IUNIE

1 iunie 2009 - au citit:
Andrei Ileni (poezie)
Marinela Porumb (proză)


Marinela Porumb

Dincolo de iubire
(fragment de roman)

XXXV

Se aplecă deasupra patului şi privi cu atenţie chipul liniştit al Claudiei. Se prefăcea că doarme în aşteptarea sărutului de ,,noapte bună”. De îndată ce Ştefania i-ar fi atins cu buzele fruntea ar fi sărit să o cuprindă cu braţele ca o caracatiţă, să o ia prizonieră şi să nu o elibereze până nu i-ar fi smuls promisiunea unei poveşti.
- Sunt obosită şi mă dor ochii draga mea, astăzi nu îţi citesc nici un basm!
- Dar stai lângă mine, cinci minute, cinci minuţele mici! insistă fetiţa hotărâtă să nu cedeze chiar aşa repede. Nici nu vreau basm!
- Nu te cred, vrei tu ceva! îi mângâie părul şi îi cuprinse obrajii în palmele calde. Spune repede ce vrei până nu trec toate minuţelele!
- Vreau să ţin în mână până adorm mărgeaua fermecată a bunei Ana, mărgeaua albastră.
- Bine, se învoi Ştefania, numai de data asta, nici mie cât am fost copil nu mi-a dat-o vreodată.
- Promit că nu o pierd…ştii ce văd eu înăuntrul ei?... o pisicuţă cu fundă albastră…
- Altceva mai vrei? o întrebă Ştefania, văd după cum îţi sclipesc ochişorii că mai ai o dorinţă!
- Vreau o poveste adevărată de când erai tu copil, o poveste cu buna Ana! 
Ştefania se aşeză pe marginea patului învelit în aşternutul roz imprimat cu scene din povestea ,,Albă ca zăpada”, iar fetiţa se retrase cât mai mult să îi facă loc, apoi îşi puse capul în poala ei:
- Mai joacă-te cu degetele în părul meu, o rugă.
Ştefania îi cuprinse şuviţele de păr între degete şi le prefira uşor, în timp ce gândurile i se întorceau undeva departe în trecut.
- Buna Ana era o femeie micuţă, sprintenă şi foarte harnică. Avea ochii albaştri ca două flori de nu-mă-uita, pielea subţire şi transparentă, i se vedeau pe tâmple vinişoarele de sânge ce pulsau, iar în obraji avea doi bujori pe care îi ciupea din când în când pe ascuns ca să fie rumenă şi frumoasă, uite aşa cum te ciupesc eu acum pe tine! Ştefania o ciupi pe Claudia, fetiţa îi întoarse ciupiturile nu numai în obraji, pe toată faţa şi povestea degeneră într-o vânzoleală şi-o îmbrânceală cu hohote de râs nestăvilite. 
- Mami, buna Ana nu avea păr? întrebă fetiţa râzând.
- Avea, cum să nu, avea o coadă frumos împletită cu un şnur, pe care o răsucea în jurul capului şi o prindea în agrafe. Nu-şi lăsa părul descoperit, purta acasă întotdeauna o basma crem cu picăţele maro, pe care o lega uşor sub bărbie, iar când ieşea pe portiţă îşi lua basmaua de mătase cu ciucuri.
- Basmaua roşie? încerca să o deruteze 
- Maro. Era bunică, nu Scufiţa Roşie. Tu porţi băsmăluţă roşie Claudia,…Buna Ana, vara purta pălărie de pai, să-i rămână tenul alb şi curat, să nu o ardă soarele. Se spăla pe faţă şi iarna şi vara fără săpun, numai cu apă rece din fântână…
- Asta cu spălatul cu apă rece nu-mi place…îmi spui povestea despre cuc?
- O ştii, doar ţi-am spus-o de atâtea ori!
- Sunt ,,bosită”, zâmbi Claudia, imitându-se pe ea când era mai mică şi stâlcea cuvântul ,,obosită” şi, nu-mi amintesc.
- Te cred că eşti obosită, doar toată ziua te-ai jucat! Acum închide ochişorii şi încearcă să adormi până termin 
eu povestea:
 ,,Cucul este o pasăre călătoare, care vine la noi în luna aprilie din Africa, unde stă toată iarna. Bărbatul cuc ajunge cu mult înaintea femeii cuc, pentru că el zboară mai repede şi la dus şi la întors, nu o aşteaptă niciodată. Are culoarea gri, aripi ascuţite, coada lungă, îi place foarte mult să se legene pe crenguţele mai subţiri ale copacilor şi să cânte:..
- Cu-cu, cu-cu! îşi ţuguie buzele Claudia.
Iar femeia cuc îi răspunde:
- Glu-glu, glu-glu! completă fetiţa.
Aproape de casa bunei Ana era o pădure mare, de foioase, mai ales stejari bătrâni creşteau acolo şi se ştie că şi cucii preferă să trăiască în păduri, unde sunt multe cuiburi de păsărele. Ei nu îşi fac niciodată cuib, pun câte un ou în cuibul altei păsări de unde fură unul, îl sparge şi îl mănâncă, pentru ca pasărea să nu observe că are un ou în plus. Cum se întâmplă lucrurile astea ţi-am mai povestit, aşa că astăzi vreau să îţi spun altceva ce mi-am amintit. Când eram eu copil, la buna în sat, de Sărbătoarea Învierii lui Iisus nu venea ,,Iepuraşul” cu daruri pentru copii. Darul de Paşti, din partea părinţilor erau hainele noi cu care copii se îmbrăcau în ziua de sărbătoare. Paştele cădea cel mai adesea în luna aprilie sau mai. De când începeau să înflorească viorelele şi toporaşii albaştri prin grădini sau pe marginea pădurii ascultam cu atenţie ciripitul păsărelelor ca să desluşim cântecul cucului. 
- De ce aşteptaţi să cânte cucul? nu-şi stăpâni curiozitatea fetiţa. 
- Era semn că a venit primăvara, că a venit cucul şi îi putem face un cuib ca să ne lase şi nouă ouă în el. Cu o seară înainte de Paşti culegeam într-un coş mulţi mâţişori de nuc, florile acelea lungi cât un deget de om, cu inflorescenţe mici verzui şi le împleteam cu crenguţe uscate. Era destul de greu să facem un astfel de cuib şi ne lua mult timp. Când era gata, îl aşezam lângă pietroiul mare de sub nuc, în grădiniţa de la stradă. Acolo venea dis de dimineaţă cucul şi ne aducea bomboane ouşoare colorate şi ouă vopsite. 
- Ouă roşii?
- Ouă mov, erau la fel cu cele pe care buna Ana le vopsea cu cerneală, în vasul de pe plită.
- De ce mov?
- Nu ştiu, poate nu avea vopsea roşie, uneori le mai vopsea şi portocalii ca soarele!
- Vrei să îmi spui povestea cu soarele? Cum ai vrut să prinzi soarele?
- Îţi spun doar dacă încerci să adormi şi nu mă mai întrerupi!
Claudia se cuibări pe braţul ei şi asculta atentă, fiecare cuvânt. 
- Când încă nu se lumina de ziuă, la al treilea cântat al cocoşilor, moşu se trezea să pregătească carul. Mişca şi Mojar ieşeau din grajdul lor întunecos şi îşi purtau alene greutatea lor de boi blajini până la fântână, unde moşu turna apă proaspătă în vălăul cioplit în piatră, acoperit cu muşchi verde de umezeală. Sorbeau apa rece cu poftă, sforăiau pe nările lor mari aruncând în aer aburi de respiraţie şi stropi minusculi de apă, îşi treceau limba groasă şi roz de o parte şi de cealaltă a gurii, apoi se îndreptau spre ruda carului unde îi aştepta jugul ce-l aveau de purtat, să tragă carul. În vremea asta buna Ana şi mama pregăteau desagii cu mâncare şi ulcioarele de lut ars cu apă rece. 
- Ce mâncare punea în desagi? 
- Numai bunătăţi: pâine mare cu coaja bătută, coaptă în cuptorul de sub scara podului, slănină fragedă, ouă fierte, ceapă…
- Ciocolată, biscuiţi, suc, completă Claudia pufnind în râs.
- Nici vorbă, poate nişte bomboane, eugenia sau napolitane, banii nu se risipeau, erau puţini şi bine chibzuiţi.
Carul ne legăna în drumul lui lung de vreo trei ore până sus în hotar. Culcaţi, înfăşuraţi în haine să nu simţim răcoarea dimineţii, ne toropea aerul proaspăt, reavăn, picoteam într-o somnolenţă răcoroasă. Moşu, străjer în Oastea Domnului, treaz, neclintit pe capra carului, cânta cântecele lui religioase, pe care le ştia din corul bisericii. Din când în când se oprea şi o linişte nesfârşită ne învăluia. Carul scârţâia din osii, copitele grele ale animalelor de povară bocăneau în pământul întărit al drumului de ţară, străbătut de urmele roţilor de lemn adânc întipărite în noroiul lui uscat.
 ,,Dii Mişca! hai Mojar!” auzeam glasul blând al moşului, dacă boii se poticneau sau încetineau ritmul mersului. Adormeam din nou când îşi relua cântecul, avea o voce gravă, din piept, cu ritm lent, bogat timbrată, parcă urca din adâncul fiinţei lui. Se apropia cu inima şi sufletul de Dumnezeu prin cântecul lui de laudă. Lumina se revărsa încet, pe nesimţite, umbrele negre ale dealurilor şi pădurilor se conturau în nuanţe tot mai deschise, se delimitau recăpătându-şi treptat formele şi detaliile.
- Şi soarele? Unde era soarele! nu-şi putea înfrâna Claudia curiozitatea.
- Soarele era după dealuri, nu se trezise încă şi nu bănuia ce planuri ţeseam în căpşorul meu năstruşnic. Cu o seară înainte îl mângâiam pe fruntea palidă pe uncheşul Onuţu, în timp ce buna Ana îi schimba pansamentul de pe piciorul ,,tăciunat” care nu se mai vindecase în urma rănii aduse de pe Don. Era slab, un schelet muribund, care aiura singur toată ziua în patul lui, pe salteaua umplută cu paie, în aşternutul gros şi aspru din cânepă. În timp ce îl bandaja buna îi spuse că a doua zi va veni nana Mărie să vadă de el dacă are ceva trebuinţe pentru că noi vom merge de dimineaţă cu carul în Valea Seacă să plivim de pălămidă încă o dată lanul de grâu. Plouase mult în ultima săptămână şi buruiana crescuse neîngăduit de tare.
,,- Doamne, cât îmi doresc să simt în mâini pământul gras şi negru din Valea Seacă, să privesc soarele ridicându-se de după deal, să mă încălzească cu dogoarea lui, murmură Onuţu.
- Dacă vrei îţi aduc eu mâine seară soarele! i-am promis cu gândul să-i fac o bucurie.
 Buna Ana zâmbi şi-l acoperi cu pătura de lână.
- Aşa să faci, aşa să faci! şopti Onuţu, închise ochii şi se retrase în durerea lui, epuizat.”
Când s-a oprit carul cu boi în capătul de jos al lanului verde, afară se lumina de ziuă, dar soarele nu răsărise încă. Sub pulovărul de lână roşu, ascundeam traista mare în care moşu îşi punea merinde când mergea la coasă. Apreciasem din ochi că ar fi cea mai potrivită ca mărime să intre soarele în ea. Era ţesută de buna la război în două culori, alb şi negru, avea un şnur gros, răsucit ca o baretă de prins pe umăr şi unul mai subţire pentru a fi legată la gură
Exact ce aveam nevoie, puteam fi sigură că nu voi pierde conţinutul ei, ştiam chiar să fac un nod cu fundă ca la şireturi.
Au dejugat boii, moşu i-a dus mai încolo pe păşune şi-au schimbat hainele şi-au luat în mâini mănuşile de lână şi unealta de scos pălămida ţepoasă, un fel de şurubelniţă despicată la capăt, ca să disloce rădăcina din pământ.
 Crezând că dorm m-au acoperit şi m-au lăsat în car, depărtându-se în linişte fără să mă trezească. Urmăream toate pregătirile lor şi-mi venea să-i zoresc să plece mai repede, aveam şi eu munca mea ce nu suporta multă amânare. 
Am coborât prin spatele carului şi m-am depărtat alergând spre vârful dealului acolo unde cerul începea să se coloreze în roz. Urcam păşunea pe poteca oilor cu forme uscate de copite imprimate în pământ, schimbam direcţia dacă mi se părea că mă îndepărtează şi urcam direct în sus, ciulinii mi se agăţau de haine, în părul despletit pe umeri. Cerul se colora tot mai intens în portocaliu, probabil că soarele meu era aproape în vârful dealului. 
Ultimii paşi i-am făcut cu ochii în pământ de teamă să nu alunec la vale, coasta era abruptă, iar mie îmi era o teamă cumplită de înălţime. Şi acolo sus aproape de vârf mi-a trecut prin minte gândul că nu voi avea curajul să cobor după ce voi prinde soarele şi-l voi lega în traistă. Voi sta acolo năucită de spaimă, cu inima bătând să-mi spargă pieptul şi nu voi şti ce să fac. Nu ştiam ce va fi dincolo de deal.
 Simţeam dogoarea soarelui, căldura, semn că era foarte aproape, nu trebuia decât să ridic ochii şi să-l privesc. Am deschis pleoapele şi toată m-am transfigurat într-o uimire nemărginită. În faţa mea era soarele, portocaliu, glob strălucitor, mare cât să intre numai bine în traistă…dacă aveam curajul să merg până la el…în vârful dealului următor.
- Ce-ai făcut? Te-ai întors înapoi? o întrebă Claudia
- Nu. Eram hotărâtă să i-l duc lui Onuţu. Am pornit spre celălalt deal, am mers şi am mers până către amiază. Îmi era foame, nu aveam nimic de mâncare şi atunci mi-am amintit că pe marginea ,,drumului carelor” buna îmi spusese că sunt frăguţe coapte. Am văzut departe un drum ce şerpuia în vale şi am coborât, era aproape de direcţia mea. 
- Nu ţi-a fost teamă? 
- Nu, nu-mi era teamă. De cine? Că nu vedeam decât dealuri în jur, nu era ţipenie de om. 
Am găsit pe cale ispititoare frăguţe roşii de câmp, erau atât de multe că aş fi putut culege o cană plină şi mai rămâneau. 
Îmi era foarte cald în pulovărul meu roşu de lână, mă dureau picioarele de atâta drum, eram obosită. Soarele nu aşteptase să ajung la el, se ridicase sus pe cer şi nu-l mai puteam prinde.
 Mi-am dezbrăcat pulovărul, l-am împăturat ca pe o pernă sub cap pe pământul tare şi am adormit, toropită.
M-am trezit zgâlţâită de umăr şi când am deschis ochii două femei cu basmale albe pe cap, se aplecaseră asupra mea şi mă priveau curioase.
,,- De-a cui eşti tu, copilă?
- Vezi să nu o sperii! De-a cui o fi că nu o cunosc? După cum e îmbrăcată cred că e de la oraş!
- N-o fi din sat de la noi, da unde or fi ai ei? se uitară de jur împrejur cu mâinile puse streaşină la ochi să vadă până hăt departe. Se priviră în ochi nemulţumite de rezultat. 
- Ce faci tu aici? mă întrebă cea mai tânără. Văd că eşti cu traista goală!
- Am vrut să prind soarele, să-l duc la Onuţu că e bolnav…
- I-auzi minunăţie! Da cum să-l prinzi, că e în bolta cerului? se uimi femeia bătrână.
- Dimineaţa era în vârful dealului. Până m-am socotit cum să-l iau, el trecuse în vârful celuilalt deal şi am plecat după el, dar nu m-a aşteptat!
- Aşa… poate dacă erai mai iute de picior îl ajungeai, râse tânăra. Da unde sunt ai tăi?
- În Valea Seacă. Smulg pălămida din grâu. 
- Aha! M-am gândit eu că n-o fi din satul nostru. Ce facem, o luăm cu noi? 
- Poate a ei o caută şi or fi îngrijoraţi. Nu-i fricoasă, se duce singură! 
Vorbiră între ele apoi cea tânără se întoarse spre mine:
- Dincolo de dealul acesta e Valea Seacă, după ce treci de el dai de ai tăi, te-or fi aşteptând. Uite şi soarele se duce într-acolo, dacă te grăbeşti poate îl mai prinzi! râse cea tânără
- Iuţeşte pasul să nu apună soarele, că într-o oră-două îi noapte şi te rătăceşti! adăugă bătrâna.
- Şi poate vine vreun câine şi te muşcă! 
Plecară încet cu sapele în spate, povestind între ele.
- Hau! Hau! mă sperie cea tânără lătrând în spatele meu, apoi alergă râzând să o prindă pe cealaltă din urmă.”
- Te-ai speriat? o întrebă Claudia 
- Da. Acum eram mai temătoare, mergeam repede şi mă uitam cu frică în jur, din toate tufişurile mi se părea că vor ieşi câini ce se vor năpusti asupra mea..
Începuse să se înnopteze când am trecut dealul. Am văzut carul şi m-am mai liniştit. I-am strigat bucuroasă şi moşu a venit înaintea mea. Mama şedea în car şi plângea. Buna nu se vedea nicăieri. 
- Urcă-te în car să plecăm, uite că s-a înnoptat şi nu mai e nimeni! zise moşu vrând pesemne să mă ridice.
- Stai puţin că mai am o treabă, i-am zis şi m-am aplecat jos pe vine. Mi-am amintit să-i duc măcar nişte pământ, la Onuţu, din cel ,,gras şi negru”, dacă tot am umblat degeaba toată ziua. 
- Da ce ai aici în traistă, Doamne–iartă-mă, de îi aşa grea? mă întrebă mama când mă prinse de subsiori să urc în car. 
- Pământ pentru Onuţu, a zis că îi este dor de pământul de aici…
 Mama începu să plângă mai tare, luă traista şi o deşertă pe câmp:
- Lasă-l bruşului, că nu-i mai trebuie! Va avea destul pe pieptul lui ,,peste poduri”…
M-am uitat la moşu, fără să înţeleg. 
- O murit azi pe la amiază, Dumnezeu să-l hodinească, numai el ştie cât s-o chinuit.
- Da tu unde ai umblat toată ziua? mă luă mama la rost. Că n-am putut pleca din pricina ta!
- Gata, Lie, nu o mai certa, bine că o venit, o fi vrut să vadă ce-i dincolo de deal.
- Am vrut să prind soarele, i-am şoptit la ureche moşului şi mi-am căutat loc lângă el pe şuba căptuşită cu blană de oaie.
Mă mângâie pe cap şi îmi spuse la fel de tainic:
- Soarele de pe cer e al tuturor şi ne luminează pe toţi la fel. Tu trebuie să ai în suflet un soare care să-ţi lumineze calea şi acela e credinţa.
M-am cuibărit să adorm, ocrotită sub braţul moşului. Deasupra noastră pe cerul întunecat al nopţii sclipeau în milioane de scânteieri stelele. Una se desprinse şi căzu în noapte. Moşu îşi făcu cruce şi murmură încet:
- Doamne, hodineşte în pace sufletul lui Onuţu!”