără să împrejumuiască nimic.
După porţiunea aceea, norii au început să se rarefieze, iar casele au reapărut. Erau din nou casele obişnuite, cu variaţia firească de modele, dimensiuni şi culori. Nici una nu ne atrăgea atenţia în mod special. Cei doi bărbaţi dispăruseră, dar ne gândeam că aveau să revină, pentru că, dacă aveam o certitudine în călătoria aceea, era că lucrurile cele mai bizare nu se întâmplau doar o singură dată. Vom trage într-o zi concluziile la toată povestea asta. Deocamdată am dori să se termine. O revenire la părinţi ar fi binemeritată. Cele trei case ne aşteaptă, căpşunile s-au copt, cireşele de asemenea. Sau poate că vom lăsa baltă casele vecine şi vom locui amândoi, definitiv, împreună cu părinţii, în casa din mijloc. Poate că... Depinde de Mihai, m-am gândit şi probabil că el, la rândul lui, se gândea că depinde de mine. De multe ori eram sigur că ne gândeam exact la aceleaşi lucruri. Eram atât de apropiaţi încât mă întrebam dacă nu făceam de fapt o singură persoană. Dar era absurd. El era Mihai, iar eu eram Paul, fratele său vitreg. Eram diferiţi. Poate că ne completam unul pe altul, în anumite situaţii, cu totul întâmplător. Dar nu mai mult de atât.
Călătoria asta începuse ca un joc, apoi a devenit un test pe care eu i-l pregătisem lui Mihai şi el mie. După care am avut impresia că se întâmplase tot ce plănuisem să se întâmple şi că ne puteam întoarce acasă. Numai că ne-a fost imposibi să ne întoarcem, devenisem victimele propriului test. Atunci când eram somnambul reuşeam de fiecare dată să mă întorc. Era o întoarcere în pat, la somnul pe care-l doream şi care mă dorea. Uneori făceam ocolul camerei de zeci de ori, căutând întrerupătorul electric. Identificam unul sau două repere şi încercam să calculez totul în funcţie de ele. Numai că mobilierul nu se găsea întotdeauna în aceeaşi poziţie. Cel mai adesea mi se muta patul, din care, de altfel, nici nu ştiam pe ce parte să cobor. De nenumărate ori m-am înşelat, lovindu-mă cu capul de zid. Alteori...
- Nu mi se pare corect, zise Mihai. Era un test pe care ţi-l pregătisem, un exerciţiu, ca să-ţi arăt cât sunt de serios şi ca să te silesc să-ţi descoperi propriile slăbiciuni. Te uram, recunosc, deşi erai fratele meu, măcar pe jumătate, te uram. Testul pregătit m-a pus foarte tare la încercare şi pe mine, ba chiar m-a speriat de-a binelea, deşi eram un tip curajos, ştii doar. Tu erai de fapt cel fricos. Mai târziu totul mi s-a părut un joc, fuga asta nebună a noastră de colo-colo, prin sate şi oraşe necunoscute, întâlnirile cu animale vorbitoare, cu şarpele tăcut, cu alternanţa asta ilogică de lumină şi întuneric... Parcă e o demonstraţie a cuiva, dar atât de haotică. Nici nu vreau să aflu scopul ei, numă interesează cine a pus-o la cale. Vreau acasă.
- Şi eu vreau acasă, am zis.
Intrasem în alt sat. Era însă identic cu cel dinainte. Aceleaşi curţi, aceleaşi case, aceiaşi oameni. Un tip cărunt, la vreo şaizeci de ani, trecu pe bicicletă fluierând. Nici nu se uită la noi. Exact la fel se întâmplase şi mai înainte. Ar fi bine să ne oprim, m-am gândit. Dacă nu ajungem nicăieri, ce rost mai are să mergem. Acelaşi sat, acelaşi sat, acelaşi sat. Nu mai vrem satul ăsta. Nu mai vrem.
Continuarăm totuşi să mergem. Ne dureau picioarele foarte tare, trebuie să fi mers încontinuu de luni de zile, poate de ani.
- Poate de secole, zise Mihai, râzând apoi de propria glumă.
Dintr-o curte, adunaţi în jurul unei fântâni cu cumpănă, ne priveau câţiva oameni. Unul dintre ei ne striga ceva, făcându-ne semn cu mâna să ne apropiem. Nu înţelegeam nimic, omul vorbea altă limbă. Ne-am decis să ne vedem de drum şi, chiar în momentul acela, Încruntatul şi Zâmbitorul au reapărut. După o bucată de drum, Zâmbitorul a dispărut. Casele începeau iarăşi să coboare. Dintr-o curte, un câine lătră scurt, de trei ori şi Încruntatul dispăru şi el. Cui îi pasă, mi-am zis. În curând aveam să ieşim din sat şi ne întrebam dacă lucrurile aveau să se repete. Norii se adunară brusc şi se lăsă întunericul. Abia mai vedeam la câţiva paşi în faţă, dar ceva mai încolo nu mai aveam nici acest privilegiu. Totul era negru. Am continuat să înaintăm, totuşi. În depărtare se întrezărea o pată albă, minusculă. Era un reper şi am grăbit pasul spre el. Observând că pata se mărea pe măsură ce ne apropiam, am grăbit şi mai tare pasul, ba până la urmă am luat-o la fugă.
Era o fată, în rochie de mireasă. Îi distingeam foarte bine conturul trupului, dar nu vedeam absolut nimic din acesta. Nu avea faţă, nici mâini. Când ne-am oprit în faţa ei, a pornit-o spre stânga. Am urmat-o. Nu vedeam decât rochia ei, într-un mers neclar. Eram pe un drumeag foarte îngust, pentru că ne loveam cu coatele de un gard, de-o parte şi de alta. Mirosea a fân şi, ceva mai încolo, a grajduri de vite. Pământul deveni moale şi picioarele începură să se afunde în noroi. Nu voiam să ne întoarcem. Spre mulţumirea noastră, noroiul fu repede înlocuit de pietriş şi, apoi, de un fir de apă. În momentul acela fata dispăru. Am rămas câteva clipe nemişcaţi, ascultând curgerea apei. Nişte glasuri de copii se auzeau undeva, spre vest.
- Hei, strigai eu.
Nimeni nu răspunse, dar glasurile se auzeau tot mai aproape. Întunericul rămânea la fel de dens şi eram aproape îngrozit. Mă întrebam dacă Mihai era încă acolo şi am întins mâna spre el. Nu mai era.
- Mihai! am strigat.
Nici un răspuns. Iar m-a lăsat singur, mi-am zis. Şi parcă ne înţeleseserăm că jocul a luat sfârşit şi că trebuie să rămânem împreună. Dacă m-a minţit? m-am întrebat. Dacă eram în continuare victima jocului său?
Glasurile se auzeau acum şi mai aproape, copiii aceia erau chiar lângă mine.
- Unde sunt? am întrebat dintr-odată.
- Cine, tu? se auzi un glas.
- Eu, evident.
- Într-un sat, răspunse glasul, puţin mirat.
- Da, ştiu asta, dar cum se numeşte acest sat? Se numeşte sat, răspunse un glas de fetiţă.
O voce cât se poate de inocentă şi ce răspuns răutăcios!
- Si râul acesta în care sunt... în care suntem, cum se numeşte?
- Nu e un râu, zise prima voce.
- Dar ce este?
- Este un pârâu, spuse fetiţa.
- Şi cum se numeşte?
- Se numeşte pârâu, zise ea, cu un ton amuzat.
- Unde duce, am insistat eu.
- În jos.
- Şi dacă aş ieşi de partea cealaltă, unde aş ajunge?
- Nu poţi ieşi de partea cealaltă, trebuie să te întorci sau să înaintezi pe albia pârâului.
- Aş înainta, dar unde aş ajunge?
- În acelaşi loc în care ai ajunge dacă te-ai întoarce.
- Şi de ce nu pot ieşi pe partea cealaltă?
- Acolo e un mal abrupt, explică fetiţa.
- Şi apa e foarte adâncă lângă el, adăugă un băieţel.
- Chiar dacă ai fi un bun înotător, nu ţi-ar folosi la nimic, spuse un altul.
- Te vei lovi de mal şi te vei întoarce, zise fetiţa.
- Sau vei încerca să-l urci şi vei cădea. De mai multe ori, până vei renunţa. Şi te vei întoarce.
- Sau vei obosi şi vei cădea. Şi atunci va fi rău de tot.
- De ce? am urlat eu.
- Pentru că apa e adâncă acolo, spuse primul băiat.
- Foarte adâncă, preciză al doilea.
- Te vei îneca, zise fetiţa.
Se făcuse frig. Am pornit-o pe albia pârâului în sus. Durerea din picioare urca şi cobora neîncetat, refuzând să se localizeze. Era linişte. Nu se auzea decât cursul pârâului.
- E un suflet, zisese tata.
Se întorceau de la cosit. Se însera, dar noaptea părea să se lase greu. Se apropiaseră de pod, iar tatăl îi spusese să se oprească. Puseseră coasele jos, lângă pod, apoi înaintaseră pe el. Era podul de lemn, construit de soldaţii cărora Paul le dusese vişine de câteva ori. Se aşezaseră pe-o margine şi priviseră în jos. Peştii păreau să execute un dans neştiut decât de ei. Apa curgea lin, parcă natura întreagă ar fi avut chef să se oprească în seara aceea. Auzea respiraţia tatălui, aproape şi simţi mâna lui grea peste umăr.
- E un suflet apa asta, măi Diducă. E sufletul satului, al pădurii, al morilor şi al peştilor. E sufletul nostru.
- Şi al tău, tată?
- Da, şi al meu.
Copilul îl privea nedumerit. Tatăl îl privea prietenos şi-i mângâia părul cu palma lui grea.
- Eşti obosit?
- Nu.
- Atunci, mai aşteptăm. Te culci mai târziu în seara asta.
- Da, tată.
Ar fi rămas acolo la nesfârşit. Nu era prima oară când simţea timpul oprindu-se. Privea apa şi îşi legăna picioarele, alternativ. Din când în când sărea câte un peşte. Se arcuia în aer, după care cădea la loc. Era bine. Cerul era un amestec de albastru şi roşu. Nimic strident. Tata versifica, aşa cum i se mai întâmpla uneori. Nu e soare, nu e lună, nu e zgomt, nici furtună, nu e noapte, şi nu plouă, nu e dimineaţă, rouă, nu-s arini care să mişte, nu e vântul prin mirişte, nu e vis, nu e minciună, nu e cântec, voie bună, nu e pod, nu e nici peşte, nu se tace, nici vorbeşte, nu e nor, nu e nimic, cerul ăsta-i tot mai mic, nu sunt doi, nu e niciunul, nu e glas de dai cu tunul, nu e zi, nu-i de cosit, nu-s aici, nu e nimic...
- Tată, am strigat. Tatăăăăăăăăă!
Pârâul era tot mai adânc şi, pe fundul albiei, pietrişul era înlocuit treptat de noroi. Am mai înaintat câţiva metri şi am vrut să verific dacă malul era la fel de abrupt. Am auzit zgomot de crengi şi am ridicat braţele. Am apucat numai nişte frunze, pe care le-am aruncat în apă cu ciudă. Am pipăit noroiul cu piciorul drept şi frica mi-a crescut şi mai tare. Disperat, m-am aruncat cu toată forţa în sus şi, de data asta, am apucat o ramură. Sprijinindu-mă pe ea, m-am apropiat încetişor de mal. Noroiul se adâncea, dar creanga părea să fie solidă. Dacă se va rupe, m-am întrebat fără să vreau. Vocea fetiţei mi-a răsunat imediat în urechi: Te vei îneca. Era simplu. Picioarele mi s-au adâncit până la genunchi în noroi, abia mă mai puteam mişca. Copiii aceia se pare că avuseseră dreptate şi-mi puneam toate speranţele de salvare în creanga aceea. Am făcut încă un pas şi mi-am dat seama cu surprindere că eram lângă mal. Era abrupt şi acolo. M-am lăsat cu toată greutatea pe creangă, să văd dacă mă ţine, apoi am început să mă ridic pe ea, cum puteam. Am întins de mai multe ori mâna spre mal, dar nu găseam nici un punct de sprijin, numai iarbă, o iarbă deasă, mare, dar inutilă. Am rupt de mai multe ori din ea şi am aruncat în apă. Nu ştiam ce copac era acela, creanga era flexibilă şi rezistentă şi trebuie să se fi coborât de la o înălţime destul de mare. Sau poate copacul era aplecat deasupra apei. Da, asta trebuie să fie, mi-am spus. Continuam să urc şi, ţinându-mă cu o mână de creangă, pipăiam cu cealaltă malul. Susurul apei se auzea tot mai discret, dedesupt. M-am opintit încă de câteva ori, aruncându-mi cu disperare braţele în faţă. Apoi, încercând să pipăi malul, n-am simţit nimic. Mi-am luat avânt şi am sărit.
Traversasem pârâul. Am adormit.
Ovidiu Baron (proză)
Sever Purcia
Blestemul cânepii
Să te facă Dumnezău mic, miculuţ cât o boabă de cânepă şi un ţăran să te zvârle pe pământul bine arat şi grăpat, lângă o dărabă de balegă luată din gunoiul care a dospit din toamnă până în primăvară, unde să te umfli, să te umfli până crăpi şi din tine să iasă două colţuri, una să se bage în pământ că-i rădăcină, alta să se tot înalţe că-i fir de cânepă şi acolo să te bată soarele, să te ude ploile, să te bată vântu’, să te ude noaptea roua şi bruma, să creşti ş-apoi să vină să te smulgă din pământ, să te lege în fuioare, să te ţină la soare până te usuci, apoi să te bage în apă, să te apese cu bolovani grei să nu te ducă apa şi să te ţină două săptămâni până când îţi putrezesc toate în tine, apoi să te scoată din apă, să te ia, să te îmblătească de apă ca să se spele toate frunzele putrede şi să te scoată afară, să te aşeze grămadă în pupi[1], să te uşti ca lumea, apoi să vină femeia să te rupă de meliţă în bucăţele şi să te bată de un par până când sar puzderiile şi să te meliţe bine ca să nu rămână nici un fir de puzderie, să te treacă prin răgilă[2], să te facă fuioare, iar din buci să te deie prin piaptăne, să s-aleagă câlţii de buci şi să vină o babă cu un fus şi să te răsucească, să te scuipe ori să te prindă cu dinţii ca să iasă firul subţire ş-apoi de pe fus să te puie pe râşchitor[3] să te facă tort şi să te bage în ciubăr peste care să puie o veşcă să aşeze un cenuşer[4] unde să pună cenuşă peste care să toarne apă fiartă care să topească[5] cenuşa care să se facă leşie şi s-o mai fiarbă de cinci sau şase ori ca să se spele bine tortul şi să meargă la râu să sape cu securea un produu[6] în gheaţă, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe un gard ca să mai îngheţi o dată şi după ce te-ai uscat să te aşeze pe o vârtelniţă[7] şi din firele tortului să te facă ghem şi de aici să te pună la urzoi[8] să te numere să ştie câte jârebge[9] şi câte numărături s-or pune pe stative[10] şi să te treacă prin iţe şi prin spată să-ţi pună doi fuştei[11] şi mai multe vergele[12] şi să te ungă cu mânjala[13] făcută din tărâţe care, cu timpul intră în fermentaţie şi s-or acri ş-apoi să te treacă şi prin sucală[14] ca să iasă nişte ţevi de soc cu care te-or pune în suveică[15] şi o femeie te-a trece rostuindu-te printre celelalte fire cu ajutorul brâglelor[16] şi te-or împunge cu tindeica[17] să stai cât mai boboşă[18] să nu te aduni iar când vei fi făcută pânză să te bage iar la ciubăr, să-ţi facă iar leşie din cenuşă să te ducă la râu, să te mai spele la produu, să te lăie cu maiul pe scaunul de lăut cămeşi, apoi să te întindă pe gard şi să vie o scroafă să te tragă pe jos şi să te moşcolească[19] ca să te mai puie o dată la spălat şi după ce ti-i usca bine să vie o babă şi să te curăiască[20] şi să facă din tine o pereche de izmene pe care să le îmbrace moşul şi când ţi-a fi lumea mai dragă acesta să se cufurească[21] în ele, ori să te curăiască baba şi să ajungi poalele[22] babii, care, de câte ori s-a uşura, să te stropească o ţâră[23] şi să aibă cu ce să se şteargă femeia să nu rămână udă şi după ce te-a spăla şi te-a tot spăla să vadă că şi izmenele şi poalele au nişte găurele ş-atunci să te mai curăiască baba din nou şi să te facă obiele în opinci prin care să te ajungă apa şi tina[24] şi-n toată sara să te pună lângă feteu[25] să te încălzeşti şi să te usuci ca să te încalţe a doua ş-a treia zi şi toată iarna şi primăvara până nu-i mai fi bun de nimic… Amin!
Note:
[1] Grămadă din mai multe fuioare aşezate vertical pentru a se scurge apa şi a se usca.
[2] Instrument alcătuit din multe ace care au scopul despicării fibrelor de cânepă cât mai mărunt pentru a scoate fire subţiri.
[3] Unealtă care aranjează firele sub forma unui tort.
[4] Un cearşaf ţesut mai gros, din buci.
[5] Să dizolve.
[6] Copcă în gheaţa de deasupra râului.
[7] Instrument pe care se aşează tortul care se învârte pentru a se putea depăna firul de tort.
[8] Instrument menit să prepare firele pentru a putea fi ţesute la războiul de ţesut.
[9] Unităţi de măsură a firelor de tort formate din 12 fire numite numărături.
[10] Războiul de ţesut.
[11] Două beţe care separă firele în războiul de ţesut
[12] Scândurele care ajută la delimitarea firelor pentru a nu se încâlci între ele.
[13] Amestec de tărâţe cu apă care vor da firelor un efect de ungere pentru a ajuta să se deruleze procesul de ţesut al pânzei.
[14] Instrument care, prin învârtire va ajuta ca firele să se transfere din ghem pe o ţeavă ce va intra în suveică.
[15] Unealtă ce face ca firele să treacă dintr-o parte în alta pentru a se incorpora în pânză.
[16] Parte mobilă a războiului de ţesut cu ajutorul căreia firele se incorporează solid şi bine consolidate în pânză, prin bătătorire adecvată.
[17] Instrument ce se ataşează la marginile pânzei spre a-i păstra forma întinsă.
[18] Întinsă, neşifonată (limba maghiară)
[19] Murdărească (l. magh.).
[20] Croiască.
[21] A avea diaree.
[22] Un fel de furou ce se poartă de către femei sub rochie.
[23] Puţin.
[24] Noroi.
[25] Sobă de gătit din tuci (l. magh.).
(+ BONUS:
Pe lângă Floppy…
- parodie după M. Eminescu -
Pe lângă Floppy fără soft
Mereu am procesat
Mă cunoştea PC-ul tot
Tu nu m-ai accessat
Prin Windows încercam ades’,
Te urmăream sfios,
Ca să te văd chiar face to face.
Mi-ai arătat un Doss
Prin Microsoft te căutam
Să te print-ez un pic
Iar pe e-mail aşteptam
Măcar să-mi dai un click
În Google tot am navigat
Prin Internet Explorer
Dar tu cu altul te-ai cuplat
Trei ceasuri pe Messenger
Nici noaptea nu pot să mă culc
Te urmăresc în Inbox
Pe tine rău te doare-n Bulk
M-ai şi Delete din Windows.
Chiar dacă astăzi m-ai rugat
Să mai încerc un Undo
Regret, dar prea te-ai Virusat
Şi te-am uitat, bolundo!
Renunţ de-acuma la Sign In
Că-n Chat-ul tău nu-ncap,
Mă mut şi în Recycle Bin
De-aceea-acum, Sign Up!
Tu ai călcat demult pe bec,
Nu-ntreb: How do you do?
Căci pentru tine nu am Back
Ş-am terminat. Thank you!)
Ovidiu Baron
Traversare
Mersesem vreo câteva ore. Erau sate mici, cu atmosferă destul de prietenoasă. Curţi largi, garduri joase. Oamenii ne priveau care cu nepăsare, care cu un minim amuzament. Eram doar noi doi, dar, din când în când, de-o parte şi de alta apăreau alte două persoane. Cel de lângă Mihai, un bărbat înalt, extrem de solid, era tot timpul încruntat. Făcea paşi mari şi părea să meargă foarte repede, însă ţineam totuşi pasul cu el fără efort. Cel de lângă mine era la fel de solid ca primul, însă zâmbea în permanenţă, deşi nu ştiam cui îi era adresat zâmbetul acela şi nici în ce direcţie i se îndrepta privirea. Ne deplasam în linişte. Cerul se înnora frecvent, anunţând o ploaie care întârzia să apară. Câteodată norii erau atât de deşi, încât aproape că se făcea noapte, după care cerul redevenea senin. Oamenii pe lângă care treceam nu erau însă deloc surprinşi de fenomen, era clar că nu se întâmpla pentru prima dată. Noi însă aveam tendinţa să grăbim pasul, deşi nu ştiam unde aveam să poposim. Toată călătoria asta nu mai avea nici o logică, voiam demult să ne întoarcem acasă, dar pricepuserăm că nu mai depindea de noi în nici un fel. La un moment dat, casele au devenit mai mici, ba erau aşezate descrescător, dând impresia unor trepte ce coborau sub pământ. A urmat o porţiune destul de importantă unde nu se mai zărea nici o casă. Numai gardurile rămăseseră, fără să împrejumuiască nimic.
După porţiunea aceea, norii au început să se rarefieze, iar casele au reapărut. Erau din nou casele obişnuite, cu variaţia firească de modele, dimensiuni şi culori. Nici una nu ne atrăgea atenţia în mod special. Cei doi bărbaţi dispăruseră, dar ne gândeam că aveau să revină, pentru că, dacă aveam o certitudine în călătoria aceea, era că lucrurile cele mai bizare nu se întâmplau doar o singură dată. Vom trage într-o zi concluziile la toată povestea asta. Deocamdată am dori să se termine. O revenire la părinţi ar fi binemeritată. Cele trei case ne aşteaptă, căpşunile s-au copt, cireşele de asemenea. Sau poate că vom lăsa baltă casele vecine şi vom locui amândoi, definitiv, împreună cu părinţii, în casa din mijloc. Poate că... Depinde de Mihai, m-am gândit şi probabil că el, la rândul lui, se gândea că depinde de mine. De multe ori eram sigur că ne gândeam exact la aceleaşi lucruri. Eram atât de apropiaţi încât mă întrebam dacă nu făceam de fapt o singură persoană. Dar era absurd. El era Mihai, iar eu eram Paul, fratele său vitreg. Eram diferiţi. Poate că ne completam unul pe altul, în anumite situaţii, cu totul întâmplător. Dar nu mai mult de atât.
Călătoria asta începuse ca un joc, apoi a devenit un test pe care eu i-l pregătisem lui Mihai şi el mie. După care am avut impresia că se întâmplase tot ce plănuisem să se întâmple şi că ne puteam întoarce acasă. Numai că ne-a fost imposibi să ne întoarcem, devenisem victimele propriului test. Atunci când eram somnambul reuşeam de fiecare dată să mă întorc. Era o întoarcere în pat, la somnul pe care-l doream şi care mă dorea. Uneori făceam ocolul camerei de zeci de ori, căutând întrerupătorul electric. Identificam unul sau două repere şi încercam să calculez totul în funcţie de ele. Numai că mobilierul nu se găsea întotdeauna în aceeaşi poziţie. Cel mai adesea mi se muta patul, din care, de altfel, nici nu ştiam pe ce parte să cobor. De nenumărate ori m-am înşelat, lovindu-mă cu capul de zid. Alteori...
- Nu mi se pare corect, zise Mihai. Era un test pe care ţi-l pregătisem, un exerciţiu, ca să-ţi arăt cât sunt de serios şi ca să te silesc să-ţi descoperi propriile slăbiciuni. Te uram, recunosc, deşi erai fratele meu, măcar pe jumătate, te uram. Testul pregătit m-a pus foarte tare la încercare şi pe mine, ba chiar m-a speriat de-a binelea, deşi eram un tip curajos, ştii doar. Tu erai de fapt cel fricos. Mai târziu totul mi s-a părut un joc, fuga asta nebună a noastră de colo-colo, prin sate şi oraşe necunoscute, întâlnirile cu animale vorbitoare, cu şarpele tăcut, cu alternanţa asta ilogică de lumină şi întuneric... Parcă e o demonstraţie a cuiva, dar atât de haotică. Nici nu vreau să aflu scopul ei, numă interesează cine a pus-o la cale. Vreau acasă.
- Şi eu vreau acasă, am zis.
Intrasem în alt sat. Era însă identic cu cel dinainte. Aceleaşi curţi, aceleaşi case, aceiaşi oameni. Un tip cărunt, la vreo şaizeci de ani, trecu pe bicicletă fluierând. Nici nu se uită la noi. Exact la fel se întâmplase şi mai înainte. Ar fi bine să ne oprim, m-am gândit. Dacă nu ajungem nicăieri, ce rost mai are să mergem. Acelaşi sat, acelaşi sat, acelaşi sat. Nu mai vrem satul ăsta. Nu mai vrem.
Continuarăm totuşi să mergem. Ne dureau picioarele foarte tare, trebuie să fi mers încontinuu de luni de zile, poate de ani.
- Poate de secole, zise Mihai, râzând apoi de propria glumă.
Dintr-o curte, adunaţi în jurul unei fântâni cu cumpănă, ne priveau câţiva oameni. Unul dintre ei ne striga ceva, făcându-ne semn cu mâna să ne apropiem. Nu înţelegeam nimic, omul vorbea altă limbă. Ne-am decis să ne vedem de drum şi, chiar în momentul acela, Încruntatul şi Zâmbitorul au reapărut. După o bucată de drum, Zâmbitorul a dispărut. Casele începeau iarăşi să coboare. Dintr-o curte, un câine lătră scurt, de trei ori şi Încruntatul dispăru şi el. Cui îi pasă, mi-am zis. În curând aveam să ieşim din sat şi ne întrebam dacă lucrurile aveau să se repete. Norii se adunară brusc şi se lăsă întunericul. Abia mai vedeam la câţiva paşi în faţă, dar ceva mai încolo nu mai aveam nici acest privilegiu. Totul era negru. Am continuat să înaintăm, totuşi. În depărtare se întrezărea o pată albă, minusculă. Era un reper şi am grăbit pasul spre el. Observând că pata se mărea pe măsură ce ne apropiam, am grăbit şi mai tare pasul, ba până la urmă am luat-o la fugă.
Era o fată, în rochie de mireasă. Îi distingeam foarte bine conturul trupului, dar nu vedeam absolut nimic din acesta. Nu avea faţă, nici mâini. Când ne-am oprit în faţa ei, a pornit-o spre stânga. Am urmat-o. Nu vedeam decât rochia ei, într-un mers neclar. Eram pe un drumeag foarte îngust, pentru că ne loveam cu coatele de un gard, de-o parte şi de alta. Mirosea a fân şi, ceva mai încolo, a grajduri de vite. Pământul deveni moale şi picioarele începură să se afunde în noroi. Nu voiam să ne întoarcem. Spre mulţumirea noastră, noroiul fu repede înlocuit de pietriş şi, apoi, de un fir de apă. În momentul acela fata dispăru. Am rămas câteva clipe nemişcaţi, ascultând curgerea apei. Nişte glasuri de copii se auzeau undeva, spre vest.
- Hei, strigai eu.
Nimeni nu răspunse, dar glasurile se auzeau tot mai aproape. Întunericul rămânea la fel de dens şi eram aproape îngrozit. Mă întrebam dacă Mihai era încă acolo şi am întins mâna spre el. Nu mai era.
- Mihai! am strigat.
Nici un răspuns. Iar m-a lăsat singur, mi-am zis. Şi parcă ne înţeleseserăm că jocul a luat sfârşit şi că trebuie să rămânem împreună. Dacă m-a minţit? m-am întrebat. Dacă eram în continuare victima jocului său?
Glasurile se auzeau acum şi mai aproape, copiii aceia erau chiar lângă mine.
- Unde sunt? am întrebat dintr-odată.
- Cine, tu? se auzi un glas.
- Eu, evident.
- Într-un sat, răspunse glasul, puţin mirat.
- Da, ştiu asta, dar cum se numeşte acest sat? Se numeşte sat, răspunse un glas de fetiţă.
O voce cât se poate de inocentă şi ce răspuns răutăcios!
- Si râul acesta în care sunt... în care suntem, cum se numeşte?
- Nu e un râu, zise prima voce.
- Dar ce este?
- Este un pârâu, spuse fetiţa.
- Şi cum se numeşte?
- Se numeşte pârâu, zise ea, cu un ton amuzat.
- Unde duce, am insistat eu.
- În jos.
- Şi dacă aş ieşi de partea cealaltă, unde aş ajunge?
- Nu poţi ieşi de partea cealaltă, trebuie să te întorci sau să înaintezi pe albia pârâului.
- Aş înainta, dar unde aş ajunge?
- În acelaşi loc în care ai ajunge dacă te-ai întoarce.
- Şi de ce nu pot ieşi pe partea cealaltă?
- Acolo e un mal abrupt, explică fetiţa.
- Şi apa e foarte adâncă lângă el, adăugă un băieţel.
- Chiar dacă ai fi un bun înotător, nu ţi-ar folosi la nimic, spuse un altul.
- Te vei lovi de mal şi te vei întoarce, zise fetiţa.
- Sau vei încerca să-l urci şi vei cădea. De mai multe ori, până vei renunţa. Şi te vei întoarce.
- Sau vei obosi şi vei cădea. Şi atunci va fi rău de tot.
- De ce? am urlat eu.
- Pentru că apa e adâncă acolo, spuse primul băiat.
- Foarte adâncă, preciză al doilea.
- Te vei îneca, zise fetiţa.
Se făcuse frig. Am pornit-o pe albia pârâului în sus. Durerea din picioare urca şi cobora neîncetat, refuzând să se localizeze. Era linişte. Nu se auzea decât cursul pârâului.
- E un suflet, zisese tata.
Se întorceau de la cosit. Se însera, dar noaptea părea să se lase greu. Se apropiaseră de pod, iar tatăl îi spusese să se oprească. Puseseră coasele jos, lângă pod, apoi înaintaseră pe el. Era podul de lemn, construit de soldaţii cărora Paul le dusese vişine de câteva ori. Se aşezaseră pe-o margine şi priviseră în jos. Peştii păreau să execute un dans neştiut decât de ei. Apa curgea lin, parcă natura întreagă ar fi avut chef să se oprească în seara aceea. Auzea respiraţia tatălui, aproape şi simţi mâna lui grea peste umăr.
- E un suflet apa asta, măi Diducă. E sufletul satului, al pădurii, al morilor şi al peştilor. E sufletul nostru.
- Şi al tău, tată?
- Da, şi al meu.
Copilul îl privea nedumerit. Tatăl îl privea prietenos şi-i mângâia părul cu palma lui grea.
- Eşti obosit?
- Nu.
- Atunci, mai aşteptăm. Te culci mai târziu în seara asta.
- Da, tată.
Ar fi rămas acolo la nesfârşit. Nu era prima oară când simţea timpul oprindu-se. Privea apa şi îşi legăna picioarele, alternativ. Din când în când sărea câte un peşte. Se arcuia în aer, după care cădea la loc. Era bine. Cerul era un amestec de albastru şi roşu. Nimic strident. Tata versifica, aşa cum i se mai întâmpla uneori. Nu e soare, nu e lună, nu e zgomt, nici furtună, nu e noapte, şi nu plouă, nu e dimineaţă, rouă, nu-s arini care să mişte, nu e vântul prin mirişte, nu e vis, nu e minciună, nu e cântec, voie bună, nu e pod, nu e nici peşte, nu se tace, nici vorbeşte, nu e nor, nu e nimic, cerul ăsta-i tot mai mic, nu sunt doi, nu e niciunul, nu e glas de dai cu tunul, nu e zi, nu-i de cosit, nu-s aici, nu e nimic...
- Tată, am strigat. Tatăăăăăăăăă!
Pârâul era tot mai adânc şi, pe fundul albiei, pietrişul era înlocuit treptat de noroi. Am mai înaintat câţiva metri şi am vrut să verific dacă malul era la fel de abrupt. Am auzit zgomot de crengi şi am ridicat braţele. Am apucat numai nişte frunze, pe care le-am aruncat în apă cu ciudă. Am pipăit noroiul cu piciorul drept şi frica mi-a crescut şi mai tare. Disperat, m-am aruncat cu toată forţa în sus şi, de data asta, am apucat o ramură. Sprijinindu-mă pe ea, m-am apropiat încetişor de mal. Noroiul se adâncea, dar creanga părea să fie solidă. Dacă se va rupe, m-am întrebat fără să vreau. Vocea fetiţei mi-a răsunat imediat în urechi: Te vei îneca. Era simplu. Picioarele mi s-au adâncit până la genunchi în noroi, abia mă mai puteam mişca. Copiii aceia se pare că avuseseră dreptate şi-mi puneam toate speranţele de salvare în creanga aceea. Am făcut încă un pas şi mi-am dat seama cu surprindere că eram lângă mal. Era abrupt şi acolo. M-am lăsat cu toată greutatea pe creangă, să văd dacă mă ţine, apoi am început să mă ridic pe ea, cum puteam. Am întins de mai multe ori mâna spre mal, dar nu găseam nici un punct de sprijin, numai iarbă, o iarbă deasă, mare, dar inutilă. Am rupt de mai multe ori din ea şi am aruncat în apă. Nu ştiam ce copac era acela, creanga era flexibilă şi rezistentă şi trebuie să se fi coborât de la o înălţime destul de mare. Sau poate copacul era aplecat deasupra apei. Da, asta trebuie să fie, mi-am spus. Continuam să urc şi, ţinându-mă cu o mână de creangă, pipăiam cu cealaltă malul. Susurul apei se auzea tot mai discret, dedesupt. M-am opintit încă de câteva ori, aruncându-mi cu disperare braţele în faţă. Apoi, încercând să pipăi malul, n-am simţit nimic. Mi-am luat avânt şi am sărit.
Traversasem pârâul. Am adormit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
