MAI

4 mai 2009 - au citit:
Vlad Stângu (poezie)
Ioan Radu Văcărescu (proză)


Vlad Stângu

Amurg cu tine

Amurgesc peste tine cai sălbatici
Pe malul apei lângă moară;
În timp ce chipul tău îl măsoară
Amurgesc peste tine cai sălbatici.

Amurgesc peste tine cai în spume
În fuga lor violetă prin ceaţă
Şi-n firele-ţi de cearcăn de dimineaţă
Amurgesc peste tine cai în spume.

Amurgesc peste tine cai de zăpadă,
Cai rupţi din lume şi frunze,
Se-nfructă din carnea-ţi dulce buburuze,
Amurgesc peste tine cai de zăpadă.

Blues pentru A.

E prea târziu sau doar
mi se pare că lumânarea dintre noi
nu arde alb?

E prea târziu sau
am impresia că gândul
mi-a coborât în inimă?

*

Târziu sau devreme,
stau umil şi tăcut şi spăl vase
plictisit, cu capul plecat.
Toate firele mele de păr se albesc
la gândul că m-ai văzut, că m-ai auzit.

N-am uitat nimic, nu sunt
sigur de nimic, nu vei şti nimic
din ceea ce poate răni.

Deşi primit-am mărgăritare
din mâinile Domnului,
le-am învelit în pielea unui negru
şi le-am ascuns; o, ignoranţă!

*

Călărim alături: calul tău tânăr
aleargă iute şi paşnic, pe când catârul meu
bătrân şchioapătă şi e orb, îl mână doar
iluzia unui amurg cu tine, ce seamănă
cu un măr.

Tu cânţi imnuri albe şi înspumate,
iar glasul tău risipeşte norii;
eu cânt o baladă de pierzanie pentru
o iapă sălbatică ce-a fugit.

Calea ta e dreaptă şi sari uşor şi
uşoară peste dâmburi şi-apoi jertfeşti
un smaragd de pe limba ta;
eu m-am oprit de mult şi mă lupt cu o
moară de vânt, pe când alte mii m-aşteaptă
şi m-aşteaptă alte mii.

*

Alerg după cearcăne: ale mele, ale
tale? Ale cui şi unde? Ale cărora
şi pentru cine?

Ochii tăi se deschid odată cu
soarele… uneori mai devreme;
pleoapele tale nu-şi forţează
arcurile, niciun brici ticălos
nu taie irisul tău care închide
o mare lumină, o atât de mare şi clară
lumină încât pare întuneric.
Lumina ta e prea lumină pentru a
mai fi lumină; întâia villanella
de amor pentru tine a scris-o.
(O, de-aş putea şi eu să-ţi scriu
aşa cum îi scrie el)

*

Bălţi de renunţare, bălţi de linişte,
bălţi cu mierle.
Nici nu ştiu dacă tu pleci şi rămân eu
sau dacă fug şi tu rămâi.

*

„Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”
şi morţii să se căsătorească cu morţii.
Cum aş putea întoarce salamandra care
mi-a dispărut din coşul pieptului?
A fugit speriată de o voce mai tare sau
atrasă de o piele mai cuminte?
S-a ascuns şi mă pedepseşte?

*

Uneori stau şi mă întreb: eu sunt
aceste versuri? Eu tot sau ce temei
mă împunge? Dacă le-aş tăia în
bucăţi mii
şi le-aş arde în
brichete făclii
se cheamă că ard eu însumi?
Şi tot aşa, dacă aş fi sigur
că nu dorm şi tot ce-mi lipseşte e echilibru,
aş putea să nu mă mai întreb:
„Eu sunt aceste versuri?”
Dar cum dorm tot timpul şi nu
sunt atent nici la mine, nici la ele,
totuşi mă întreb:
„Eu le scriu sau ele pe mine?
Versul îmi schimbă culoarea ochiului
sau unghia mea scoate din cuvinte
şi lapte şi pucioasă?
Ce a fost întâi: eu sau ele?
Scriu versuri sau mă scriu pe mine?”
Şi încerc să fac un pariu cu mine
tot, cu mine întreg şi îmi dau
silinţa să pierd, căci salamandra
mi-a fugit şi am în coşul pieptului
un coş gol.

*

Şi vezi, mă întreb: „Cine pe cine
schimbă? Tu schimbi alcoolurile şi
muzicile mele? Eu îţi schimb
direcţia şi culoarea pielii în
visele mele?”
Cad uneori şi simt că nu se
mai sfârşeşte golul.
Mă înalţ alteori şi
nu văd nimic: nici măcar un
semn de circulaţie pe care scrie „STOP”.
Povestesc, sanguin, despre un încrâncenat
şi o tufă de Opuntia ficus indica. Eu
tot încrâncenat, tufa uscată, pe moarte.
Morţii cu morţii. Există şi în iad o
crăpătură pe unde intră lumina.

*

Ce simţi tu? Ce visezi?
Eu mă chinui să prind fragmente
de iluzii şi păreri. Nu mai visez,
nu mai plutesc.
Spune-mi: cum e să fii liber?
Să ai libertatea de a nu ţipa, să ai
libertatea de a merge în picioare,
să poţi întinde mâna după un măr
sau după o cană de ceai fără să
pari a te gândi la altceva
decât la atingerea cu porţelanul…

Unde te caut, acolo nu eşti,
deşi te simt la fiecare pas undeva aproape,
şi-ntorc capul
şi deschid larg ochii,
dar fumul ţigării mele „Lucky Strike. Est. 1871. It’s toasted”
te acoperă şi oftez.
Mă uit la ceas şi ştiu
că eşti în altă parte, în partea
în care trebuie să fii.

Nu te am decât în mintea mea,
în câţiva prăpădiţi de neuroni
şi-atunci încep să mă tem
când realizez că, la fel ca la ruleta rusească,
orice pahar de alcool îngurgitat poate ucide
acei neuroni şi te poate şterge din creierul meu.

Şi cu toate acestea, oh, cu toate alcoolurile
din mine, cu toate sticlele cu care nu eşti de acord
şi cu care încerc să te înec, ştiu un lucru,
ştiu că nu vei dispărea din mine prea curând,
nu-ţi voi da drumul, oricât vei vrea să fugi
de mine, am să te muşc, am să te zgârii,
am să te strâng şi-apoi am să-ţi spăl rănile
în lacrimi şi vei fi frumoasă şi mă vei ierta,
vom face dragoste şi mă vei ierta.

*

Sper şi mă tem,
mă tem de acest blestemat parfum
ce mă hăituieşte, mă tem să nu-l văd
pe Mesia în oglindă, mă tem
atunci când mi-e frig şi cald în
acelaşi timp şi mă simt sfârşit.
Opreşte-mă, pune-ţi mâna pe sprânceana mea
şi împiedică-mă să-mi mijesc
ochii, opreşte scurgerea mea din val în val.

*

Ţi-am auzit într-un târziu
cuvintele tremurate, respiraţia arzândă,
vocea mirată şi-am crezut că ştiu
unde să mă-ndrept să te văd curgândă.

Târziul se făcuse miez, apoi devreme,
apoi noapte. Mâna-ţi, în mâna mea,
dărâma edificii-fărâme,
iar inima-mi, vai!, tremura.

Am plecat. Ţii minte liliacul
din curtea bătrânului măcelar?
Mi-a dat o floare
şi ţi-am dat-o-n dar.

*

Poetul spune: „O, Antonius, fii brav
şi demn în pierderea ta. Eşti pregătit,
nu jeli când pleacă zeul de la tine,
ia-ţi adio de la pierderile tale,
dovedeşte-te mereu vrednic.
În acelaşi miez de noapte în care te ratezi
şi o părăseşti, ea doar aşa te poate câştiga”.

(din nou mi-e frig şi tremur)

Menestrelul spune: „Ai în mână promisiunea,
cea dintâi promisiune, nu te amăgi,
nu mai spune minciuni. Priveşte-o,
din port, cum alunecă în dunga lunii
şi îţi mulţumeşte pentru seara în care ai avut-o”.

(o să mă topesc curând, o să fiu jertfă de ispăşire
în flăcările arderilor de tot)

Eu spun: „Aseară erai frumoasă,
cetatea aştepta să-mi arunc bombele,
nici un vânt nu tulbura copacii,
nici un cortegiu nu mergea în
urma ta de regină şi mireasă;
erai şi boală şi leac viclean
şi te îndreptai spre terasele unui templu”.

(pune-ţi mâna în mâna mea
şi voi tremura din ce în ce mai tare)

Poetul vorbeşte în bezna vieţii sale,
nu-ndrăzneşte şoapte. Dar ce alte
poţi să mai şopteşti când de peste tot
te pândesc amăgitoare îndoieli?

*

Pune-ţi mâna în mâna mea
şi părul ţi-l leagă de-al meu,
închide-ţi ochiul cel cu prea multă lumină
să te pot privi drept.
Uite, venele mele, care-au fost odată ştreanguri,
sunt acum lăzi cu portocale,
sunt tablouri în care se derulează vieţi,
corăbii încărcate cu mulţi pitici beţi,
cu Piaţa Mare seara,
cu farfurii mărunte pline de alune,
cu Filarmonica, cu Muzeul, cu Parcul Cetăţii
în care atât am bântuit şi în care
atâtea secrete s-au şoptit.

Voi încerca să uit multe;
când am omorât destul
o să încep din nou să învăţ.

Pune-ţi mâna în mâna mea
şi voi tremura din ce în ce mai tare,
pune-ţi mâna pe sprânceana mea.

Ioan Radu Văcărescu

Moartea lui Omu
O poveste din cartierul de vest.

1.

Omu nu era deloc un om obişnuit.

În ziua aceea, Omu a ieşit abia pe la cinci.

De obicei, în ultimii cinci-şase ani, ieşea mai devreme, adică imediat după orele prânzului. Desigur, nu era vorba, în cazul lui sau al ortacilor săi din cartier, de prânzul adevărat, cu masa în familie, cu ciorbă şi felul doi, cu tot tacâmul, aşa cum se mai purta în oraşul transilvan de la poalele munţilor, aflat încă, într-o mare măsură, într-o zodie tradiţionalist-familială, de vechi şi aşezate tradiţii burgheze, deşi, odată cu pătrunderea noilor mentalităţi occidentale, se mai schimbaseră lucrurile, în sensul că prânzul de tip fast - food sau alte obiceiuri noi de felul ăsta dadeau lovituri din ce în ce mai puternice vechilor obiceiuri ale locului. În cazul lui Omu, nu mai era vorba de mult însă de vreun prânz tradiţional în familie, dar nici de unul pe apucate, la chioşcul cu senvişuri de la colţul străzii sau la vreo gheretă de plastic sau tablă de pe centru cu kebap sau hamburgări, asta ca să nu mai vorbim de faptul cu totul ipotetic de a lua masa la una dintre multele crâşme, bunicele ca preţ pentru un om obişnuit, apărute duium în oraş.
Numai că, Omu nu era deloc un om obişnuit.

Ba chiar, s-ar putea spune, era unul dintre acei oameni cu totul speciali, dat mereu ca exemplu în tot cartierul de vest unde îşi ducea viaţa, ca şi prin alte locuri ale oraşului său natal. Aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu în care Omu să nu fie amintit sau luat în discuţie, la crâşma unde îşi făcea veacul, adică la Boboci, în parcul din faţa complexului alimentar, unde se aduna mulţime de cetăţeni ai locului în fiecare seară, iar sâmbăta şi duminica încă de dimineaţă, la o partidă de cărţi, la un şah sau pur şi simplu la un comentariu pe teme politice sau fotbalistice, sau de vecini, aşa-zicând, din zona cartierului unde locuia de mai mulţi ani, lângă linia ferată, într-un Trabant fără uşi şi geamuri, transportat de Omu în locul acela al nimănui, deşi se pare că ar fi aparţinut totuşi cefereului, cu ajutorul prietenilor de pahar, de pe o stradă de case din celălat colţ al cartierului, unde vestita maşină dederistă fusese părăsită de proprietar, vehiculul cu pricina devenind, cu ajutorul unor pături şi folii transparente de plastic în rol de uşă şi fereastră, căminul de fiecare zi şi de fiecare noapte al omului pe care toţi oamenii din cartier şi din oraş îl porecliseră Omu.
La început, neştiind cum îl cheamă pe omul cel ciudat care locuia într-un trabant, sau uitând pur şi simplu numele lui sau, şi mai şi, nemaicrezând că o astfel de persoană ar mai putea avea nume şi prenume, lumea spunea aşa: „omu ăla din trabant” sau „omu ăla de la linia ferată” sau „omu ăla cu trabantu şi cu câinele ciobănesc”. Încetul cu încetul, şi mai ales din momentul în care toată suflarea din jur a aflat povestea tristă a acestuia, i s-a spus, dintr-o dată, „Omu”.
Nu de altceva, dar „omul din trabant” reprezenta cum nu se poate mai bine, în ochii tuturor concetăţenilor săi, un destin specific omului în general, acela al tragediei omeneşti dată de transformarea unui om obişnuit într-un paria al societăţii, într-un om care a pierdut totul, familie, casă, maşină, prieteni, din motive cum nu se poate mai omeneşti, dintre cele care se întâmplă mereu în lumea asta a noastră, având la bază, desigur, dragostea şi alcoolul.
Ca şi împăcarea cu soarta, în cazul lui Omu, ceea ce a dus la sentimente mult contradictorii în sânul întregului cartier, în sensul existenţei a două opinii contrare: adică cum, băi fraţilor, să te înşele nevasta în aşa hal, cu politrucul ăla nenorocit şi după aia să te dea afară din casă, adică cum, şi ce-i dacă Omu a rămas fără serviciu, e chiar aşa lucru mare în zilele noastre, păi fraţilor, să n-o omori? Desigur că Omu n-a omorât-o pe nevastă-sa, că nu era nebun să se pună la o astfel de caznă, dar s-a apucat de băut. De fapt acesta a şi fost cică motivul pentru care nevastă-sa a divorţat şi l-a dat afară din casă, cu autorul amantului ei care era mare sculă pe basculă în oraş. Că Omu avusese nevastă frumoasă şi deşteaptă, care îi făcuse o fată de mai mare dragul. Iar alţii dintre oamenii din jur, a doua categorie din cartier, ziceau aşa: păi ce să facă săracul om, avea ce face cu nebuna aia şi cu procurorul ei futalău, n-avea ce face, a rămas şomer de-acolo de la desenatorii tehnici, că au închis ăia serviciul şi au lăsat oamenii pe dinafară, şi ce să facă, aşa că s-a împăcat cu soarta, şi bine a făcut, las-o dracu de curvă, că Dumnezeu ştie şi le vede pe toate, şi nu dă cu parul.
Aşa că nici vorbă în cazul lui Omu să se hrănească el ca oamenii, nici la modul familial, aşa cum se întâmpla în vremurile bune de demult, când familia lui era una dintre cele mai invidiate şi respectate din cartier, nici în noul mod, al vremurilor noi capitaliste şi democratice, pe stil american.
Omu mânca o dată pe zi, cam pe la zece, unşpe în cursul dimineţii, la oarece timp după ce se trezea. Mânca şi el ce se putea, ce făcea rost cu o zi înainte, din mila unuia sau a altuia, sau ce cumpăra în ziua respectivă, pe puţinii bani câştigaţi din diverse comisioane, cărăuşii cu căruţul pe care-l avea în dotare, vânzare de cartoane şi ziare vechi sau alte asemenea activităţi greoaie şi neîndestulătoare. Însă se obişnuise cu toată tărăşenia asta, băi fraţilor, repeta de multe ori, mie mi s-a micit stomacul, ca la ăia care merg la spital şi la pune inel ca să nu mai bage atâta în ei, dar mă simt şi eu, culmea, acum la bătrâneţe, uşor la trup ca pasărea cerului şi limpede la minte ca un călugăr tibetan. Fraţii lui de suferinţă se hlizeau la auzul cuvintelor omului, spuse de acesta cu zâmbetul pe buze, şi încercau să producă mutre cât mai inteligente la auzul sintagmei „călugăr tibetan”. Ieri aşa, azi aşa, până într-o zi, când Haiceau, unul dinre fârtaţi, nemaiputând încropi mutra cu pricina, şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat fără ocolişuri pe Omu, bă frate, zi-ne bă şi nouă care-i chestia asta cu călugărul ăla de care tot aminteşti. Şi, tot cu zâmbetul pe buze, Omu le-a spus, le-a adus din Trabant chiar şi o hartă, desciocolată dintr-un atlas şcolar vechi şi murdar de motorină, care reprezanta continentul Asia şi pe care cineva, poate chiar proprietarul momentan al hărţii, încercuise cu cărbune negru zona desemnată la faţa locului ca fiind Tibetul. Şi nu doar atât, Omu explicându-le cu de-a-nţelesul şi cum stă treaba prin America, unde există cei mai mulţi graşi din lume, iar moda este să-ţi lege burdihanul cu un inel de oţel, să-l facă mai mic ca să nu te mai caci pe tine de foame şi să slăbeşti, ca un actor de la Hollywood să te faci în câteva luni de zile.

2.

Nu exista Omu fără Atunci
şi nici Atunci fără Omu.

Problema cea mare a lui Omu era însă alta.
Omu avea câine, un ciobănesc alb cu pete maro pe urechi şi pe piept. Îl chema Atunci şi-l ştia tot cartierul. Nu exista Omu fără Atunci, şi nici Atunci fără Omu. Relaţia lor nu era nici pe departe una de la stăpân la câinele acestuia, ci era una asertivă, de afecţiune şi respect reciproc. Dacă Omu nu avusese noroc de o relaţie familială normală, ba, mai mult, avusese ghinionul să tragă la sorţi o curvă de lux fără suflet, a ajuns totuşi să încropească, spre sfârşitul vieţii sale tragice, o relaţie ideală. Mulţi dintre cei din jur, dintre cei mai buni de gură, au şi schimbat la un moment dat perspectiva, zicând că, da, bine, fiecare sac îşi găseşte petecul, dar ar fi bine ca fiecare om să-şi găsească câinele. Numai că nu îi este dat oricui să-şi găsească un astfel de tovarăş pentru totdeauna. Omu era, după zodiacul chinezesc, născut în anul câinelui, era câine aşa-zicând, chiar el arătase povestea asta celor din jur, iar asta a fost o explicaţie suficientă pentru toţi pentru a se înţelege cum era posibilă o astfel de relaţie ideală.
Problema cea mare a lui Omu era însă hrănirea lui Atunci.
E adevărat, câinele nu mânca mult, era şi el săracul, de tânăr, un vagabond al cartierului, obişnuit cu posturile prelungite, rămăsese pe-acolo în urma unei turme de oi, care trecuse spre munţi, prin câmpul de dincolo de linia ferată, într-o primăvară şi într-o vreme în care astfel de obiceiuri strămoşeşti erau la ordinea zilei în regiunea oraşului de la poalele munţilor, dar care dispăruseră şi ele, cu timpul şi cu marile schimbări apărute în ţară de vreun decenu şi jumătate. Era destul de greu pentru Omu să facă rost zilnic de mâncare pentru Atunci. Ar fi fost uşor dacă ar fi procedat ca alţii, adică să caute prin gunoaie. Dar ar fi fost o impietate pentru el să-l hrănească pe Atunci în acest fel. Aşa că se strofoca zi de zi să-şi hrănească câinele cum trebuie, renunţa el la hrană pentru acesta. Şi se pare, au spus asta mai mulţi oameni din cartier, unii dintre ei cunoscători ai fenomenului animalier, sălbatic sau domestic, că Atunci ştia exact despre ce era vorba şi îi era recunoscător peste poate prietenului său Omu pentru sacrificiile făcute. Ca şi, de altfel, pentru faptul că dormea în Trabant împreună cu Omu, pe un pat improvizat pe nişte lăzi de lemn, din acelea de cincizeci de kile, în care se puneau cartofii pe vremuri, înainte ca leguma săracului să fie pusă în saci de nailon, cu stinghii relativ elastice şi uşor de înlocuit dacă se rupeau, Omu veşnic înveşmântat într-un palton negru cu guler de blană şi încălţat, vară, iarnă cu aceeaşi bocanci militari, acoperindu-se amândoi cu o plapumă albastru deschis umplută cu pene de gâscă, primită cadou de la Victoriţa, o femeie mai miloasă din cartier, care şi ea o facuse rost de la cineva care, vezi, nu mai suporta vechile obiceiuri româneşti de acoperemânt de noapte şi trecuse la dune moderne de plastic, înghesuindu-se unul în altul ca să se încălzească în friguroasele şi lungile nopţi care, mai bine de jumătate de an, se aştern peste meleagurile natale.

3.

La Boboci la o undă şi la un corpuscul
de tărie sau de bere.

În acea zi, contrar obiceiului, Omu nu a ieşit decât pe la cinci.
Încă din seara precedentă îl luase cu junghiuri pe la spate şi pe la oasele şi muşchii gambelor. E adevărat, fusese o iarnă grea, dintre cele mai grele cunoscute în ultimele decenii, o lună şi jumătate o ţinuse tot la minus zece şi cinşpe grade. Atunci fusese boier, îi crescuse o blănoacă de două palme, ca niciodată până atunci, astfel că Omu îşi dăduse seama încă de prin decembrie că-i aşteaptă o iarnă ca-n poveşti. Săracul câine, i-ar fi dat lui Omu, dacă s-ar fi putut, o parte bună din blana lui, ca să nu sufere de frig. Cu foamea te descurci, dacă n-ai ce băga în gură, mai zicea altădată Omu, bei, alcool dacă apuci şi se-ndură cineva să dea de băut, apă de la robinet, dacă n-ai altceva. Cu setea e problemă întotdeauna, nu cu hrana. Şi cu frigul de asemenea, degeaba faci focuri peste focuri, fraţilor, că adormi la căldură şi te trezeşti în ger, cu oasele bocnă, mai spunea Omu, noroc cu dulăul ăsta că mă mai încălzeşte, că altfel eram dus de mult pe cealaltă lume. În Tibet, completau Haiceau sau Stelică sau altul dintre fârtaţii adunaţi la Boboci la o undă şi la un corpuscul de tărie sau de bere. În Tibet, fraţilor, în Tibet, răspundea Omu cu gândul deja acolo, cu capul acoperit de o căciulă din blană de iac, stană în bătaia viforului himalaian.
N-a ieşit decât pe la cinci pentru că nu se putuse pur şi simplu ridica de pe lăzile de cartofi în rol de pat familial din Trabantul tras pe-o rână lângă calea ferată. Junghiurile deveniseră, oricum, în ultimul timp, odată cu venirea primăverii şi apoi a începutului de vară, tot mai greu de suportat. Dimineţile şi amiezile erau un chin, iar Omu aştepta mereu mai febril să treacă personalul de ora unu, ştiind că la vremea asta durerile îl mai lasă şi se putea urni afară şi apoi în cartier, la micile sale activităţi, în primul rând la aducerea de hrană pentru Atunci, ca şi la întâlnirile zilnice de la Boboci. Avea oarecum linişte până seara târziu, cam până pe la zece, ora la care se întorcea săgeata albastră care dimineaţa devreme ieşea din oraş către vest. Noaptea îi mai ogoia durerile Atunci, dar dimineaţa o lua de la capăt cu chinurile, chiar dacă câinele, în ultima vreme, stătea cu el în pat şi peste zi, simţind el că nu era în regulă cu omul lui.

4.

Câinele ăla care ţinea la Omu
ca la un frate de suferinţă.

Însă în acel an, cu două luni înainte, de Paşte adică, s-a întâmplat nenorocirea cea mare. Atunci, Omu l-a dat pe Atunci. Un gest care a părut la momentul respectiv de neînţeles, ba chiar cinic, din partea lui Omu, cum domne, să-şi vândă câinele ăla pe care se părea că îl iubeşte atât de mult, ziceau toţi oamenii din cartier, cum domne, câinele ăla care ţinea la Omu ca la un frate de suferinţă, cum se poate aşa ceva, ce s-a întâmplat cu omul ăsta, s-a prostit la cap?
Omu însă nu se prostise deloc la cap.
Ba chiar fusese foarte bine intenţionat. Pe Atunci îl luă cu binişorul, îi explică timp de mai multe zile cum stă treaba cu viaţa lor împreună şi cu faptul că el, Omu, nu mai are mult. Cu chiu cu vai, după lungi şi întortocheate explicaţii, Omu l-a făcut pe Atunci să priceapă că nu-i altă soluţie, dată fiind situaţia sa medicală, adică faptul clar ca lumina zilei că el nu-l mai poate îngriji cumsecade, decât de a-l da altcuiva, unui om de suflet care să aibă grijă de câine ca de propriul copil. Că, vorba ceea, spre deosebire de oameni, animalele de casă cum sunt câinii şi pisicile, rămân veşnic copii. Omu gândise mai de multă vreme la chestiune şi, chit că i se rupea sufletul, găsise un stăpân pentru Atunci, un om de treabă dintr-un alt cartier al oraşului, cu casă şi grădină, iubitor de animale, şi care, fără discuţie, putea să aibă grijă de câine mult mai bine decât o putea face el. Şi atunci, asta fiind marea lui problemă şi cuvintele pe care şi-i le repeta zi de zi, ce se va întâmpla cu Atunci, atunci când n-o să mai fiu?
Aşa că, în acel an de Paşte, Omu l-a dat pe Atunci, zicând tuturor că de fapt l-a vândut ca să dea de băut la ortaci. Într-adevăr, noul stăpân al câinelui îi dăduse nişte bani, nu ca plată, dar astfel ca de sărbători Omu să-i întreţină pe fârtaţii lui de la Boboci cu o tărie-două şi ceva bere la halbă. Despărţirea de Atunci fusese foarte grea, Omu nemaidându-se dus din curtea omului care luase câinele. Atunci căzuse într-o neagră melancolie, ochii negri ascunşi sub blană îi sclipeau de vinişoare roşii, iar dacă ar fi avut lacrimi, acestea ar fi curs gârlă. Într-un sârşit, Omu a plecat din curte şi s-a îndepărtat spre oraş, de-a lungul străzii aceleia de la marginea localităţii lor natale. Atunci rămăsese în poartă, privind cu neţărmurită tristeţe, dar şi cu înţelegere, în urma omului care îi fusese frate atâţia ani, acolo în cealaltă parte a oraşului, într-un nenorocit de Trabant de lângă linia ferată. Dar ce ani fericiţi totuşi, părea a spune Atunci, ce ani buni alături de un om bun şi loial, câine adevărat.
Fuseseră două luni de chin şi mai mare. Pe de o parte, durerile de oase şi de muşchi care păreau a nu se mai opri, chiar şi în orele după-amiezii, altădată cât de cât bunicele, pe de altă parte dorul de câinele lui, ca şi neliniştea care punea stăpânire pe Omu la gândul că Atunci ar putea avea probleme, deşi toate simţurile îi spuneau că, fără doar şi poate, câinele e deştept şi învăţat cu greul, că face faţă oriunde. Dar şi gândul că noul stăpân ar putea sa-şi arate şi altă faţă decât aceea văzută până atunci, că oamenii aşa sunt, filosofa Omu mereu, cu voce tare, în faţa fraţilor săi din agora zilnică de la Boboci, schimbători, imprevizibili, departe de tăria de caracter a animalelor celor dragi. Cam cu asta îşi ducea Omu grijile de două luni de când se despărţise de Atunci, încât prietenii de pahar de la Boboci au început chiar să-l înfiereze, prin vocea mai – marelui Stelică, bă Omu, acum în loc să ne spui tu şi să ne povesteşti aşa cum ne zici tu pe aia dreapta de ani de zile, acum numai şi numai de câinele ăla lăţos ne mai baţi la cap, lasă-l domne în plata lui, că acolo unde-i el e bine, are curte, păzeşte, are de mâncare în fiecare zi, ce te tot strofoci cu chestia asta, nu mai rămâne decât să ne toci la cap că l-ai vândut ca să ne dai nouă de băut, şi să ştii că noi toţi suntem de aceeaşi părere, bă Omu, şi eu, şi Haiceau, şi nevastă-mea Gripa, şi Lozu, chiar şi Vasile bă Omu, chiar şi el, că deşi tu l-ai poreclit AllyMcBeal, nu-i supărat pe tine, să ştii, ba chiar îi place dobitocului, are impresia că-i vorba de vreun fotbalist englez, că ăsta te apără întotdeauna frate, dar acum e şi el de aceeaşi părere cu noi.

5.

Omu a avut impresia
că a trecut foarte mult timp.

Venirea verii era altădată cel mai bun motiv de sărbătoare pentru Omu şi pentru Atunci. De data asta, iunie a venit cu durere în oase şi cu suferinţă în suflet. În acea zi, se făcuse târziu de tot, cinci după-masă adică, iar Omu abia ajunsese, mai mult târşâindu-şi picioarele, pe lângă blocurile de locuinţă de la marginea cartierului. Avea drumul lui în fiecare zi, intra pe aleea de lângă magazinul de materiale de construcţii, apoi trecea strada principală din cartier şi intra între blocurile vechi spre părculeţ, după care ieşea pe lângă ruinele vechii centrale termice către strada cotită care îl ducea exact în poartă la nea Ion, adică la gura crâşmei de cartier fără nume şi poreclită la Boboci, înainte vreme, imediat după revoluţie, De Fonseca, după numele unei firme italieneşti de pionierat pe tărâmurile româneşti abia ieşite din aşa zisa negură a comunismului.
Încet şi cu grijă, Omu ajunse, după minute bune de târât, în părculeţul dintre blocurile vechi ale cartierului, un fost loc de joacă pentru copii, altădată cu leagăne pe lanţuri, hucine, scări de căţărat, bări de ridicat în muşchi şi chiar un micuţ tobogan de tablă, în care, de-a lungul anilor, nici un copil de cartier n-a scăpat nejulit sau netăiat la picioare sau la coate din pricina niturilor desfăcute şi a marginilor tăioase de la încheieturi ale tablei jgheabului care închipuia acel mijloc ludic de absolută noutate la noi, în acele vremi de mult trecute. Cu timpul, amenajările acelea au dispărut una după alta, fie că s-au stricat de atâta zbenguială copilărească, ele nemaifiind reparate de intreprinderea comunală care le avea pe gestiune, fie că au fost furate bucată cu bucată, mai ales după revoluţie, fierul acela greu şi vopsit în verde lucios reprezentând o tentaţie imensă pentru haitele de adunători de astfel de materiale. Nu mai rămăsese decât gărduleţul parcului, adică un fel de înprejmuire, nu mai înaltă de jumătate de metru, din ţeavă de un ţol, prinsă într-un strat de ciment de o jumătate de metru băgat în pământ. Lucru temeinic, vechi, astfel că, oricât ar fi încercat cineva să-l smulgă, cu greu ar fi reuşit, iar ca să-l taie cu bomfaierul, aşa cum s-a procedat cu alte lucruri din parc, nu merita, că ţeava aia destul de subţire nu valora mare lucru. Gărduleţul acela era însă foarte bun acolo, pe el aşezându-se câteodată copiii grămadă, înghesuindu-se unul în altul, sau folosindu-l ca fileu de tenis cu piciorul, în strigătele de făcut linişte ale mai multor locatari din preajmă.
Ajuns în părculeţ, Omu se aşeză pe stinghia îngustă a îngrăditurii de fier, undeva mai la umbră, sub ramurile unui corcoduş, crescut acolo la o margine într-o stufoşenie de nedescris. Încercă să-şi odihnească picioarele, aşa că le întinse de câteva ori şi le retrase pe măsură, în trosnete de lemn vechi şi noduros. Era o zi foarte caldă de iunie, cu un soare atâta de strălucitor şi un cer atâta de senin, încât era clar că vara îşi intrase pe de-a întregul în drepturi. Părculeţul era pustiu la acea oră, copiii nemaiavând mare lucru de făcut în acel loc fără mijloace de joacă, iar pentru băieţii şi fetele de cartier, care se adunau acolo seară de seară la o poveste, o ţigară poştită şi bere la pet mutată din gură în gură, nu sunase încă ora adunării, la aceasta vreme a anului ea fiind mult încolo spre lăsarea întunericului. Chinuit de dureri şi schimonosit de poziţia cu totul neconfortabilă pe acea stinghie îngustă de fier, Omu se lăsă uşor într-o parte, în iarbă, poate-poate s-o mai linişti cumva pe acea moale şi proaspătă cuvertură. Se întinse cât era de lung, şi Omu era îndestul de lung ca să fie unul dintre cel mai înalţi oameni din cartier, înfofolit în nelipsitul său palton, cu căciula de blană pe cap, sucită într-o parte de lăsarea la rasul solului, şi-şi scoase din picioare bocancii cât toate zilele, după care îşi puse o mână sub cap şi încercă să se liniştească închizând ochii şi evitând pe cât se putea să fie abstras de punctişoarele roşii care-i jucau tontoroiul în întunericul din faţa ochilor. O durere mare îl cuprinse dintr-o dată la piept, dar care dispăru apoi pe dată, ca şi cum nici n-ar fi existat. Un fulger în piept, în plină vară, după care, sfârşit, Omu aţipi acolo sub corcoduş, în iarba multvisată o iarnă întreagă.
Când s-a trezit, tresărind din tot trupul, Omu a avut impresia că a trecut foarte mult timp.
Soarele nu se vedea şi nu se simţea, era cumva o anumită răcoare, ca după o ploaie sănătoasă de vară, când încă norii n-au dispărut de pe cer, iar în jur, acolo în părculeţ, în adânciturile formate an după an în pământul bătătorit, apăruseră vreo câteva băltoace. Iarba era şi ea udă binişor, semn că într-adevăr o ploaie se abătuse din senin şi turnase apă cu găleata peste oraş. Atunci Omu se ridică în capul oaselor şi privi mai atent în jur. Părculeţul era tot pustiu, dar golit parcă doar pentru o scurtă vreme de sumedenia de copii care îi dăduseră viaţă cu puţin timp în urmă, alungaţi pe la casele lor de ploaia neaşteptată. Simţea asta pentru că, de necrezut, părculeţul arăta ca odată, cu leagăne şi hucine, cu scăriţele binecunoscute şi cu toboganul ăla de tablă argintie, pe care Omu şi-i le amintea foarte bine, ca şi când ar fi privit o fotografie. Omu îşi frecă de mai multe ori obrajii, de sus în jos şi invers, îşi scoase căciula de pe cap şi o scutură de câteva ori peste iarbă, după care şi-o puse la loc pe cap, îşi încălţă bocancii, apoi se ridică în picioare şi se scutură pe pantaloni şi pe palton de apa care le îmbibase şi care-i pătruse până la cămaşă şi la izmene. După câteva clipe de scuturat, Omu privi cu aceeaşi uluială cum începură să apară înapoi în părculeţ copiii. Ieşeau cu repeziciune din scările blocurilor dimprejur, mulţi, tot mai mulţi, unii cu mingi sau cu palete rudimentare în mâini, alţii rostogolind cercuri subţiri de lemn, colorate în roşu sau în portocaliu sau în albastru. Se adunau grămadă cu ţipete şi gesturi energice, să reia jocul de unde îl lăsaseră. Cei mai mici erau aduşi în părculeţ de părinţii, târăş-grăpiş afară din blocuri sau căţăraţi pe umerii celor mari, chiar şi copilaşi de doi-trei anişori fiind puşi de ai lor, mamă sau tată, bunici sau fraţi mai mari, în leagănele atârnate pe lanţuri, sus pe scăriţe sau pe scaunul îngust al hucinelor. Copiii aceia, dar mai ales părinţii cu mogâldeţele după ei, trecând pe lângă Omu, îl priveau pe acesta cu mirare, ca şi când ar fi văzut pentru prima oară un astfel de om. Iar la un moment dat, unul dintre acei oameni mari, un tată ce-şi purta către un leagăn, rămas ca prin minune încă liber, o fetiţă de vreo patru ani, chiar îl luă pe Omu la întrebări, că cine e, ce caută acolo în parcul de joacă al copiilor, în cartierul lor de vază, şi să facă bine să plece de acolo că se sperie ăia mici.
Nemaiînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, Omu îşi luă tălpăşiţa de-acolo spre aleea binecunoscută, din traseul său zilnic, care îl scotea în strada dintre blocuri şi case pe care se găsea crâşma de la Boboci. Ieşi din părculeţ la repezeală, dându-şi seama într-o străfulgerare că nu-l mai doare nimic. Absolut nimic. Ieşind din părculeţ către centrala termică părăsită şi în ruine, nimeri în plin soare şi în plină caniculă de după-amiază. Soarele strălucea pe cer, încă foarte sus, iar rotocoale de praf de zbenguiau în aer şi făceau să tremure nuanţele infinite de verde ale ierbii şi arborilor. După câţiva paşi pe aleea de dincolo de parc, dădu nas în nas cu nea Traian, om vechi al cartierului, locatar al blocului de alături de părculeţ, fostul său vecin de scară, care de la distanţă încă lua pe fitecine în răspăr, de bunăcuviinţă de altfel, nu de răutate, adică îi şi zise, măi Omule, ce mai faci măi, nu te-am mai văzut de câteva zile, cum o mai duci măi acolo la Trabant, măi Omule, cam târziu spre crâşmă, ai dormit de-amiază, te pomeneşti. Omu rămase oarecum stană, dar nu într-atât încât să nu-i dea bineţe omului şi să-i zică, nea Traiane, ce ploaie a dat, nea Traiane, ai văzut, aşa din senin, ce mai ploaie, de mi-a luat toată durerea din oase, parcă cu mâna, oare ce-o fi asta? Nea Traian îl privi atunci cu mirare, de parcă ar fi văzut o stafie, nu un om, răspunzându-i că, măi dragă Omule, tu încă nici n-ai ajuns la crâşmă şi eşti deja gata beat, unde-ai văzut tu ploaie, apă, care va sa zică, măi Omu, că n-a mai plouat de două săptămâni bune.
Omu n-a mai aşteptat nici o clipă şi, neîncrezător în spusele fostului său vecin, zbughind-o pe strada pustie către Boboci, uriaş în paltonul său negru şi cu căciula rusească pe cap, începu să pipăie, din goană, iarba şi frunzele arbuştilor de pe margini, cu aceeaşi mirare şi în aceeaşi stare de surescitare, ba chiar înspăimântat de faptul că era totul uscat, mai mult, că izbind iarba cu talpa bocancului se ridicau în aer rotocoale de praf vechi, că pe frunzele tinere se putea vedea şi simţi un strat foarte fin de praf alburiu. Şi abea dacă mai auzi glasul lui nea Traian rămas undeva în urmă între tufele mari de ploaie de aur şi de lămâiţă, cum îl dojenea părinteşte că, măi Omule, stai să-ţi povestesc de fiică-ta, c-a fost pe-acasă săptămâna trecută, cu un băiat după ea, stai frate, să-ţi spun ce şi cum. Altădată Omu ar fi alergat mort-copt să afle de la fostul său vecin câte ceva de fata lui, studentă la Bucureşti în ultimul an de facultate, atunci când venea acasă la mă-sa şi tatăl vitreg, în apartamentul din blocul de-alături de părculeţ.
Dar Omu era deja departe, şi nicio veste, chiar şi despre copilul lui, n-ar mai fi putut să-l aprească din goana către Boboci. Deşi la un moment dat avusese tentaţia să se întoarcă în parc, să mai vadă odată cu ochii lui băltoacele şi copiii întorşi la joacă, leagănele şi scăriţele încărcate de ei, puştanii croindu-şi corăbioare din hârtie şi suflând în pânze să le împingă câţiva centimetri pe luciul efemer de apă. Nu s-a întors, gândindu-se că e incredibil că a scăpat de durerile de oase, dacă mă apucă iar, aşa era iarăşi uşor la trup şi zbura la joasă înălţime ca o mare pasăre neagră spre localul de cartier.

6.

Poate că era iarăşi prin Tibet.

Omu a ajuns la Boboci pe la cinci şi jumătate, aflase el imediat ce a intrat pe poarta grădinii cu ciment pe jos şi mobilată cu mese şi scaune de fier vopsite cu alb şi cu verde, aşezate sub umbra de verdeaţă a viţei de vie, care acoperea peste tot partea de local în aer liber. Stelică avea ceas şi îi strigă imediat că, bă Omu, dă-o dracu, e cinci jumate, bă, şi abia acum apari, iar ai stat şi-ai plâns după Atunci. Omu se opri în poartă ca fulgerat, e cinci jumate, auzi, cum dracu, la cinci am plecat de-acasă, cum dracu, ce-o fi domne cu toată povestea cu somnul şi cu parcul şi cu copiii, băi fraţilor, le strigă ortacilor aşezaţi care-cum pe la mesele din curtea Bobocilor, azi a plouat sau nu, că fiţi atenţi, am paltonul ud şi căciula udă, să fiu, am adormit afară în iarbă şi m-a udat ploaia.
Atunci au început să râdă cu toţii, auzi frate, că l-a plouat în gât pe Omu, bă frate, aşa-i dacă n-ai cap, sau poate te-ai pişat pe tine, mai bine hai şi şezi, uite-aici e loc liber, lângă slăbănogul tău de AllyMcBeal, hai că-l trimitem pe Haiceau să-ţi aducă una mică să te întremezi, poate că nu mai scapi pe tine, că, atâta cât o ai de mare, şi cantitatea trebe să fie pe măsură, de-aia eşti ud ca Atunci când alerga ca nebunul prin ploaie şi lătra la tren.
Omu s-a aşezat cuminte la masă, exact acolo unde îi indicaseră băieţii, adică lângă Vasilică, zis şi AllyMcBeal, iar Haiceau, voluntar de profesie, se şi aruncă înăuntru în local să-l roage pe nea Ion să-l cinstească pe Omu cu o rachie, că are nevoie, face pe el, e ud tot, a intrat în anul morţii, nea Ioane, despărţirea de Atunci l-a dat gata, omul cel mai scump din cartier şi cu cea mai mare sculă din împrejurimi, uite ce-a ajuns.
Exact atunci am intrat şi eu la Boboci. Nu intru acolo prea des, că-mi trebuie bani serioşi, nu c-ar fi scump, e cea mai ieftină crâşmă din oraş, dar nu se face să intru şi să nu le dau de băut la băieţi, iar dacă-l cinstesc pe Omu sau pe Stelică, sare şi Gripa imediat cu gura, că ea ce cusur are, hai dom profesor, dă-o-ncolo, eşti boier nene, dă la toţi că se notează şi te duci direct în rai, o să te trezeşti acolo numai dumneata şi Sf. Petru, că numai dumneata dom profesor ne mai dai de băut şi ne dai senzaţia că nu pe degeaba, e adevărat, cine mai mînâncă aşa ca dumneata tocană de urzici o lună încheiată pe an, şi numai vârfuri vineţii şi fragede, ce ştie lumea de azi ce-i bun.
Ca de obicei le-am dat de băut la toţi, mai ales că unii erau deja cam făcuţi şi cu chef de vorbă. A băut şi Omu, prima rachie adusă de Haiceau şi după aia încă vreo două beri la halbă. Vorbeau toţi odată şi strigau în gura mare, se hlizeau şi făceau giumbuşlucuri, au făcut, spre disperarea mea că îşi fac şi mai mare chef de băut, şi concurs de flotări.
În tot acel timp, Omu a stat tăcut acolo pe locul lui, încotoşmănat în paltonul lui negru şi cu căciula pe cap. Contrar obiceiului, el fiind de cele mai multe ori în centrul atenţiei, cu poveştile şi vorbele sale întoarse pe dos, părea că se află undeva în altă parte, era cu gândul dus pe alte plaiuri. Dar nici acest lucru n-a părut ciudat celor din jur şi, mărturisesc, nici mie, poate că era iarăşi prin Tibet, la poalele unui vârf de piatră seacă, în bătaia vântului tăios. Sau poate se ruga în gând pentru Atunci, poate-i transmitea acestuia, acolo la celălat capăt al oraşului, sfaturile şi îndemnurile sale de bine, odată chiar povestise ortacilor că el crede în telepatie, dar nu între om şi om, ci între om şi animal, mai ale câine. Sau dacă nu câine, măcar lup. Însă ne-am privit ochi în ochi de câteva ori. Mi-a zâmbit, ba chiar o dată a şi dat din cap afirmativ, abea perceptibil pentru cei neatenţi din jur.

7.

Cât de complicată devine viaţa
atunci când moare un om.

Omu a murit către opt seara, în scaunul în care stătea aşezat în curte la Boboci.
Eu plecasem deja cam de vreo jumătate de oră, am vrut să prind deschis la aprozarul din cartier, că de aia ieşisem, după ceva legume de-o ciorbă. A murit cu zâmbetul pe buze, iar ortacii lui nu şi-au dat seama că a murit minute bune, Omu fiind foarte tăcut în aceea zi. La început au crezut că a adormit, toropit de căldura şi lumina roşie a soarelui care apunea uriaş la orizont, în dreptul turnului bisericii vechi de la marginea oraşului, şi de cantitatea de alcool, destul de consistentă, pe care-o îngurgitase.
Prima reacţie a băieţilor, când au văzut că Omu nu mişcă, nu respiră şi nu vorbeşte, a fost de neîncredere, bă ăsta poate că ne-o face, că ştie tot felul de tertipuri, chestii din ălea cu călugări tibetani, cred că se face, bă. Dar s-au prins apoi că nu-i de glumă. Au încercat să-l mişte cumva, să-l gâdile, să-l tragă de barbă, până când trupul omului se aplecă într-o parte ca un proiectil mare şi neagru, iar apoi se prăbuşi sub masa de tablă, care se zgudui ca la cutremur iar halbele şi paharele de pe ea se răsturnară şi se sparseră cu mare zgomot pe ciment.
Atunci a ieşit nea Ion să vadă ce se întâmplă, a crezut probabil că băieţii s-au îmbătat atâta de tare încât se iau la trântă sau chiar la bătaie, poate că Haiceau s-a dat iar la Gripa, că i-o mai trăsese ăleia şi altădată, sau poate că Stelică, aşa ca să facă pe cocoşul, s-a apucat iar de unul sau de altul, sau poate chiar o bate pe nevastă-sa, aşa ca să-i fie învăţătură de minte, că el e bărbat în casă. Nea Ion şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Băi, futui, a murit la mine în crâşmă, acuma băi băieţi trebuie să chemăm salvarea, să vedem ce şi cum, că ăia ştiu cum se procedează. Stăteau cu toţii stane, le trecuse beţia de tot şi au început să plângă. Plângeau încă atunci când a venit salvarea, după ce nea Ion sunase la 112, spunându-le ălora că e un om la el în crâşmă care e foarte bolnav şi aproape nu mai mişcă. Când a venit salvarea, i s-a spus asistentului că mortul n-are pe nimeni, că e om al străzii, ceea ce se şi vedea cu ochiul liber, iar crâşmarul a insistat că trebuie dus de-acolo, eventual la spital, sau altundeva, că statul e răspunzător acum de soarta omului, că dacă până atunci statul n-a avut grijă de el, acum că e mort trebuie făcut ceva cu el. Asistentul de pe salvare a întocmit rapid un certificat constatator al decesului, în care a scris că mortul s-a numit Omu, pentru că nimeni dintre cei din jur nu-şi mai amintea care a fost numele adevărat al acestuia, iar Omu nu mai avea acte de mult, şi i-a sfătuit să-l ducă pe mort acasă, sau dacă n-are aşa ceva, să-l transporte la vreo firmă de pompe funebre, de unde să fie apoi dus la groapă, nu înainte însă de a se merge la primărie pentru a se obţine un certificat de înmormântare. La toate acestea, ortacii lui Omu şi nea Ion au rămas înmărmuriţi, unii, cei care mai avuseseră decese în familie, amintindu-şi, ceilalţi, care nu se mai întâlniseră cu astfel de lucruri, dându-şi seama pe moment, cât de complicată devine viaţa atunci când moare un om.

8.

La Trabant, că acolo a fost casa lui.

Asistentul a plecat de la Boboci lăsându-le pe masa la care stătuse Omu hârtia în care scria că acesta e mort.
S-au apucat şi şi-au ridicat prietenul înapoi pe scaun şi i-au pus căciula la loc pe cap, adunând-o de pe jos dintre chiştoace şi cioburi de halbe şi pahare, înjurându-l în gura mare pe nea Ion care le spusese, băi, fraţilor, eu zic să-l duceţi acasă la fosta nevastă, că aia poate că mai ştie cum l-a chemat şi poate că-i face hârtie la primărie şi-l îngroapă ea, că asta-i la noi la români, băi fraţilor, nevasta, chit că mai e cu tine, chit că nu, trebuie să-şi îngroape omul. De fapt, şi-au dat seama ortacii lui Omu, nea Ion vroia să scape cât mai repede de mort, nu i-a căzut bine deloc că Omu a murit la el în local, chiar dacă a murit afară, în curte, nu înăuntru, în localul propriu-zis. I-au îmbumbat paltonul, i-au aşezat mai bine căciula pe cap şi au încercat să-l ridice pe mort şi apoi să-l scoată afară din curte, bă, îl ducem la Trabant, că acolo a fost casa lui de ani de zile, şi vocea lui Stelică a sunat grav în liniştea serii de iunie şi-n lumina ca sângele care acoperea orizontul, ce să caute la curva aia de la bloc, păi ce crezi, nea Ioane, că aia ne primeşte cu Omu mort după noi, aia cu procurorul ei sună la poliţie şi ne leagă, eşti nebun, mai bine zi mersi domne că a murit cu ochii închişi, a ştiut el ce-a ştiut, că altfel trebuia să-i închidem noi, şi nu ne-ar fi fost totuna.
Dacă pe moment beţia le trecuse, alcoolul îşi făcea însă treaba mai departe. Şi treji să fi fost, şi ar fi fost greu peste măsură să-l care pe Omu atâta drum până la marginea cartierului. L-au apucat cu toţii, care cum, de mâini, de picioare, de cap, de palton, înghesuiţi unul în altul, aplecaţi de şale, încercând să-l scoată din curte pe mort şi să ia calea spre linia ferată. Omu fusese un om înalt, dar slab, mai ales în ultimii lui ani, când hrana devenise pentru el un lucru de nebăgat în seamă. Dar băieţilor li s-a părut că acesta e atâta de greu încât le va fi imposibil să-l care tot drumul până la Trabant, nu-i nimic, fraţilor, şi vocea lui Stelică se auzi în mijlocul străzii, în întunericul care se lăsase deja peste cartierul natal, întărită de sprijinul vocal al Gripei, aflată lângă umărul lui şi ţinându-i capul cât mai sus lui Omu, mai lăsăm jos, ne mai odihnim, trebuie să-l ducem acasă la el, asta-i datoria noastră de onoare pe ziua de azi, iar după aia trebuie să facem priveghi, cu tot ce trebuie, bă Haiceau, întorce-te repede la nea Ion, să nu închidă, să ne dea pe datorie de băut, ia vreo câteva sticle de tărie, nu putem să-l priveghem pe Omu fără băutură, stăm acolo la Trabant toată noaptea.

9.

S-a dus săracul Omu,
ce să-i faci, n-ai ce-i face.

Aproape ajunseseră cu Omu în părculeţ când le-am ieşit înainte. Am mai zăbovit şi eu prin cartier, cu unul, cu altul, în poveşti, după ce m-am aprovizionat cu legume şi zarzavaturi. Mă îndreptam cu grăbire spre casă şi ieşisem din parc pe aleea dintre blocurile vechi ale cartierului, când am dat nas în nas cu gaşca de la Boboci. Mi-am dat seama imediat că Omu a murit, pentru că era întins pe jos, undeva în iarbă şi în buruieni la marginea aleii. Omu n-a fost dus acasă niciodată pe sus, chiar dacă era băut mangă. Măcar atât, dacă tot sunt beţivan clasa întâi, spunea el câteodată, să ajung acasă pe picioarele mele. Când n-o să mai ajung în felul ăsta, atunci înseamnă că-s mort. Şi iată că era chiar aşa cum prevăzuse, pe ultimul lui drum de la crâşmă spre casă. L-am lăsat jos, dom profesor, că-i greu de nu mai putem, şi-am băut şi noi pe rupte azi, ce să facem, am fi băut şi mai dihai dacă am fi ştiut ce se va întâmpla, se auzi din întuneric vocea lui Stelică, printre câteva fumuri repezi din ţigară. Stăm şi hodinim şi pipăm, că nu mai putem, şi mai e încă drum până la Trabant, se mai auzi încă o dată vocea lui Stelică, acompaniată de vocile guturale ale celorlalţi, dintre care se distingea, în tăcerea nopţii şi în lumina puţină a lămpii chioare de lângă fosta centrală termică a cartierului, vocea ascuţită şi gâfâită a Gripei. S-a dus săracul Omu, ce să-i faci, n-ai ce-i face, aşa ne ducem toţi, dom profesor, nu scapă nimeni, măcar Omu n-a dus-o chiar rău în ultimii ani, a avut linişte şi chiar mulţumire sufletească, l-a avut pe Atunci, iar acum uite că are cine să-l ducă acasă şi să-l privegheze. Numai cu îngropatul nu ştim încă ce să facem, s-a auzit iarăşi vocea lui Stelică, pentru chestia asta trebuie acte şi bani, Omu n-are nici de unele, nici de altele, iar noi nici atâta, poate că facem cumva şi rezolvăm, dom profesor, cu dumneata, cu oamenii din cartier, poate facem şi pomană la nea Ion în curte. Le-am răspuns că o să discutăm asta mai târziu, că este timp destul, dar numai după ce-o să-mi povestească ce s-a întâmplat cu Omu, abia ce ne-am despărţit la Boboci şi Omu e mort şi dus acasă la Trabant. Le-am mai spus că până ajung ei acasă la Omu, eu dau fuga până acasă ca să las plasa de cumpărături şi sa aduc nişte lumânări, că dacă tot a murit fără lumânare la cap, aşa cum îmi imaginam că s-a întâmplat, măcar priveghiul să-l întocmim cumsecade.
L-au ridicat pe Omu şi au plecat încet şi cu mare grijă, iar când aproape au ajuns să dispară după colţul de verdeaţă sălbatică de la intrarea în părculeţ, am auzit vocea groasă a lui Vasilică strigându-mi că, dom profesor, adu şi de băut, că ştim că ai destul în pivniţă, că nea Ion nu ne-a dat pe datorie decât două jumătăţi de rachiu.

10.

Un urlet a sfâşiat atunci
tăcerea nopţii luminate ca ziua.

Am răms o clipă locului privind în urma găştii de la Boboci dispărând în părculeţ. Am luat-o după ei încet şi pentru câteva clipe mi-au apărut din nou în raza privirii, o îngrămădire de umbre vociferând, dispărând apoi iarăşi între gardurile vii din cealaltă parte a parcului. Am tăiat parcul prin mijloc şi m-am aşezat pe stinghia îngustă de fier a vechii îngrădituri. Mi-am aprins o ţigare şi am tras câteva fumuri cu sete, unul după altul. Am ridicat ochii spre cer, mirat că se făcuse lumină în jur ca ziua. O jumătate de lună uriaşă şi portocalie se afla deasupra blocului din faţă, printre vechile antene de televiziune, rămase acolo pe acoperiş ca nişte ramuri uscate de copac. În câteva minute, până am terminat ţigara, întregul astru străluci pe bolta senină, albită de stelele lui iunie. Am dat drumul ţigării şi am călcat-o cu talpa pantofului. Mi-am dat seama într-o străfulgerare că o aruncasem într-o mică băltoacă, iar eu însumi stăteam cu pantofii în acea băltoacă, astfel încât eram ud până la glazne. Am privit în jur cu mirare şi am observat că erau mai multe bălţi de acest fel, ici şi acolo în părculeţ. Mi-am amintit cu stupoare ce spusese Omu atunci când a ajuns, către seară, la Boboci, despre ploaia care-i luase durerile de oase cu mâna parcă. M-am ridicat, am luat sacoşa cu legume din iarba udă de lângă îngrăditură şi am luat-o spre casă. Dintr-o dată, ca un fulger alb, un câine ţâşni dinspre aleea din faţă. M-am uitat cu atenţie, era un ciobănesc lăţos care se opri brusc în faţa mea. Un urlet a sfâşiat atunci tăcerea nopţii luminate ca ziua. Apoi câinele ţâşni iar într-o goană nebună spre ieşirea din parc. L-am privit dispărând în verdeaţa întunecată de la marginea de vest a părculeţului şi apoi am plecat spre casă să aduc lumânări, mâncare şi băutură.